LA CIRC

Săptămâna trecută am fost la circ. Nu la cel clasic, cu cort mare, cu animale, acrobați etc. Acela n-a venit anul acesta (nu știu dacă în ceilalți ani a venit). Și, chiar dacă ar fi venit, nu am fi mers. Când eram mică îmi plăcea, dar, când am crescut, am început să văd ce e în spatele numerelor cu animale și am preferat să nu mai merg la spectacole. Nu zic că toate circurile își tratează rău animalele pentru a ajunge la performanțele de pe scenă, dar prefer să evit spectacolele de acest gen.

Cu oamenii e altceva. Nu e chiar dresaj, chiar dacă mulți dintre ei nu au cunoscut niciodată altă viață, altă muncă decât cea de pe scenă. Îmi plac și acrobații și magicienii și clovnii, mai ales când giumbușlucurile sunt pline de veselie și candoare, fără aluzii mai nepotrivite vârstei copilăriei. Am văzut și cazuri în care, pentru a provoca râsul, s-au făcut tot felul de gesturi mai nepotrivite. Vorba unei profesoare din timpul facultății : unii ne fac să râdem cu mintea, alții se limitează să ne facă să râdem cu burta.

Cum ziceam am mers la circ. Vorba vine circ, o trupă care se numește Circul Imperial, formată din doi băieți care au prezentat în sala Casei de Cultură numere de magie și clovnerie.

Anul trecut au fost alți doi băieți, specializați mai mult pe fachirism, din care David a apreciat doar numerele cu focul. Și eu le-am apreciat, pentru că, la cât de frig era atunci în Casa de Cultură, flăcările suflate de nenea fachir erau o binecuvântare.

Anul acesta, însă, numerele de magie au fost mai diversificate și glumele de mult mai bun simț. David încă mai povestește despre cum s-au făcut toate cărțile de joc roșii, despre cum a scos magicianul flori de nicăieri sau a făcut să dispară porumbelul și să apară un iepure.  Iar luminile din ochii lui în timpul spectacolului au fost neprețuite.

Băieții din trupă au interacționat foarte frumos cu sala. Se vede că le place ce fac și sunt obișnuiți cu copiii. Care copii m-au luat prin surprindere și nu în sensul pozitiv.

Mi-am dat seama, cu această ocazie, că noi, adulții, uităm încă un lucru esențial în educarea copiilor noștri: să ne facem timp să mergem cu ei la spectacole. Să-i ducem de mici la tot felul de evenimente din acestea, să le arătăm cum se urmărește un spectacol, cum ne bucurăm de munca oamenilor de pe scenă, cum ne arătăm aprecierea și bucuria pentru munca lor în mod pozitiv, astfel încât să fim cu toții mulțumiți: noi, spectatorii, că am văzut un spectacol de calitate, ei, actorii/animatorii că munca lor este apreciată.

Jumătate dintre copiii din sală nu cred că au stat cinci minute pe scaune. Au fost non stop în fața scenei, pe scenă, vorbind tare, strigând în gura mare că vor să fie ei aleși ca ajutoare ale magicianului. Cu răbdare, magicianul le atrăgea atenția să se dea jos de pe scenă și să urmărească din sală spectacolul.

Clovnul a vrut , bietul de el, să meargă prin sală să își aleagă asistenții. Avea nevoie de niște copii mai înalți, așa că a coborât de pe scenă și a făcut turul sălii, alegând pe cine i se părea potrivit pentru numărul lui. Vai, mare greșeală a făcut. Nu numai că jumătate dintre copii s-au ținut scai de el tot strigând că ei vor să fie aleși, dar, la un moment dat, l-au doborât la pământ, i-au luat pălăria, l-au călărit la propriu. Nu m-aș mira să-i fi rupt și hainele, la cât au tras de el. A fost nevoie de intervenția celui de al doilea băiat, ca să reintre lucrurile în normal. Normal însemnând să se revină la veșnicele urcări pe scenă ale copiilor și vorbitul în gura mare cât a mai durat spectacolul.

Mie băieții chiar mi-au plăcut. Mai ales că au gestionat cu diplomație momentele neplăcute, dar nu m-aș mira ca imediat după spectacol să-și fi luat tălpășița făcându-și o cruce mare și hotărâți să nu se mai întoarcă în Câmpulung.

Eu sper că or să ne mai dea o șansă. Lui David i-a plăcut spectacolul. Și mie mi-a plăcut. Și altor copii/tineri/adulți prezenți în sală.

Cât despre copiii neastâmpărați… nu e vina lor. E vina noastră a adulților, că nu îi obișnuim de mici cu spectacolele. E drept și că, într-un oraș ca al nostru, nu ai unde să mergi cu copiii. Trupe de teatru vin doar din când în când pe la grădinițe,  circul vine o dată-n an, tot o dată-n an e  festivalul anual unde-i harababura pe care am văzut-o și în sala Casei de Cultură săptămâna trecută. Unde să învețe cum să urmărească un spectacol?

ULTIMUL ÎNCEPUT DE GRĂDINIȚĂ

O mica recapitulare:

La 3 ani, David a plâns 2 zile. I-am dat apoi o poză cu noi, să ne aibă cu el la grădiniță. S-a atașat de Matei și n-a mai plans. Dar nici nu l-am dus foarte des din cauză de răceli sau vreme urâtă.

La 4 ani am schimbat grădinița. Matei pleca la școală și am vrut să încercăm programul lung. Nu a dormit, abia a mâncat. Îi plăceau jocurile. Timp de vreo 3 săptămâni. Apoi a început să facă crize de plans, de febră, avea coșmaruri, așa că l-am retras. De-a lungul timpului l-am tot ispitit referitor la motivele schimbării bruște. Am pus cap la cap totul și am ajuns la concluzia că nu a fost neapărat vina cuiva anume. Pur și simplu nu era pregătit. A făcut față un timp presiunii de a rămâne singur acolo cu mulți copii necunoscuți și cu adulți necunoscuți apoi a clacat. Mulțumesc celor care m-au susținut și m-au îndemnat să-l retrag și să nu-i menționez un timp nimic de grădiniță.

La 5 ani ne-am întors la prima grădiniță. Domnișoara a acceptat cererea mea de a sta și eu în clasă pe perioadă nedeterminată, până când David se va simți în siguranță fără mine. poate că nu a înțeles mereu decizia mea, dar a acceptat și pentru asta îi mulțumesc. A durat mult și nu mi-a fost ușor să mă impart între grădiniță, cursuri, practică etc, dar, prin primăvară, David mi-a spus că pot să plec și să vin să-l iau la amiază. Și de atunci nu mi-a mai cerut să stau cu el. A făcut față cu brio chiar și unei educatoare noi.

Am oscilat mult între a-l înscrie la școală și a-l mai lăsa un an. Nu eram obligată să-l dau la școală. L-ar fi primit, pentru că e lipsă de copii, dar împlinește 6 ani abia pe 31 octombrie și ar fi însemnat să înceapă clasa pregătitoare la 5 ani și 10 luni, clasa I la 6 ani și 10 luni..
Să înceapă anul viitor ar însemna să împlinească 8 ani la începutul clasei I, să fie, poate, cel mai mare din clasa lui. Nu e un lucru nemaiîntâlnit, dar e un lucru rar, pe care mulți îl privesc cu suspiciune.

Mă uitam, totuși, la el și-l vedeam încă nepregătit pentru  cerințele din școlile noastre. Poate că arată de mai mult de 6 ani (e înalt față de alți copii de vârsta lui), dar comportamentul, felul de a vedea lucrurile și de a trăi tot ce i se întâmplă sunt clar ale unui copil de 5 ani. În plus, abia se obișnuise la grădiniță. Îi era dor de colegii lui, să-l rup iar ar fi însemnat să-i dau din nou peste cap orice urmă de ordine în relația cu instituțiile de învățământ.

Așa că am decis să-l mai las un an la grădiniță. A contat mult și faptul că eu, am intrat în clasa I tot la 8 ani fără puține luni și mi-a fost de mare ajutor anul acela de amânare. Din povestirile de mai târziu ale mamei am aflat nu numai că învățam și înțelegream mai ușor decât copiii mai mici, dar rezistam mult mai bine la efort. Și e un efort să mergi la școală, mai ales în ziua de azi, chiar și doar în clasa pregătitoare. Pe vremea mea cerințele nu erau așa mari, programa nu era așa încărcată, temele nu erau așa de multe. Aveam timp să fim copii și acasă și la școală.

Desigur, mi s-a spus că o să se plictisească, pentru că deja știe cam ce se lucrează în clasa pregătitoare. Eu mă gândesc că asta depinde și de învățătoare. În orice clasă sunt copii care prind mai repede și alții care prind mai încet. Unul dintre lucrurile care ni se tot repetă la facultate este să respectăm particularitățile de vârstă și individuale ale fiecărui copil. Asta înseamnă că ar trebui ca fiecare copil să fie stimulat în funcție de cât e capabil să facă, unul mai mult, altul mai puțin. Dacă voi ajunge învățătoare (încă nu m-am hotărât între învățământul primar și cel preșcolar), am pretenția asta de la mine, oricât de greu mi-ar fi să mă impart.

Așa că am început din nou grădinița. Cu entuziasm, cu joacă și bucurie, cu prieteni noi și vechi, cu educatoare nouă și cu sufletul împăcat că de data asta e clar că anul ăsta a făcut un pas mare spre independență și se simte pregătit să facă față situațiilor noi și fără să mă aibă în preajmă.

Riscând să intru în clișee, spun că experiența mea mi-a arătat un lucru care e cât se poate de evident pentru majoritatea părinților: fiecare copil se e diferit. Suntem unici și irepetabili. Nu există două personalități la fel.

Fiecare copil se desprinde în ritmul lui, capătă încredere în propriile puteri în ritmul lui. Unii n-au problem cu adaptarea, stau de mici cu alte personae decât părinții, socializează foarte ușor cu alți copii și cu adulții. Alți copii se desprind mai greu. Sunt mai sceptici, mai temători. Le e frică de adulți, se împrietenesc greu cu alți copii și doar după ce i-au observant și au decis că nu este periculoasă prezența lor.

Faptul că David face parte din a doua categorie, nu-l face nici anormal, nici neadaptat. Și nu e nici din cauza alăptatului prelungit, nici din cauza atașamentului parental (cine mă cunoaște știe că, deși atașată de el, i-am încurajat fiecare pas spre independență). Pur și simplu, până anul ăsta nu s-a simțit în stare să se desprindă și mă bucur că am înțeles asta și că l-am lăsat pe el să aleagă, oricât de greu mi-a fost.
Desigur, sunt o norocoasă că lucrez acasă și îmi permit luxul de a-mi organiza programul și în funcție de nevoile lui. Multe mame nu au norocul ăsta.

Spor copilașilor care au început grădinița sau școala. Le doresc un an școlar ușor, cu veselie și învățare prin joacă. Iar părinților le doresc răbdare și înțelegere. Nu e ușor să fii copil în ziua de azi, așă cum nu e ușor nici să fii adult. Dar de noi, adulții, depinde cât de fericită e copilăria puilor noștri

10 CĂRȚI

E în vogă pe Facebook un lanț de provocări referitoare la cărțile care te-au marcat de-a lungul vieții. Am primit și eu provocarea, dar voi scrie aici, pentru că unele gânduri nu merită să se piardă pe Facebook.
Spre deosebire de alții, mie nu mi-a fost greu să aleg. Poate că nu am citit așa de multe cărți ca unii dintre prietenii mei și de asta mi-a fost mai ușor :).
Ei, nici chiar așa. Mi-e destul de clar, însă, ce cărți mi-au deschis ochii asupra lumii văzute sau nevăzute.

1. Basme, de Vladimir Colin, pentru că sunt povești fermecătoare, deosebite de alte basme, cumva...neobișnuite.

În aceeași categorie trebuie să menționez și Basmele apelor, de Monica Aslan.

2. Micul Prinț, de Antoine de Saint Exupery, pentru că sunt unul dintre adulții care încearcă să nu uite că au fost cândva copii.

 

 3. Cireșarii, de Constantin Chiriță, pentru că am visat și eu să am un astfel de grup de prieteni și să pornim împreună în fel de fel de aventuri.

4. Winnetou, de Karl May (toate cărțile din serie), pentru că Winnetou a fost primul meu erou preferat și pentru că ascundeam cărțile prin manualele de istorie sau biologie, ca să nu observe mama că în loc să învăț, eu citesc.

5. Călătorie la capătul nopții, de Louis Ferdinand Celine, pentru că eu nu vorbesc urât din fire și n-aș fi crezut că mă poate entuziasma atât o carte cu un asemena limbaj

6. Spuma zilelor, de Boris Vian, pentru că m-a șocat cu fiecare pagina a ei. Vorbesc de varianta in franceză. Cea în română n-am mai gustat-o la fel, dar e posibil să fie din cauza faptului că am citit-o la ceva ani distanță de prima variantă.

7. Iubirea, de Serghei Nicolaevici Lazarev, pentru că m-a scos dintr-o lungă perioadă în care mă simțeam deprimată și fără rost pe lumea asta

8. Profețiile de la Celestine, de James Redfield, pentru că mi-a luminat multe nelămuriri referitoare la relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare.

9. Cartea despre copii, de Osho, pentru că a fost prima carte care mi-a vorbit despre copii așa cum sunt ei, nu așa cum îi vrem noi, înainte de a deveni mama. Ce am citit după aceea pe tema asta, a fost doar completare la ce am învățat de la Osho.

10. Momo, de Michael Ende, pentru că ... pur și simplu Michael Ende. Și aș mai adăuga în aceeași categorie Închide ochii și vei vedea Orașul, de Iordan Chimet.

Desigur, cărțile care mi-au rămas în suflet sunt mai multe, însă se înscriu cam în aceleași categorii.

pozele sunt luate de pe net, nu mai știu exact sursele, unele le am de mai mult timp salvate în calculator

O CAPTAIN! MY CAPTAIN!

 

El a fost unul dintre cei de la care am învățat să fiu optimistă, copilăroasă, jucăușă.

Replici din filmele lui mi-au jucat mereu în minte, asociate cu diferite evenimente din viața mea.

“O Captain! My Captain!” îmi suna în urechi mult după ce am văzut Dead Poets Society, în timpul primei studenții.

Nici nu mai știu de câte ori am văzut Hook, Flubber, Mrs Doubtfire.

Am savurat călătoria lui fantastică pentru a-și salva iubirea, în What Dreams May Come.

Mi-l amintesc în documentarul despre delfini de pe Discovery Channel

L-am admirat în Patch Adams, cu modul lui nonconformist de a aborda medicina, la fel cum admiram în alte filme abordări nonconformiste ale învățământului.

Omul bicentenar și dorința lui arzătoare de a deveni om...

Man of the Year din care am învățat că și de ce nici unul din cei ajunși sus de tot nu-și pot ține mare parte din promisiunile făcute în timpul campaniei electorale.

Preferatul meu, de departe, a fost Jack. M-a impresionat mult ideea îmbătrânirii premature și păstrarea sufletului de copil indiferent de vârsta pe care o ai sau o arăți. Jack a fost unul dintre rolurile lui care mi-au rămas lipite iremediabil de suflet.

Odihnește-te în pace, domnule Robin Williams!

Și datorită dumitale râd și sunt veselă și mă copilăresc spre scandalizarea celor care consideră că ar trebui să mă comport ca o “doamnă” la cei 35 de ani pe care-i duc în spate. Și de la dumneata am învățat că durerile sunt mai suportabile când îți aduni puterile și reușești să zâmbești, că viața e plină de miracole, că doar de noi depinde dacă vrem să vedem și să ne bucurăm de aceste miracole sau preferăm să le trecem cu vederea.

You are one of the shining stars I wish upon.

O EXCURSIE LA TINOVUL MARE SI O PLIMBARE CU TELESCAUNUL

Verile noaste sunt, de obicei, presărate cu zile speciale, ca cea de azi. Prieteni și rude din străinătate vin în concediu și încercăm să profităm să-i vedem, să petrecem ceva timp cu ei, să reînnodăm vechi (sau mai recente) legături.
Azi am pornit inițial spre Dorna. Am ajuns, în schimb, în minunata rezervație naturală Tinovul Mare, despre care am înțeles că e cea mai mare mlaștină de turbă de la noi.
Nici că se putea un loc mai frumos pentru copii, care au fost încântați diferitele soiuri de ciuperci și plante, de soare și de apă.
Mi-a plăcut mult liniștea, mersul pe punte (cred că e restaurată recent, deoarece arată mult mai bine decât în pozele pe care le-am văzut pe net), aerul curat.
Dacă sunteți în zonă, nu ratați o vizită la Tinovul Mare.

Am ajuns și la Vatra Dornei și am profitat de ultimele curse ale telescaunului. David mai mersese la Piatra Neamț, cu telegondola, dar telescaunul e altă poveste, nu e acoperit și cere un pic mai mult curaj. Dar nu i-a fost frică. A declarat că nu-i e niciodată frică atunci când e cu mine sau cu tati.
Din nou, o experiență frumoasă trăită alături de prietenii noștri.

SINGURA SALVARE

Azi ne-au dispărut copiii. Băiatul meu și fetița unei prietene. De la locul de joacă. Dupa ce ne-au trecut toți fiorii cautându-i și îmi imaginasem deja cele mai sumbre scenarii, i-am găsit. Acasă.

I-am văzut întregi, ne-am tras sufletul, eu am ascultat varianta lui D, ea cea spusă de T, am pus totul cap la cap și povestea e următoarea:

În centrul Cîmpulungului e un loc pe care toți îl numesc “platou” care are, într-o parte a lui, un loc de joacă amenajat de primărie. Aici vin seara la joacă copii mai mari singuri și copii mai mici însoțiți de părinții aferenți. Printre ăștia din urmă ne numărăm și noi, mai ales de când ne-am mutat foarte aproape de centru.

Stăteam cu M pe o bancă, copiii, se jucau. La un moment dat, au venit să ne spună că merg să se uite la copiii mai mari care fac scheme cu bicicletele. David e înnebunit dupa copiii ăștia. După ce i-a urmărit îndelung, încearcă și el să sară pe bicicleta lui. Încă nu reușește să facă scheme. Nu știe, bietul, că bicicletele ălora sunt diferite, speciale pentru sărituri. Prevăd, însă, că anul viitor va trebui să investim într-o astfel de bicicletă.

Știindu-i la rampe, am stat liniștite de vorbă, ne-am hârjonit  fratele lui T, a mai venit o prietena și am mai povestit. La un moment dat, ne-am hotarât să plecăm și am pornit spre rampe. Copiii ia-i de unde nu-s. Ne-am întors pe platou gândindu-ne că s-or fi întors la locul de joacă și am trecut pe lângă ei. Nu erau. Nici în parc nu erau. Scenariile sumbre deja începeau să se contureze. Am înconjurat centrul în speranța că îi voi găsi și am ajuns din nou la rampe. Tocmai mă pregăteam să-i întreb pe băieții de acolo dacă i-au văzut pe copii, când m-a sunat C să-mi spuncă că D și T sunt acasă.

Ce s-a întâmplat?

Copiii au fost la rampe, apoi s-au plictisit. Au venit pe platou, ne-au văzut pe bancă și au decis să se mai joace un pic la locul de joacă. După un timp, s-au plictisit iar și au venit la bancă să ne spună ceva. Noi, însă, dispărusem (bănuim că era după ce noi plecasem să-i luăm de la rampe). Ce să facă ei fără noi ? S-au gândit, au evaluat situația, apoi David a spus :

-         - Singura noastră salvare e să meargem acasă.

-         -   Eu am fost de acord, ne-a spus T mai târziu. N-am avut încotro. Puteam să venim acasă la bica (stă ceva mai departe) și să-i spunem să vă sune, dar am mers cu David, că era mai aproape și se întuneca afară.

S-au dus la trecerea de pietoni. Acolo, când s-a făcut verde, un domn le-a spus că sunt în siguranță și pot traversa. De acolo, în 2 minute, au fost acasă, timp în care noi îi căutam disperate.

-        -  Bine, și dacă nu era C acasă ? Și dacă era poarta încuiată? o întreabă M pe T

-        -   Ne jucam în fața porții până venea cineva acasă.

În primă fază, până să știm toată povestea, am crezut că au plecat de capul lor, fără să ne spună și le-am făcut observații.  

Abia apoi am pus cap la cap totul și ne-am dat seama că copiii noștri au făcut azi un lucru foarte important pentru evoluția lor. S-au trezit într-o situație neprevăzută, singuri, pe înserate, au evaluat problema, s-au gândit la soluții și au ales-o pe cea pe care au considerat-o cea mai potrivită, fără să se panicheze, fără să plângă. Dincolo de frica noastră, trebuie să le apreciem inițiativa și modul în care au ieșit din încurcătură.

LA FINAL DE AN 2 .... SI O SERBARE

1. Azi s-a terminat, oficial, pentru mine, anul 2 de facultate. Anul viitor pe vremea asta voi fi în stresul licenței dar sper sa trec și prin acea experiență cu aceeași seninătate cu care am trecut prin ultimele 4 sesiuni.
E frumos. Când m-am înscris la facultate n-am știut că va fi așa de frumos. Mă întâlnesc acolo cu oameni dragi, colegi din toate colțurile județului, fiecare special în felul lui. Doar pentru ei și tot merită această experiență.
Dar nu merg acolo doar pentru ei. Nu am crezut niciodată că voi trece cu atâta pasiune prin facultate și cu atât drag pentru profesori. Dar tot ce învăț acolo mi se lipește de suflet (eh, exceptând puținele cursuri cu care nu prea m-am împăcat) iar profesorii au acel tip de gândire pe care o caut la oamenii cu care mă înconjor.
E frumos. Viața-i frumoasă când faci ce-ți place și ai în jur oameni dragi.

2. Într-una din zilele trecute  David a avut serbarea de final de an. Când s-a pus problema poeziilor, a refuzat să mai meargă la grădiniță, că el nu vrea să spună poezii.
- Bine, măi, David, spune-i doamnei că nu vrei.
- Nu, vreau să-i spui tu.
- De ce nu-i spui tu?
- Pe mine n-o să mă creadă.
Așa că i-am spus eu. Din fericire doamna a fost receptivă. I-am explicat că nu mă interesează ca David să recite poezii în public dacă el nu se simte pregătit. Vreau ca el să vină la serbare, să petreacă cu prietenii lui în ultima zi de grădiniță, mai ales că unii dintre ei merg la școală din toamnă. Mă interesează ca el să se simtă bine și între prieteni.
Doamna a înțeles și l-a asigurat că nu-l va pune să spună poezii dacă nu va vrea. Va recita ea poezia lui, însă i-a spus că vor cânta și niște cântecele în grup și s-ar bucura dacă el va cânta alături de colegii lui.

Și a cântat.