IN TARA LUI MURA-N GURA

Acum multi, multi ani, bunicul meu dinspre tata ne recita o poezie amuzanta. M-am chinuit mult de tot sa-mi amintesc versurile, dar n-am reusit sa trec niciodata de prima strofa.
Pana azi, cand am dat de ea, in toata splendoarea ei.


IN TARA LUI MURA-N GURA

de Nina Cassian

In tara lui Mura-n Gura,
totu-mi este pe masura.
Cand ma scol de dimineata,
Nu la sapte, ci la zece,
Vine-o tava cu dulceata
Si-un pahar cu apa rece.
Si dulceata zice: ia-ma!
Si paharul zice: bea-ma
Ia-ma!Bea-ma!
Usor de zis!
Insa gura s-o deschizi,
Nu-i deloc asa usor!
-Ajutor! Ajutor!

Lingurita, grijulie,
Imi deschide gura mie.
Ei, asa mai merge, zic,
Daca ma ajuti un pic!

Dar e timpul sa fac baie!
Apa intra in odaie
Cu volanele-i albastre.
- Ne-adresam domniei voastre!
- Cum doriti sa fiti spalat?
Uite-asa, culcat in pat!
Cum doriti sa fiti laut?
Uite-asa, in asternut!

In tara lui Mura-n Gura,
Casti o gura cat o sura,
Si indata-ti pica-n ea,
Tot ce vrei si tot ce ai vrea!
Sarmalute-n foi de vita,
Supa calda, tocanita,
Cozonac, compot, halvita
Carnaciori si ciulama,
Muraturi, etc.

Am mancat, de m-am umflat
Nu-i nimic, o macara, iata ca pe sus ma ia
Si m-aseaza dupa plac,
Colo-n umbra-ntr-un hamac.
Huta-huta, ce sa zic,
Bine-i cand nu faci nimic.
Lectiile stau pe masa,
Dar de lectii nici nu-mi pasa.
Stau si motai in hamac,
Ele singure se fac.
-Draga aritmetica, nu stiu ce te-mpiedica
Sa rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatica,
Nu fi antipatica!
Nu fi zau, nesuferita!
Si transcrie intr-o clipita
Exercitiile mele!
vezi ca eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef sa am memorie!
Tine minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
In ce an si-n care loc!
Eu sa-nvat nu am timp deloc!

In tara lui Mura-n Gura,
Am prieteni pe masura!
Vreti sa vi-i prezint cumva?
S-a facut! Poftiti incoa!
Asta-i Puiu-prinde-muste,
Asta-i Lica-vreau-galuste.
Asta-i Mita-straba-nas
Asta-i Duta-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn in gene
Si-asta-s eu: burduf de lene.

toata-toata ziulica,
ati vazut? nu fac nimica.
si programul se incarca.
astfel, nu e de mirare,
ca ceva ma-mbie parca
si ma trage la culcare.
Ah! imi este somn de pic!
si-apoi,
prea mult am vorbit cu voi!
cand vorbesc mai multisor
obosesc ingrozitor!
in tara lui Mura-n Gura
somnul repede te fura!
nici n-ai timp sa spui la luna
...Noapte buna!...

KAY KUZMA - Copiii au nevoie să fie LIBERI să trăiască experienţele vieţii

Ca să înveţe, copiii trebuie să experimenteze ei înșiși viaţa. Ei trebuie să se miște, să exploreze, să se joace, să fie ei înșiși.

Un vechi proverb chinezesc spune:
„Când aud, uit.
Când văd, îmi aduc aminte.
Când fac, învăţ.”

Indiferent de vârstă, copiii trebuie să fie liberi să se implice în mod activ în procesul învăţării. Pentru ei, a învăţa nu înseamnă să stea în bancă și doar să asculte și să privească; pentru copii, a învăţa înseamnă să se miște, să exploreze, să creeze, să se exprime și să se joace. Însă acest tip de învăţare poate să aibă loc numai într-un mediu în care copilul se simte relativ liber. Ca să dezvolte acest simţământ de libertate (acea libertate care conduce la învăţare), un copil foarte mic are nevoie nu doar de un mediu care să-i ofere siguranţă fizică, în care să nu-i fie teamă că, dacă va alerga, va sări, se va căţăra sau va explora, va fi în pericol să se rănească, ci și de un mediu care să-i ofere, în același timp, siguranţă psihică – un mediu în care să nu-i fie teamă că va fi criticat și mustrat.

Ca să satisfaci nevoia de libertate a copilului, îngrijește-te de următoarele aspecte: mai întâi, asigură-te că locuinţa și grădina ta prezintă siguranţă pentru jocul copiilor. În al doilea rând, trebuie să fii acel gen de persoană care să încurajeze simţământul de bine și de siguranţă al copilului – o persoană capabilă să-l protejeze atât de pericole fizice, cât și de vătămări psihice. Nu folosi cuvinte aspre, jignitoare, nu te deda la vorbe nefolositoare, la bârfă, la acuzaţii sau la critică la adresa altora, în prezenţa copiilor.

Copiii au nevoie să facă mișcare. Copiii, în special cei mici, învaţă prin propriile mișcări. Așezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce privește capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul.

Copiii au nevoie să exploreze. La copilul mic, mintea este la fel de activă pe cât îi este corpul. El este curios: vrea să descopere cum funcţionează lucrurile, unde se află ele și cum se simt la pipăit. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl veţi putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri.

Burton L. White, o autoritate de primă mărime în psihologia dezvoltării copilului de la naștere până la trei ani, afirmă că, pe parcursul acestor ani, curiozitatea este o caracteristică de comportament în pericol de a rămâne neexploatată, dacă părinţii nu-i înţeleg pe deplin valoarea.

Atunci când bebelușii, aflaţi la vârsta mersului de-a bușilea, sunt ţinuţi închiși în ţarcul de joacă, doar pentru ca părinţii să stea liniștiţi, micuţii sunt limitaţi în dorinţa lor de cunoaștere. Când, la vârsta mersului în picioare, copii sunt ţinuţi în casă, de teamă că se vor murdări sau vor cădea și se vor lovi, posibilitatea lor de explorare este, de asemenea, îngrădită. Când îi spui tot timpul copilului: „Nu atinge”, sau când toate obiectele pe care vrea să le cerceteze îi sunt luate imediat din mână, el se simte frustrat în dorinţa sa de cunoaștere și este împiedicat să-și dezvolte sistemul mental necesar gândirii abstracte, de mai târziu. Probabil că va acţiona într-unul din aceste două moduri:

O primă posibilitate este să exploreze pe ascuns, atingând obiectele interzise sau ducându-se în locurile oprite, atunci când tu ești întors cu spatele. Această atitudine poate conduce la necinste și făţărnicie, precum și la accidentări, datorate lipsei de supraveghere. Este mult mai bine să-i spui copilului curios: „Îţi ţin eu vaza, dacă vrei s-o atingi” sau: „Dacă vrei să știi ce este dincolo de gard, hai să mergem împreună”. Sau, mai simplu, îndepărtează din calea lui acele lucruri de valoare, de care nu vrei să se atingă.

Cea de-a doua reacţie pe care o poate avea copilul tău, dacă nu-i îngădui să exploreze, este aceea de a asculta avertizarea ta și de a-și inhiba dorinţa de explorare. Această atitudine va afecta, peste ani, succesul său în activităţile intelectuale școlare. Spiritul explorator este important pentru învăţare. Când va atinge vârsta grădiniţei sau a clasei întâi, copilul cu dorinţa de explorare frântă s-ar putea să-i fie teamă să cerceteze mediul înconjurător, chiar dacă, în sufletul său, este curios să-l descopere.

Un copil învaţă din curiozitate și explorare. De aceea, toţi copiii trebuie să fie încurajaţi să privească, să guste, să mânuiască, să atingă, să miroasă, să asculte, să pună întrebări și să discute despre descoperirile lor. Pentru a le cultiva curiozitatea, tu trebuie să fii convins(ă) că o asemenea predispoziţie spre cunoaștere este importantă și că ei învaţă tocmai prin aceste descoperiri întâmplătoare, neregizate. Astfel, chiar tu le vei organiza mediul ambiant în așa
fel încât să le încurajezi curiozitatea.

Iată câteva sugestii:

1. Copilului trebuie să i se ofere libertatea de explorare fără să se teamă că va strica ceva sau că îl vei urmări și mustra pentru fiecare mișcare. Ca să se simtă în siguranţă și liber să exploreze, copiii au nevoie de limite rezonabile și de sfaturi, în ceea ce privește comportamentul. Astfel, ei vor afla ce este îngăduit și vor putea explora în mod liber și în siguranţă.

2. Adulţii trebuie să fie suficient de atenţi, astfel încât copiii să se poată simţi liberi să-și satisfacă frageda lor curiozitate faţă de diferite lucruri din mediul în care se joacă, dar nu trebuie să exageraţi cu supravegherea excesivă, astfel încât copiii să se simtă inhibaţi.

3. Trebuie să li se pună la dispoziţie o varietate de jucării atractive, stimulative și sigure. Acestea nu trebuie să fie „jucării educative” costisitoare, ci obiecte pe care copiii nu au avut ocazia să le vadă sau să le atingă până atunci. Încercaţi, de exemplu, diferite unelte care pot fi manipulate de ei, cum ar fi o pompiţă de ulei pentru mașina de cusut. Articolele obișnuite din gospodărie, precum capacele de borcane sau cârligele de rufe, reprezintă, pentru copiii mici, niște jucării deosebit de interesante. Chiar și fructele și zarzavaturile, precum merele, roșiile, nucile, portocalele sau bananele, sunt, adesea, obiecte neobișnuit de atrăgătoare pentru un copil.
Obiectele care îl încurajează pe copil să-și folosească simţurile sunt bune pentru stimularea curiozităţii. De exemplu, pentru miros, încearcă o lămâie sau chiar o bucată de hrean; pentru gust, încearcă usturoiul, măcrișul sau diverse zarzavaturi; pentru auz, încearcă obiecte care produc diferite sunete, precum cutiuţe de plastic de diferite dimensiuni cu pietricele în ele; pentru pipăit, încearcă glaspapir, un burete, o bucată de blană sau chiar o cutie „cu surprize” în care să pui în fiecare zi un alt obiect, pe care copilul să nu-l poată vedea, dar pe care să-l identifice doar după pipăit.

4. Pentru dezvoltarea deprinderilor de explorator, trebuie să-i oferi copilului timp. Dacă programezi fiecare minut din viaţa lui, stabilindu-i tu toate activităţile, prin aceasta nu-i mai lași nici o șansă de a-și satisface propria curiozitate. Explorarea cere timp. Nu lăsaţi ca programul vostru de educaţie să se interpună întotdeauna cu explorările copilului. În loc să-i spui: „Vino la masă imediat”, atunci când copilul urmărește fascinat cum o omidă mănâncă dintr-o frunză, spune-i: „Când termini de privit, grăbește-te să vii la masă” sau „Hai să luăm și omida în casă cât timp mănânci” sau chiar: „Aibvrea să servești masa afară, ca să te poţi uita, în același timp și la omidă?”

5. Stimulează curiozitatea copilului tău prin întrebări provocatoare. Un comentariu de genul: „Privește, copacilor le dau frunzele”, nu-i va stimula curiozitatea la fel de mult ca o remarcă precum: „Vezi ramurile acestui copac arată altfel. Mă întreb de ce?” sau „Oare am putea apleca ramura aceasta?”, „Mă întreb cum se simte un mugur la pipăit?”, „Oare cum miroase? Ce gust are?” (Multe dintre plantele obișnuite, precum oleandrul, sunt toxice. Datorită pericolului de otrăvire, avertizează-ţi copiii să nu guste nimic din ceea ce nu cunosc, dacă nu au întrebat, în prealabil, un adult cunoscător).

Apoi, copiii trebuie încurajaţi să vorbească despre descoperirile lor. Copiii au nevoie să se exprime. Copiii comunică, atât prin cuvinte, cât și prin acţiuni. Cu cât copilul este mai mic, cu atât comunicarea lui este mai mult nonverbală. Dar aceasta nu înseamnă că nevoia lui de a se exprima este, cumva, mai mică. Ci aceasta înseamnă că tu, ca părinte, trebuie să fii mai atent la încercările copilului tău de a comunica; trebuie să intuiești și să interpretezi mesajul acţiunilor sale.

Copiii au nevoie să li se vorbească, au nevoie să fie, la rândul lor, ascultaţi și au nevoie să fie încurajaţi să comunice. Ei nu au nevoie de un părinte care să vorbească tot timpul, deoarece copiii (și adulţii, de asemenea) reţin doar o parte din ceea ce aud.

Copiii au nevoie să se joace. Adesea, adulţii privesc jocul copiilor ca fiind un timp pierdut. Pentru că jocul este privit ca distracţie, foarte mulţi consideră că nu poate fi prea folositor. Dar timpul de joacă este deosebit de folositor pentru copil. Copilul învaţă cel mai bine prin joacă. Jocul este considerat ca fiind munca, activitatea de bază a copilului. Cu siguranţă este laboratorul lui de studiu. Prin joc, copilul învaţă despre lumea din jurul său. El învaţă cum să se raporteze la oameni, cum să intre în relaţie cu prietenii de joacă și cu adulţii de lângă el. El învaţă despre rolurile adulţilor (mamă, tată, învăţătoare, pastor etc.) și are posibilitatea să-și testeze ideile și să-și încerce metodele, într-un mediu lipsit de orice ameninţare.

Copiii obișnuiesc, de asemenea, să folosească jocul pentru a pune în scenă experienţele pe care le-au trăit și pentru a interioriza sau pentru a înţelege aceste experienţe.

Pentru joacă, este nevoie de timp și de libertate. Adesea, părinţii planifică atât de multe activităţi și lecţii care îi privesc pe cei cu vârste mai mari (gimnastică, limbi străine, pian etc.), încât rămâne foarte puţin timp în care copilul să se joace cu ceea ce îl interesează cu adevărat.

Dacă alegi pentru copilul tău o grădiniţă, trebuie să te asiguri din timp că în programa adoptată acolo joaca ocupă un loc important. Mulţi educatori de grădiniţă se simt mult mai în siguranţă atunci când îi controlează pe copii și îi pun pe toţi să facă același lucru. În astfel de activităţi comune se observă mai ușor când un copil se ocupă de altceva, și el poate fi atenţionat și corectat ușor și repede. În schimb, atunci când se desfășoară, în același timp, o varietate de jocuri, rolul educatoarei este, mai degrabă, acela de ajutor, decât de dictator. Prin joacă, învăţarea poate fi individualizată, adaptându-se la nivelul de înţelegere al fiecărui copil, în loc de a-i ţinti doar pe cei de mijloc, pierzând astfel ambele extremităţi ale grupului, adică pe cei avansaţi și pe codași.

Ideea că un copil trebuie să fie liber să experimenteze el însuși viaţa nu înseamnă că nu trebuie să fie învăţat, controlat și disciplinat într-un mod corespunzător. Dimpotrivă. Atunci când copiii nu au învăţat comportamentul adecvat și stăpânirea de sine, pentru propria siguranţă și pentru siguranţa celorlalţi oameni și a bunurilor materiale, asupra lor trebuie să fie așezate restricţii corespunzătoare.

KAY KUZMA - Copiii au nevoie să fie IUBIŢI

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste. Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient. Mulţi copii au stagnat din creștere sau chiar au murit, în ciuda îngrijirii fizice adecvate care li s-a oferit, pentru simplul fapt că le-a lipsit dragostea. Dragostea este atât de importantă, încât voi, părinţii, trebuie să împliniţi această nevoie înainte de oricare alta. Nu este suficient ca voi să simţiţi, să credeţi sau chiar să
știţi că vă iubiţi copilul, ci copilul trebuie să perceapă el însuși această dragoste, altfel ea nu are nici o valoare. Este deosebit de important să-i arăţi copilului că este iubit, în special în primii ani de viaţă.

Dacă i-aţi întreba pe părinţi: „Vă iubiţi copiii?”, probabil că marea majoritate v-ar răspunde: „Bineînţeles că-i iubesc. Le ofer tot ce au nevoie; am grijă de ei…” Totuși, de multe ori, copiii nu simt că sunt iubiţi. Ei spun: „Părinţii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” Acești copii nu înţeleg că sunt iubiţi pentru ceea ce sunt ei, în mod individual, necondiţionat, independent de niște cerinţe. Ei simt că părinţii lor îi iubesc în mod condiţionat și există un mare pericol în acest fel de dragoste.

Este destul de ușor să iubești un copil atrăgător, sănătos, cu o fire plăcută. Dar nu toţi copiii se nasc cu asemenea trăsături și nu toţi au parte de timpuriu de experienţe care să-i modeleze, făcându-i să ajungă în niște persoane atrăgătoare și ușor de iubit. De fapt, pe la vârsta de doi, trei sau patru ani, în unii copii a fost deja imprimat un comportament negativ, deoarece au fost trataţi cu o așa lipsă de iubire, încât ajung să pară că resping orice manifestare de acest fel.
Părinţii s-ar putea să nu înţeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacţii în lanţ, iar părinţii vor avea, drept răspuns, tendinţa de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. Părinţii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor. Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca, prin aceasta, să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Alţi copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acţioneze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silinţa să fie buni.

S-ar putea ca, la început, copilul care este tot timpul preocupat să fie pe placul celor din jur să obţină rezultatele dorite și să primească atenţie și acceptare din partea acestora. Însă, de obicei,
acest comportament ajunge, până la urmă, să calce pe cineva pe nervi, iar copilul este repezit și alungat fără să i se dea nici o explicaţie pentru această schimbare de atitudine. În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău. A învăţa că nu trebuie să fii neapărat bun pentru a fi iubit reprezintă o lecţie deosebit de importantă pentru copii (și pentru adulţi). Este dreptul oricărui copil să fie iubit și acceptat pentru simplul fapt că există. În acest fel ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi. De aceea, este datoria noastră să manifestăm și noi același fel de iubire faţă de copilașii pe care El ni i-a dat în grijă.

Un alt tip de copil pe care părinţii trebuie să se asigure că l-au încurajat cu dragoste este acela care se retrage din cadrul social. La un asemenea copil s-ar putea să fie cel mai greu să ajungem, pentru că el nu caută dragostea în mod activ și s-ar putea întâmpla să vă respingă gesturile de afecţiune. Niciodată nu poţi oferi dragoste cu forţa. Dragostea este un dar care se oferă în mod liber și care trebuie să fie acceptat tot în mod liber. Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca, încetul cu încetul, să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.

Unii copii, pe parcursul diferitelor etape ale vieţii lor, adesea pot trece de la un tip comportamental la altul: de la negativ, la excesiv de preocupat să îţi facă pe plac și apoi la retragere și închidere în sine. Nu este ușor să-ţi iubești copilul pe parcursul acestor etape, dar acest lucru este esenţial totuși pentru o dezvoltare sănătoasă a personalităţii sale.

Să împlinești nevoia de dragoste a copilului tău nu înseamnă să excluzi nevoia de disciplină. Uneori îţi va fi de folos să-ţi dai seama că respectivul comportament este cauzat de ceva; că există un motiv pentru care copilul se poartă într-un anumit fel. Înţelegerea acestui fapt important te va ajuta să nu iei atitudinea copilului de respingere sau de neascultare, drept un atac personal. Ea îţi va oferi libertatea de a-i trece cu vederea comportamentul supărător, de a căuta să descoperi adevăratele cauze și de a pune la punct strategiile de remediere. Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

Este ușor să jefuim un copil de dragostea noastră. Fără să ne dăm seama, noi reacţionăm la atitudinea lui negativă, pedepsindu-l pe nedrept sau rănindu-i simţămintele sensibile prin cuvintele și prin acţiunile noastre aspre. De multe ori, noi golim cupa de dragoste a copilului în mod inconștient. De exemplu, următoarele gesturi și atitudini aduc după ele tocmai golirea acestei cupe:

1. Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă că-ţi iubești copilul condiţionat.
2. Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
3. Să exprimi o atitudine critică.
4. Să ţipi sau să strigi la copil.
5. Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
6. Să-i aplici „tratamentul tăcerii”.
7. Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
8. Să rostești numele copilului pe un ton jignitor.

Da, este ușor să golești cupa de iubire a unui copil și orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional, această greșeală. Dar nu te lăsa copleșit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu: „Îmi pare rău”, apoi să începi procesul de umplere. Iată cum:

* În primul rând, manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de caracter dăruite de Dumnezeu, chiar și atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire și de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în așa fel, încât copilul să știe că este dorit și binevenit. Iubește-l necondiţionat.

* În al doilea rând, ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte neplăcute, și urmărește-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce simt, dar își manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă și plină de căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.

* În al treilea rând, ia-ţi timp să stai cu copilul, și aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai nepotrivit, cum ar fi atunci când bebelușul plânge sau când vorbești la telefon. Evident, nu este posibil să lași totul deoparte, de fiecare dată când copilul are nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţișezi, să-i zâmbești cu toată căldura și să-i spui: „Acum sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi
asculta ce vrei să-mi spui”.

Copiii trebuie să înveţe să aibă răbdare și să-i înţeleagă pe cei din jurul lor, dar prea adesea adulţii au tendinţa de a așeza propriile priorităţi mai presus de cele ale copiilor lor. Atunci când copiii suferă din cauză că paharul lor de iubire este gol, tendinţa de a nu le acorda atenţie în mod personal poate fi interpretată de ei drept respingere.

Procedează în așa fel, încât fiecare copil să știe că te bucuri să fii împreună cu el. Îi poţi comunica acest mesaj mângâindu-l, îmbrăţișându- l sau trăgându-l lângă tine atunci când este momentul. Împlinirea nevoilor fizice și emoţionale ale copilului, în timpul pe care îl petreceţi împreună, este metoda care spune cel mai clar și mai convingător: „Te iubesc”.

(sursa Kay Kuzma, Intelege-ti copilul)