ALAPTARE CU SUCCES

Ziceam ca n-are rost sa mai scriu si eu despre alaptare cand multe alte mame bloggerite o fac mai bine decat m-as pricepe eu.
Dar postarea Ralucai, mi-a trezit amintiri si ca raspuns la unele fragmente din conversatia postata de ea, imi doresc sa scriu despre experienta mea in alaptare.

Raspund aici in primul rand la afirmatiile referitoare la faptul ca cezariana poate fi motiv de lipsa de lapte.

Ultimele saptamani inainte de nastere au fost dedicate aproape exclusiv informarii in privinta alaptarii. In jurul meu se vehiculau multe previziuni sumbre. Conform parerii generale, n-aveam sa am lapte pentru ca aveam sanii mici (da, ramasesera mici in ciuda sarcinii) si pentru ca nici mama mea nu reusise sa-si alapteze copiii decat cateva saptamani. Am avut noroc, insa, de fete dragi care mi-au trimis informatiile de care aveam nevoie ca sa nu cred miturile cu care eram bombardata. Si am avut noroc ca mi-am dorit sa citesc toate acele informatii si sa nu cred tot ce zicea lumea.

Situl care m-a ajutat cel mai mult, inainte de nastere, sa-mi pun in ordine gandurile despre alaptare si sa fiu convinsa ca o sa reusesc a fost http://www.alaptare.home.ro/ Inainte de a merge la spital, am copiat toate informatiile de acolo intr-un document word, le-am printat si le-am pus frumos intr-un dosar, sa le am la indemana in caz de nevoie. Asta chiar daca citisem totul de vreo 3 ori.

Stiam care sunt miturile, stiam pozitii de alaptat, stiam cum trebuie introdus sfarcul in gurita copilasului ca sa evit ragadele, eram stapana pe mine. Si, ca o asigurare in plus pentru a avea lapte, imi facusem un mic stoc de Ceai pentru stimularea lactatiei de la Fares (din care am baut constiincioasa in primele zile de spitalizare, pana in ziua 4 dupa operatie, cand venit laptele).

In plus, una dintre prietenele virtuale, care nascuse cu o luna in urma, imi spusese ceva ce inca nu gasisem pe net: in primele zile, copilul mananca foarte, foarte putin, pentru ca are stomacul foarte, foarte mic. Sa nu ma sperii daca suge doar cate un pic sau daca n-am decat cateva picaturi de colostru. Pentru copil va fi suficient.

Am nascut prin cezariana, cu anestezie rahidiana, vineri, la ora 9, apoi am fosr dusa la terapie intensiva, un etaj mai jos. Am revenit la maternitate sambata la amiaza. Dupa cateva minute in care m-am plimbat incercand sa-mi revin din ameteala, l-am primit pe David.

Nu mi s-a explicat nimic despre alaptare, despre cum sa atasez copilul la san. Probabil facusem impresia ca stiu ce am de facut avand in vedere ca pe tot parcursul sarcinii ma dovedisem foarte informata.

A fost o reusita totala. A mers totul ca la carte. David n-a supt mult, dar ne-am coordonat perfect si atunci, si la urmatoarele incercari. Singurele probleme de inceput au fost foarte usoare rani pe varful sfarcurilor. Dar usoare zic, doar la nivelul stratului de piele de la suprafata varfului sfarcului. Dureau un pic, dar fata de ce am auzit la alte mame, au fost ca inexistente.

Si am alaptat aproape exclusiv pana aproape de 6 luni, cand am inceput diversificarea.

Spun “aproape” exclusiv pentru ca in maternitate David a primit si lapte praf. Cinci zile din cele sapte petrecute in spital, am fost tintuita la pat de dureri groaznice de cap (banuiesc ca din cauza anesteziei). Dureri cum nu-mi amintesc sa mai fi avut vreodata. Mi se facea rau de indata ce ridicam capul de pe perna, fiecare drum la baie era un calvar. Am stat in perfuzii, mi s-au dat calmante, dar n-a functionat nimic. Si am fost la un pas de depresie, pentru ca durerile astea ma luau prin surprindere, nu stiam nimic despre cat de normale sau de frecvente sunt, nu-l puteam tine pe David in brate, puteam alapta doar culcata pe o parte (din fericire asta nu-l deranja, iar asta ma mai linistea putin), ba chiar il auzeam plangand in salonul nou nascutilor si stiam ca va primi lapte praf ca sa ma pot eu odihni iar asta imi provoca mie crize de plans.

A trecut insa. Cu ajutorul doctoritei si a asistentelor am depasit situatia si am fost norocoasa ca durerile au tinut doar 5 zile (am inteles ca in unele cazuri dureaza mai mult).

Si iar spun “aproape exclusiv” pentru ca in primele doua luni, pana sa ma lamuresc definitiv ce-i cu alaptarea exclusiva, David a mai primit ceva ceai cand si cand, atunci cand parea ca nu se satura.

N-a fost chiar lejer drumul nostru, dar in mare parte m-am complicat datorita faptului ca nu intelegeam pe deplin ce inseamna alaptare la cerere. Spuneam si eu ca altii “sigur, la cerere, dar nu mai devreme de ...o ora, ca nu digera laptele anterior”. Cu timpul, dupa citit si rascitit pe situri de specialitate si forumuri, dupa mesaje primite din partea fetelor care deja trecusera prin asta, m-am prins ca “la cerere” inseamna oricand vrea copilul. Adica la o ora sau doua, sau la jumatate de ora, sau la 15 minute, sau chiar mai des.

Pe la 2 luni jumate, am avut primul episod de sani durerosi, cu febra si frisoane (din fericire febra nu a fost mare si n-am ajuns la complicatii). Am crezut ca ma urc pe pereti de durere, sanii stateau sa explodeze, David nu reusea sa-i goleasca indeajuns si nici sa desfunde canalele. A trecut cu paracetamol si foi de varza zdrobite si aplicate pe san, in zonele dureroase. urmatoarele episoade (vreo 2 la numar) au fost mult mai usoare.

In timpul puseului de crestere de la 3 luni, am fost la un pas de a introduce formula. Nu intelegeam de ce plange, de ce ba vrea sanul, ba nu-l vrea, stiam ca seara am mai putin lapte si-mi treceau prin minte toate vorbele despre “lapte insuficient” etc. M-a salvat Nutrinatal-ul. Luam doza mai mica decat cea indicata pe prospect, dar a fost de ajuns sa regleze secretia de lapte si sa ne linistim.

Inainte de a naste si imediat dupa, ma temeam de ideea ca intre 6 luni si 1 an ar trebui sa incep intarcarea. Pur si simplu nu-mi puteam imagina cum voi reusi sa-l determin pe David sa renunte la ceva care-i e atat de drag si-i face atat de bine. M-am linistit de indata ce am dat de blogul lui Rox si de blogurile fetelor dragi care au ales intarcarea naturala. A durat doar o clipa sa inteleg ca asta e ceea ce ni se potriveste si noua, iar din momentul acela, chiar n-am mai avut nici o teama si nici un complex legat de alaptare.

Si asa am ajuns aici, la 2 ani si 9 luni. Inca n-avem nici o intentie sa renuntam.