'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


marți, 1 noiembrie 2011

EU ÎL VREAU DEPENDENT

Ioana a spus lucrurilor la care ma gândesc pe nume. Dar tot simt nevoia să le dau o notă personală (mai ales că diferența de vârstă și sex dintre copiii noștri nu-i de neglijat). Așa că preiau modelul ei și, menționând că sunt părerile mele care pot diferi mai mult sau mai puțin de ale lui Cătălin, va spun că:

1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?

2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).

3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).

4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.

5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)

Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.

Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul

3 comentarii:

gratioasa spunea...

mai, nu stiu, da` pe mine la 3 ani nu ma scoteai de sub mese (unde desenam, desenam si iarasi desenam)
in schimb, a mea, la aceeasi varsta umbla lele fara tinta; ar face aia.. sau ailalta.. sau parca n-ar face .. ma-ntelegi? (o fi- adica SPER sa fie doar o faza)

pertinent cam tot ce e scris mai sus, dar lucrurile variaza (foarte) in functie de varsta si fire

gratioasa spunea...

ps. eu recunosc ca sunt o mamă d-aia care mai are nevoie de cate o gura de "aer", macar din cand in cand; asa ca nu-mi neg incantarea ca bebedoi poate sta focusat pe cate o jucarie si mai bine de juma` de ora, in timp ce primul copil nu mi-a scapat nici macar o singura asemenea secunda, in primii 2 ani si un pic.
(stii tu)

Luminita spunea...

ai scris pe sufletul meu, sunt de acord 100%, merci!