MULȚUMESC

Acum câteva luni mi s-au spus unele dintre cele mai frumoase vorbe pe care le-am auzit vreodată de la cineva din afara familiei și din afara grupului de mame AP cunoscute virtual.
Persoana respectivă mi-a spus că rar a văzut o mamă așa devotată copilului ei, așa aplecată asupra lui nu din cicăleală și dădăceală, ci din dorința de a vedea că-i e bine așa cum simte el că trebuie să-i fie bine, nu cum crede ea că ar trebui să-i fie bine (ok, a folosit alte cuvinte pe care nu mi le amintesc exact, dar sensul ăsta a fost). E o persoană pe care o iubesc mult, cu care am lucrat timp de 4 ani la grădiniță, o educatoare prin viața căreia au trecut multe generații de copii și părinți. Nu a spus-o doar de dragul de a spune. A fost concluzia timpului petrecut împreună cu ea în primăvara anului trecut, când a putut să ne urmărească și în momentele bune și în momentele proaste.

De curând, o prietenă bună (pe care, din păcate, o văd foarte rar) a ținut să-mi spună cu toată sinceritatea că îi place mult felul în care îl cresc pe David, că îi place răbdarea pe care o am cu el, că se vede în David felul în care mă dăruiesc lui și că ea crede că David nu va avea problemele emoționale pe care le au alți copii. E o mamă tânără, a trei copii de 5 ani, 3 ani și 5 luni. Am ripostat atunci, spunând că eu am doar unul și mi-e mai ușor să am răbdare. Din conversația cu ea, însă, am realizat că fiecare copil crește în familia în care se naște. David crește, momentan, într-o familie cu un singur copil și toată atenția mea se canalizează asupra lui. Mi-e greu uneori, dar îmi place ce fac și trec relativ ușor peste momentele în care simt că răbdarea îmi ajunge la limită. Când voi avea al doilea copil, acesta va împărți atenția cu David și poate nu se va bucura de aceeași dăruire. Totuși, cred că ceea ce am învățat cu David îmi va fi de folos să nu mă pierd la al doilea copil. Pentru că îmi va plăcea la fel de mult să cresc doi copii așa cum îmi place să cresc unul. Iar când îți place ceea ce faci, totul devine mai ușor.

Povesteam în altă postare că l-am luat pe David la un banchet și că distracția a fost în toi. Distracție așa cum doar un copil o poate dărui atunci când primește răspuns de la un adult. Am dansat, am alergat, ne-am ascuns și am râs în hohote când ne-am regăsit. Făcând o paranteză, trebuie să vă spun că până a-l avea pe David treceau zile întregi, poate și săptămâni până să rând în hohote sănătoase. Acum are grijă copilul să nu mai săvârșesc asemenea păcat. Zilnic mă provoacă iar eu, slabă din fire, cedez și râd. Râd cu toată ființa, așa cum râdeam când eram de vârsta lui.
Ei, deși unii ar fi putut considera că prea ne-am dat în spectacol, așa fain a fost râsul nostru atunci, încât mi s-a spus că rar se mai simte așa o veselie și o stare de bine emanată de o mamă și un copil. Iar starea noastră de bine i-a înseninat și pe alții. Persoana care mi-a spus cuvintele astea (împreună cu alte cuvinte frumoase despre cum îl vede ea pe David), este, de mulți ani, educatoare și, la fel ca doamna mea dragă de la Piatra Neamț, știe ce spune atunci când face astfel de aprecieri.

Vă mulțumesc. Vouă, celor care înțelegeți în ce fel vreau să-mi construiesc relația cu David și înțelegeți că e bine (și) așa chiar dacă e altfel decât regulile nescrise ale societății în care trăim, vă mulțumesc.

DALLAS-UL COPILĂRIEI NOASTRE

Mda, am căzut în butoiul cu melancolie :). După ce am scris postarea despre Salvați de clopoțel, mi-au căzut ochii pe alt titlu care-mi trezește amintiri legate de colegii din școala generală: Dallas.

Cand eram prin clasa a 5-a sau a 6-a, nu mai știu exact, a început serialul Dallas. Aveam să aflu mai apoi că difuzarea se repetă cam la fiecare generație: părinții noștri au crescut cu Dallas, noi am crescut cu Dallas, acum câțiva ani a fost difuzat din nou, aflu azi că a fost lansat noul serial Dallas 2012.

N-o să spun și eu acum că-i un serial veșnic actual, sunt alți entuziasmați care nu contenesc să spună asta. Cert e că ne-a marcat și pe noi, copiii de atunci, așa cum a marcat și alte generații.

Vă amintiți de cântecul acela cu ”oan, ciu, free / Pamela vrea copii….”? Ei bine, noi nu ne-am oprit la el. Ne-a plăcut atât de mult serialul și am fost atât de entuziasmați încât ne-am făcut propriul nostru Dallas. Fiecare dintre noi a primit numele unui personaj pe baza caracterelor noastre și a simpatiilor create în clasă. 

Aveam, astfel, propriul nostru JR si pe bune că era un JR Ewing în miniatură, șmecher și care conducea detașat atunci când era vorba de șotii. Sue Ellen era prietena mea cea mai bună de atunci, Bobby era Bobiță al nostru. Cu mare părere de rău nu-mi mai amintesc cine erau Pamela și Cliff, nici Lucy, Ray și celelalte personaje. Dacă cineva dintre voi își amintește, vă rog să-mi spuneți și mie.

Eu eram Miss Ellie, pentru că eram cea mai mare, șefa clasei, cea mai „respectată” dintre toate fetele. Simpatia mea și-o disputau Jock și Clayton, în realitate buni prieteni. Chiar discutam nu demult cu una dintre colegele de atunci, și ne gândeam că ei doi, Jock și Clayton ai noștri aveau o relație specială. Nu deseori se întâmplă ca doi băieți să fie buni prieteni chiar dacă le place aceeași fată. :).

Ei bine, implicarea noastră nu s-a limitat doar la a prelua numele personajelor. În pauze se desfășurau adevărate reluări ale anumitor scene din serial. Mare vâlvă a făcut scena divorțului dintre JR și Sue Ellen, divorț în toată regula, cu avocați și judecător și martori, adevărată scenă de film. Ce păcat că pe vremea aia nu aveam camere de filmat! Așa ceva merita imortalizat.

Pentru multă lume cele mai frumoase perioade din viață sunt anii de liceu sau anii de facultate. Pentru mine, anii cei mai dulci au fost cei de școală generală, anii din care datează și cele mai vechi prietenii. Sigur, și liceul și facultatea au avut farmecul lor și mi-au adus prieteni foarte buni, pe care îi iubesc din tot sufletul, dar pe primul loc în inima mea rămân cei 8 ani petrecuți împreună cu colegii de școală primară și generală, indiferent cât de mult a trecut de atunci și cât de departe suntem acum unii de alții.

Clasa noastră a fost o clasă specială, după spusele multor dintre persoanele care ne-au cunoscut. Nu eram doar colegi, ci eram și prieteni (prietenia aceea sinceră și dezinteresată ce se naște între copii) și, cu foarte puține excepții, făceam totul împreună. Dacă trebuia să mergem undeva (de exemplu la Clubul copiilor), ne dădeam întâlnire într-un punct comun și plecam și ne întorceam împreună. Eram o trupă mărișoară, care ieșea cu siguranță în evidență. Când unul dintre băieți a fost operat de apendicită, ne-am strâns cu toții și am mers în vizită la spital, umplând salonul cu glumele și chicotelile noastre. Spre finalul clasei a 8-a, țin minte că am ieșit tot în grup mare, de mai multe ori, la mici picnick-uri pe dealuri (acum asta nu e o chestie deosebită – copiii ies de timpuriu singuri prin oraș - dar atunci era). Eram veseli și eram uniți. La 2 ani după terminarea școlii generale, am decis să facem o reîntâlnire. Și ne-am strâns mulți, aproape toți din clasă. N-am mai reușit să organizăm alte întâlniri de proporții, dar unii dintre noi păstrăm legătura pe Internet sau chiar prin scrisori clasice (una dintre prietenele de atunci e acum măicuță și corespondăm prin scrisori clasice)

Voi vă mai amintiți?

 

 

SALVAȚI DE CLOPOȚEL

Eram în școala generală când urmăream serialul Salvați de clopoțel. Pentru mine filmul avea o însemnătate aparte, amuzantă, având în vedere că pe atunci numele meu de familie era Clopoțel :). Nu o dată s-au făcut glume în clasă pe tema asta, glume simpatice, de care îmi amintesc cu plăcere.

De-a lungul anilor, mi-aș fi dorit să revăd serialul. Chiar îmi plăcuse și-mi era dor de personajele din el.

Acum vreo două luni, l-am regăsit, pe Vplay. Vai, câte amintiri! Pur și simplu l-am sorbit, în ciuda faptului că primul sezon mi s-a părut cam stângaci realizat (nici ultimul nu m-a încântat, dar sezoanele 2 și 3 au fost chiar amuzante).

Pentru un adolescent de acum, poate serialul n-ar spune chiar multe. Ce ți-e și cu tinerii ăștia îmbrăcați demodat, care nu fumează, nu beau nici măcar o bere și nu fac glume proaste, așa cum fac majoritatea tinerilor de prin serialele realizate în prezent!

A fost o vreme când mă uitam la serialele de pe Disney Channel. Nici unul nu m-a atras atât de mult ca reîntâlnirea cu Salvați de clopoțel. Hainele alea chiar se purtau pe vremea mea! Pe bune, chiar mai erau persoane care se îmbrăcau așa. Cărămida de telefon a lui Zack, a fost cândva realitate iar în serial chiar are farmec. Și chiar a fost o vreme când fumatul la vârste fragede nu era cool și nici consumul de alcool.

Parcă am mai întinerit amintindu-mi de vremurile acelea, de colegii și prietenii cu care comentam episoadele. Colegi și prieteni dintre care cu puțini am mai păstrat legătura, dar de care mi-e tare drag să-mi amintesc.

Pentru voi, dragii mei, colegii mei din școala primară și generală, pentru anii  pe care i-am petrecut împreună și de care sper că vă amintiți și voi cu drag:

COMOARA

Meșteritul jucăriilor a început într-o doară, cu un „hai să vedem dacă putem”. Dacă am văzut că lui David îi place, am continuat. E la vârsta la care un tren e tren chit că-i din plastic, cu lumini și muzica, sau doar desenat pe carton. Descopăr că, la fel ca noi, când eram copii, se poate juca și cu jucării cărora nu li se învârt roțile sau care nu scot sunete, iar asta mi se pare minunat, pentru că începe să-și inventeze accesoriile care lipsesc, să-și imagineze lucruri pe care nu le are în realitate.
„Pitolu meu e un tunel” spune el îndoind genunchiul și făcând trenul să treacă pe dedesubt. Când ceva îi lipsește în joacă, scrutează rapid camera să vadă cu ce poate înlocui. Sigur, îmi spune că vrea anumite lucruri, mi le arată prin filme, visează la linii de tren care să treacă prin toată casa, așa cum vede prin filmulețele de pe Youtube (nu-mi cere să se uite la desene animate, ci la filmulețe cu trenuri reale sau de jucărie), dar se mulțumește cu un „o tă cumpeli ata teba când o tă piu mai male” și revine la jucăriile lui.

De când am început să confecționez jucării din carton, visam să găsesc șabloane care să-mi ușureze munca. Nu am o gândire de inginer, de asta mi-e greu să fac propriile tipare astfel încât modelele să fie chiar rezistente și arătoase. Am găsit și nu prea. Unele sunt relativ complicate, își așteaptă cuminți rândul.

Asta până acum 2 zile, când, datorită Paulei am descoperit o comoară. O comoară în toată puterea cuvântului. Pe situl de la Canon - Creative Park, m-am pierdut pur și simplu prin mulțimea de șabloane cu vehicule, clădiri, jucării. Sunt atât de frumoase, că m-aș fi apucat să le realizez pe toate deodată :).
Am început, însă, cu trenurile. Nu mă țin buzunarele să le printez pe hârtie fotografică și nici color, dar le printez alb negru și le colorez cu carioci (daca-s printate la quick print, porțiunile gri pot fi acoperite cu carioci), apoi le lipesc pe carton (de la mulțimea de cutii pe care le-am tot strâns) și le decupez.

Nu au baterii, nu scot sunete, nu li se aprind luminile, dar de când am făcut primul tren, David nu l-a mai lăsat din mână și nu contenește să-mi spună că îi place și că e bucuros că i l-am făcut.

Următorul pe listă e un tunel. Apoi linii și o gară și iar linii și poate și străzi, și mașini și clădiri.
După ce capăt ceva experiență, trec la secțiunea arhitectură. Mor de nerăbdare să-i fac o moară de vânt, un castel, tot ce-și va dori din listă.

Mulțumesc din suflet, Paula :)

VREMEA BANCHETELOR

E iunie, e luna în care elevii din clasele a 8-a și a 12-a încheie un ciclu de viață și pornesc cu entuziasm (nu-mi spuneți că nu-i entuziasm în trecerea asta) spre altul. Cum tati e profesor (și nu la o singură școală) ne-am trezit că suntem invitați la banchet.

Joi a fost cel organizat de Grup Școlar nr. 1 (pentru cine nu-l știe cu denumirea asta, a se citi Liceul de Constructii).

Ultima petrecere la care am luat parte a fost o nuntă,  hăăăt demult, prin 2010, pe când tati era în Danemarca. Ultima petrecere cu tati a fost tot o nuntă, în 2008, când eram însărcinată în luna a 8-a. Simțeam, deci, nevoia unei ieșiri doar în doi, așa că am pregătit copilul din timp, spunându-i că trebuie să stea o seară cu bunicii. A obiectat el puțin, dar până la urmă a acceptat, declarând că nu adoarme până nu vin eu (să-i dau tzitzi, ce credeați?)

Am ajuns la sală, unde fiecare nou venit primea câte o garoafă roșie. La brațul unui tânăr am pășit pe covorul roșu și am fost condusă la masă în ovațiile celorlalți tineri. Bine, ovațiile erau pentru Cătălin și ceilalți profesori care ajunseseră în același timp cu noi, dar eu eram prima din rând și m-am emoționat. A fost un moment foarte frumos.

N-am stat mult, doar vreo 3 ore, dar mi-a prins extrem de bine. Am descoperit că n-am uitat cum se dansează, chiar dacă sunt vreo 2 ani buni de când am dansat ultima dată (David nu suportă să mă vadă dansând). Am dansat ca-n vremurile bune, când îl țineam pe bietul Cătălin pe ringul de dans aproape întreaga petrecere. Muzica mi-a plăcut, păcat că sonorizarea a fost proastă, cel puțin din partea noastră de sală se auzea foarte rău.

Dar copiii (pardon, tinerii) s-au distrat. Un lucru care-mi place mult la zona asta e că tinerilor le place muzica populară. Eu nici acum nu știu să dansez pe muzică populară deși zău că-mi place. Ei, însă, se-nvârteau cu un elan de eram geloasă pe talentul lor. M-am mai băgat în câte o horă așa, de dragul de a fi cu ei, dar cam atât. M-am desfășurat, însă, pe alte stiluri de muzică.

Aproape de miezul nopții am plecat spre casă. David s-a ținut de cuvânt și m-a așteptat (nu-i ceva anormal să adoarmă la ore din astea atunci când doarme la prânz).

Sâmbătă am mers din nou la banchet, de data asta la cel organizat de Colegiul Național Dragoș Vodă (Dap, tati e profesor și acolo).

David n-a dormit la prânz, ceea ce înseamnă că am lăsat acasă un copil obosit. A fost, însă, înțelegător. Tati i-a explicat că noi venim târziu și că, dacă i se face somn, poate să adoarmă cu bicu. Contrar așteptărilor, n-a obiectat.

Aceeași locație. N-am mai fost întâmpinați cu garoafe, în schimb sonorizarea a fost muuult mai bună. Nu știu cine a fost DJ, dar îi felicit pe organizatori pentru alegere. Muzica a fost de toate genurile și pe toate gusturile. Am dansat chiar și vals (bine, dansat e mult spus, ne-am străduit să ne sincronizăm pe 1-2-3, 1-2-3, dar am făcut-o cu plăcere și entuziasm). A fost rock'n roll, twist, muzică ușoară românească, muzică străină mai nouă sau mai veche. La un moment dat m-am simțit ca la petrecerile de acum 10-15 ani. Dacă mai puneau și un Zorba juram că sunt încă în facultate, la una dintre petrecerile organizate prin căminele studențești.
Ce mai, m-am simțit minunat.

La miezul nopții am mers cu toții în centrul orașului și am lansat lampioane. A fost o experiență nouă și mi s-a părut o idee mai frumoasă decât focurile de artificii, pentru că toată lumea era implicată.

N-am mai rămas mult apoi. Acasă l-am găsit pe David dormind dus. Nici nu m-a simțit când m-am strecurat lângă el.

Și pentru că trei e număr magic, joi am mai fost la un banchet, de data asta organizat de clasele a 8-a de la Scoala din Pojorîta (tati semnează condica și acolo).

De data asta, fiind petrecere de zi, am decis să-l luăm și pe David. I-am explicat că vor fi copii mari, ca Denisa (iubirea lui de peste drum), că va fi muzică etc. Era foarte bucuros că merge la petrecere.

Am stat vreo 4 ore. David, inițial, n-a prea vrut să stea înăuntru. Ne-am jucat pe afară, am alergat , ne-am ascuns, ne-am dat în leagăne, ne-am jucat cu pietre, ne-am învârtit, am urmărit o pisică.

A avut un moment de miorlăială când, obosit fiind pentru că nu dormise la prânz, s-a supărat și a plâns. A stat însă în brațe la mine cât a avut nevoie și, la un moment dat, a ridicat capul și, zâmbind, mi-a spus: „Mi-am revenit”.

Și chiar își revenise. Eu, care credeam că am un copil căruia nu-i place defel să danseze (acasă nu suportă nici să mă vadă dansând nici să mă legăn cu el în brațe în ritmul muzicii) am fost uimită să descopăr că m-am înșelat. A dansat, a sărit, ne-am ascuns pe după stâlpii din sală, am râs împreună cu lacrimi hârjonindu-ne în ritmul muzicii.

Dacă la început mă gândeam că poate ar fi fost bine să-l lăsăm acasă, spre final nu-mi mai venea să plec, de drag ce-mi era privindu-l cum se distrează.

Un moment foarte frumos a fost micul spectacol de dansuri populare prezentat de câțiva dintre elevi. V-am spus că-mi plac tinerii care iubesc folclorul, da? Ei bine, când îi văd și îmbrăcați în costume populare, mă topesc de-a dreptul. Au fost superbi. Și David i-a urmărit cu interes și i-a aplaudat.

Și gata, ajung trei petreceri într-o săptămână.

Petrecerile astea trei mi-au prins bine nu doar pentru că m-am distrat cum n-o mai făcusem de multișor. Chiar mi-a plăcut să fiu acolo cu ei, cu tinerii ăștia de 14-18 ani, care sunt frumoși chiar dacă noi, cei mari, cârcotim și nu ne place mereu de ei. Știu, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor. Dar și lumea e alta.

Recunosc, mie mi-ar fi foarte greu să lucrez cu adolescenți. Toată admirația pentru cei care o fac și jos pălăria celor care se și fac iubiți de ei. În acest punct al vieții mele nu știu dacă aș putea lucra într-un liceu (sunt încă fixată pe dorul de grădiniță).

 Îi admir, însă, de fiecare dată când am ocazia pe stradă, prin parcuri, prin curțile școlilor, la petrecerile din ultima săptămână. Dacă elimin filtrele prejudecăților pot vedea că și eu am fost ca ei, cu aceleași vise, dorințe, răzvrătiri, încredere că știu mai bine decât adulții, porniri cărora le-am dat frâu atât cât mi-a permis modul și mediul în care am fost crescută.

Și mi-s dragi, pentru că acum conștientizez că urmează același drum interior pe care-l urmăm cu toții, deși mulți dintre noi, când ajungem la vârste mai înaintate, privim doar manifestările exterioare și băgăm mai puțin de seamă ce se ascunde în spatele lor.

CULINARE

Mânca papanași. A văzut borcanul de muștar și a cerut să mănânce cu papanași.
- Dar nu e bun, sărim eu și tati din reflex (mda, mai avem probleme din astea de condiționare gratuită)
- Ba da, e bun, zice el.
- Bine, încearcă.
Îi pun într-o farfurioară un pic de muștar, el întinge cu papanașul, mușcă, mestecă satisfăcut.
- Chiar îți place? întrebăm noi cu evidentă expresie de dezgust pe față.
- Daaa, răspunde el.
A mâncat vreo 7 papanași asa (ce-i drept, erau micuți). Ultimul l-a lăsat mâncat doar pe jumătate și a declarat:
- Nu e bun!