DALLAS-UL COPILĂRIEI NOASTRE

Mda, am căzut în butoiul cu melancolie :). După ce am scris postarea despre Salvați de clopoțel, mi-au căzut ochii pe alt titlu care-mi trezește amintiri legate de colegii din școala generală: Dallas.

Cand eram prin clasa a 5-a sau a 6-a, nu mai știu exact, a început serialul Dallas. Aveam să aflu mai apoi că difuzarea se repetă cam la fiecare generație: părinții noștri au crescut cu Dallas, noi am crescut cu Dallas, acum câțiva ani a fost difuzat din nou, aflu azi că a fost lansat noul serial Dallas 2012.

N-o să spun și eu acum că-i un serial veșnic actual, sunt alți entuziasmați care nu contenesc să spună asta. Cert e că ne-a marcat și pe noi, copiii de atunci, așa cum a marcat și alte generații.

Vă amintiți de cântecul acela cu ”oan, ciu, free / Pamela vrea copii….”? Ei bine, noi nu ne-am oprit la el. Ne-a plăcut atât de mult serialul și am fost atât de entuziasmați încât ne-am făcut propriul nostru Dallas. Fiecare dintre noi a primit numele unui personaj pe baza caracterelor noastre și a simpatiilor create în clasă. 

Aveam, astfel, propriul nostru JR si pe bune că era un JR Ewing în miniatură, șmecher și care conducea detașat atunci când era vorba de șotii. Sue Ellen era prietena mea cea mai bună de atunci, Bobby era Bobiță al nostru. Cu mare părere de rău nu-mi mai amintesc cine erau Pamela și Cliff, nici Lucy, Ray și celelalte personaje. Dacă cineva dintre voi își amintește, vă rog să-mi spuneți și mie.

Eu eram Miss Ellie, pentru că eram cea mai mare, șefa clasei, cea mai „respectată” dintre toate fetele. Simpatia mea și-o disputau Jock și Clayton, în realitate buni prieteni. Chiar discutam nu demult cu una dintre colegele de atunci, și ne gândeam că ei doi, Jock și Clayton ai noștri aveau o relație specială. Nu deseori se întâmplă ca doi băieți să fie buni prieteni chiar dacă le place aceeași fată. :).

Ei bine, implicarea noastră nu s-a limitat doar la a prelua numele personajelor. În pauze se desfășurau adevărate reluări ale anumitor scene din serial. Mare vâlvă a făcut scena divorțului dintre JR și Sue Ellen, divorț în toată regula, cu avocați și judecător și martori, adevărată scenă de film. Ce păcat că pe vremea aia nu aveam camere de filmat! Așa ceva merita imortalizat.

Pentru multă lume cele mai frumoase perioade din viață sunt anii de liceu sau anii de facultate. Pentru mine, anii cei mai dulci au fost cei de școală generală, anii din care datează și cele mai vechi prietenii. Sigur, și liceul și facultatea au avut farmecul lor și mi-au adus prieteni foarte buni, pe care îi iubesc din tot sufletul, dar pe primul loc în inima mea rămân cei 8 ani petrecuți împreună cu colegii de școală primară și generală, indiferent cât de mult a trecut de atunci și cât de departe suntem acum unii de alții.

Clasa noastră a fost o clasă specială, după spusele multor dintre persoanele care ne-au cunoscut. Nu eram doar colegi, ci eram și prieteni (prietenia aceea sinceră și dezinteresată ce se naște între copii) și, cu foarte puține excepții, făceam totul împreună. Dacă trebuia să mergem undeva (de exemplu la Clubul copiilor), ne dădeam întâlnire într-un punct comun și plecam și ne întorceam împreună. Eram o trupă mărișoară, care ieșea cu siguranță în evidență. Când unul dintre băieți a fost operat de apendicită, ne-am strâns cu toții și am mers în vizită la spital, umplând salonul cu glumele și chicotelile noastre. Spre finalul clasei a 8-a, țin minte că am ieșit tot în grup mare, de mai multe ori, la mici picnick-uri pe dealuri (acum asta nu e o chestie deosebită – copiii ies de timpuriu singuri prin oraș - dar atunci era). Eram veseli și eram uniți. La 2 ani după terminarea școlii generale, am decis să facem o reîntâlnire. Și ne-am strâns mulți, aproape toți din clasă. N-am mai reușit să organizăm alte întâlniri de proporții, dar unii dintre noi păstrăm legătura pe Internet sau chiar prin scrisori clasice (una dintre prietenele de atunci e acum măicuță și corespondăm prin scrisori clasice)

Voi vă mai amintiți?