SUNTEM IPOCRIȚI

Ok, mi-e clar ca trăim intr-o lume agresivă, in care personalul instituțiilor de învățământ încă mai urechează și trage de păr copiii pentru varii motive (unul fiind că nu dorm la prânz - nu, nu ni s-a întâmplat nouă) și în care părinți/bunici/unchi/mătuși încă mai fac educație cu vărguța/palma etc (deh, copilul trebuie să știe de frica, nu?).

M-am resemnat cu chestia asta, mi-e clar că la scara larga (sau chiar mai restrânsă) nu pot schimba nimic. Doar pe mine mă pot schimba, doar cu mine mă pot lupta și doar din mine pot tăia răul cât mai aproape de rădăcină.

Ce mă nelămurește pe mine e de ce ne mirăm că trăim în lumea în care trăim?

De ce ne mirăm de mințile malformate ale altora, de agresivitatea crescândă din jur, de copii care vorbesc urât, care lovesc?

De ce ne mirăm de adulții care nu se adaptează în viața pe care o au, care nu văd bucuriile mici, cărora le e frică de șefi, cărora le e greu să-și spună punctul de vedere, care nu știu cum să-și exprime sentimentele pozitive dar nu scapă nici o ocazie să le scoată la iveală pe cele negative?

De ce ne mirăm că ai noștri copii urlă și lovesc atâta timp cât noi urlăm la ei și-i lovim (pardon, le facem educație)?

De ce ne mirăm că adolescenții de azi sunt niște neadaptați și bârfitori atâta timp cât nu știm cum să-i încurajăm să aibă încredere în ei și în fiecare (hai poate nu chiar în fiecare) casă se judecă și se condamnă zilnic ce au făcut rudele/vecinii/necunoscuții?

De ce ne mirăm că adulții nu știu să-și exprime iubirea când noi i-am iubit doar în somn atunci când erau copii?

De ce ne mirăm că adulții sunt așa de buni în a critica și a condamna când noi i-am crescut criticându-i și condamnându-i pentru cea mai mică greșeală?

De ce ne miră că adulții de azi nu se pot adapta vieții pe care o au și nu iau inițiative și nu-și asumă responsabilități când noi i-am crescut dependenți de noi și fără drept la replică atunci când au fost copii?

Cum să crească un adult responsabil, puternic și conștient de valoarea lui dintr-un copil care nu are dreptul să facă nimic de capul lui și trebuie să se supună fără să crâcnească voinței adulților?

De ce suntem ipocriți și nu ne asumăm responsabilitatea lumii în care trăim? Da, suntem ipocriți, pentru că pe viitorii adulți noi, părinții, îi creștem și-i pregătim pentru viață. Dar când ei ajung adulți ne ștergem pe mâini și nu ne mai asumăm nici o responsabilitate pentru felul în care i-am crescut și pentru cum i-am învățat să înfrunte ceea ce le oferă viața.

Și măcar dacă ne-am spăla pe mâini și i-am lăsa să se descurce singuri, să-și panseze rănile, să înțeleagă ce vor ei de la viață în afara voinței noastre. Dar îi judecăm și-i criticăm în continuare fără să realizăm nici măcar în ceasul 24 că ei au devenit așa pentru că noi le-am fost model.

PA, MAMI, NE VEDEM MAINE! .... SI UN FILM

- Mami, să-mi pregătești pijamaua, periuța de dinți și pasta de dinți, că eu mă duc să dorm cu tati la unchiul Petrea.  Pa mami, ne vedem mâine!

Și a plecat. Nu departe, în casa de alături, dar a dormit fără mine. (nu-i prima dată, dar e prima oară când pleacă el de lângă mine).
Noh, ce era să fac o seară întreagă singură? Am tradus ceva, apoi m-am uitat la un film.

Nu vă spun ce încâtată am fost că am ales "Saving mr. Banks". Am trăit un amalgam de emoții și, deși știam care va fi finalul (doar am văzut de atâtea ori Mary Poppins și încă mă trezesc uneori că fredonez melodiile din film), am stat cu inima la gură până în ultimul moment. Am cântat împreună cu personajele și mi-a tresărit inima de bucurie când Don și-a dat seama că "Fly a kite" își atinge scopul (nu stiu pentru alții, dar pentru mine a fost momentul cel mai încărcat emoțional din tot filmul)



Vi-l recomand din tot sufletul.

AMINTIRI ȘI DORINȚE

Gata sesiunea, hai la un concurs.

Clubul magic ne invita la un nou concurs, unul frumos, cu amintiri și dorințe (bine, concursul e mai vechi, dar n-am avut timp de el din cauza examenelor)

Am avut astfel ocazia sa materializez o idee care-mi stătea pe creier de ceva timp dar n-am apucat s-o pun în practică.

Anul trecut am sortat niște poze pentru un colaj (mi-am propus sa fac asta in fiecare an, cu pozele cele mai frumoase). Unele dintre ele le-am pus intr-un calendar pe care l-am dăruit unora dintre prieteni. Dar noi am rămas fără colaj, așa că acest concurs mi-a dat ocazia să fac unul.

Am făcut astfel, împreună cu David, un calendar pe care l-am lipit pe ușa camerei iar pe el notăm zilele importante (cum ar fi ziua de mâine când ne propunem să plecăm la Piatra Neamț iar David abia așteaptă să-i vadă pe cei de acolo).

Ca suport am folosit niște coli pictate mai demult. Așa facem noi, pictăm în neștire, apoi ce nu e de pus la expoziție păstrăm să folosim în alte proiecte.

Pentru că pozele erau deschise la culoare, am ales niște coli pe care pictasem cu negru (inițial voiam să facem pe ele artificii colorate pe cerul nopții, dar o să pregătim alte foi pentru proiectul acela).

 

- David, ție ce ți-a plăcut cel mai mult din tot ce s-a întâmplat anul trecut?

- Când am fost la mare și m-am jucat cu prietenii mei de acolo

- Iar anul ăsta ce ți-ai dori tu mult să se întâmple?

- Să mai mergem la mare să mă joc în apă și să-mi cumperi o cutie mare de lego de ziua mea.

Cu marea nu garantez, dar cum ziua lui e abia în octombrie, sper să reușesc să-i îndeplinesc dorința cu lego.

Iată calendarul nostru:

 

Majoritatea pozelor sunt lucrări de-ale noastre. Altele sunt amintiri frumoase de familie sau momente petrecute impreuna cu prietenii.