EDUCAȚIA ORTODOXĂ A COPIILOR

De când s-a născut David am citit multe cărți și articole despre creșterea și educația copiilor. 

Nu mi-au fost toate pe plac, dar am continuat să citesc. Ceea ce am citit s-a adăugat la experiența mea în lucrul cu copiii, la discuțiile cu alte mame și, încet, încet, mi-am format un sistem de principii pe care îmi doresc sa le aplic în creșterea și educarea lui David. Toate aceste principii au fost și sunt în continuare confirmate de ceea ce învăț la facultate în acest domeniu. Calc și strâmb, e drept, mă mai las dusă de impulsuri, dar îmi revin, discut cu David ce am greșit eu, ce a greșit el, ce au greșit alții și ne reglăm. El învață că toți greșim, dar important e să ne reechilibrăm și să nu pierdem din vedere valorile în care credem.

Unii nu înțeleg modul meu de a mă comporta cu copilul și mai fac varii scenarii despre cum o să ajungă el când o să crească, dar, pentru moment, nimic din ce  prevăd ei nu se împlinește. David evoluează ca un copil normal de vârsta lui cu aspecte bune și mai puțin plăcute, cu provocările specifice vârstelor prin care trece. Și, dacă reușesc acum, la 5 ani și mai bine, să comunic cu el, trag nădejde că voi reuși să fac asta și când va avea 15.

Din toate cărțile care mi-au trecut prin mână le-am evitat întotdeauna pe cele ortodoxe. Am primit câteva, majoritatea cu sfaturi și recomandări de bun simț, dar în momentul în care ajungeam la capitolul despre disciplinare eram mereu extrem de dezamăgită. Absolut fiecare dintre cărțile de acest fel pe care le-am deschis susțineau disciplinarea prin bătaie (pardon, câte o palmă bine plasată la nevoie). Și nu înțelegeam. Pur și simplu nu îmi dădeam seama cum se pot contrazice astfel autorii. Pe de o parte, în restul cărții se propovăduia iubirea, ferirea copiilor de relele din lume, eliminarea sau măcar restricționarea accesului la televizor sau computer din grija de a proteja sănătatea mentală a copiilor, pe de altă parte se susținea faptul că, atunci când copilul nu te ascultă, tu, părintele, adultul în care copilul are cea mai mare încredere, modelul lui suprem de comportament în viață, ai voie să-l articulezi, ca să înțeleagă că ce face e greșit.

Și ne mirăm că sunt copiii agresivi, că lovesc copii mai mici și animale, dăm vina pe alți prieteni ai lor agresivi, pe desenele animate, pe televizor și computer când, de fapt, modelul de comportament l-au preluat în mare măsură de la noi, părinții lor și/sau rudele cele mai apropiate. Noi, permițându-ne să ne pierdem cumpătul, i-am făcut să înțeleagă că atunci când nu-ți place ceva sau te enervezi, țipi și lovești. 

Noi credem că-i lovim ca să-i disciplinăm, dar, de fapt, îi lovim pentru că ne pierdem cumpătul și nu mai știm cum altfel să reacționăm, ne pierdem și ultima fărâmă de răbdare și aplicăm ceea ce ni s-a aplicat și nouă în copilărie: o palmă bine plasată pentru a opri comportamentul nedorit al copilului. E dureros, însă, să ne asumăm modelul pe care-l oferim, așa că dăm în continuare vina pe altcineva de fiecare dată când nu reușim să ne înțelegem cu copiii noștri.

Să revin la subiectul cu care am început. Pentru a evita să-mi încarc timpul cu cărți care nu mă reprezintă, am început să le selectez. Deschideam direct capitolul despre disciplinare. Dacă scria ceva în favoarea bătăii, renunțam la carte.

Săptămâna trecută am mai primit o astfel de carte, cumpărată de la magazinul de obiecte bisericești al unei mănăstiri  Este vorba de EDUCAREA COPIILOR, sfaturi aleduhovnicilor și psihologilor ortodocși, de la editura Sophia.

Prima reacție a mea a fost “Of, nu, iar o carte din asta?”, știind că îmi este oferită pentru a mi se demonstra încă o dată că nu toate principiile mele sunt corecte, mai ales acela referitor la eliminarea violentei fizice din disciplinarea copiilor.

Fără prea mare tragere de inimă, am deschis cartea la capitolul despre agresivitatea copiilor. Hmmm, capitolul începea cu explicarea cauzelor comportamentului agresiv al copiilor. Erau enumerate acolo oboseala, frica, atitudinea negativă a adulților etc. Nu mai citisem asemenea explicații în alte cărți de acest gen și, cum suna promițător, m-am apucat să o citesc.

Pot spune că am savurat cartea asta la fel cum am savurat alte cărți de parenting. Nu vă închipuiți ce bucurie am simțit citind despre cât de importantă este respectarea etapelor normale ale dezvoltării copiilor, despre importanța contactului copiilor cu părinții, ținutului în brațe până se desprinde copilul, dormitului împreună până copilul se simte în siguranță. 

Și, mai mult decât toate, nu am crezut că vreun preot ar susține vreodată faptul că regula de bază în rezolvarea conflictelor e să nu-ți pierzi cumpătul și să nu lovești.

Recomand, deci, această carte. Dacă vreți să citiți ceva despre parenting dar vi se pare că Michael Thompson sau Alfie Kohn sau alții ca ei exagerează și nu sunt de voi ideile promovate de ei, dacă sunteți aplecați mai mult spre partea religioasă a educării copiilor, citiți această carte. E ieftină și include recomandări de bun simț din partea unor preoți, medici, psihologi ortodocși ruși, care văd copilul drept ceea ce este: un adult în devenire foarte sensibil la comportamentele celor din jur.

Lectură plăcută vă doresc.

PS: revin cu câteva idei despre educația religioasă, idei care mi-au fost confirmate de această carte

SINGUR LA GRĂDINIȚĂ

Discuție de acum câteva zile:
Tati: Măine o să fie foarte frig. dacă vrei poți să stai acasă, să nu mergi la grădiniță
David: nuuu. Vreau să merg la grădiniță. Îmi place acolo.

Am scris de mai multe ori despre cum a reacționat David la viața în grădiniță.
Pe scurt, la 3 ani a mers pentru că era Matei în grupă.

La 4 ani n-a mai mers pentru că Matei mersese la școală iar eu i-am schimbat grădinița. Menționez că am încercat să-l las de câteva ori plângând, ceea ce s-a soldat cu coșmaruri și o schimbare de comportament care m-a îngrijorat foarte tare, deși eu mă îngrijorez rar. Copilul meu devenise agresiv și incapabil să se concentreze mai mult de câteva secunde la o activitate, umbla prin casă absent, cu ochii goi, nu mai reușeam să comunic cu el.

 La 5 ani (adică toamna trecută) am revenit la prima grădiniță și am stat cu el zi de zi. Când nu puteam sta, nu-l duceam. La grădiniță David avea nevoie de mine doar ca să comunice cu adulții. Se juca cu ceilalți copii dar, în momentul în care se propuneau activități sau avea nevoie la baie sau avea nevoie de apă sau de indicații despre cum să lucreze, îi era rușine să vorbească cu domnișoara educatoare, mă ruga pe mine să-l ajut. A avut și câteva conflicte cu niște copilași pe care m-a rugat să le rezolv eu.

Desigur, asta a provocat reacții de tot felul.
Unii au înțeles și m-au încurajat ferm, făcând comparații cu sistemele școlare din străinătate.
Alții m-au înțeles și m-au încurajat cu inima îndoită, încă nefiind siguri de efectul atitudinii mele pentru că nu mai întâlniseră părinți care să facă asta.
Alții m-au dezaprobat din start, mi-au zis că nenorocesc copilul, că nu se va adapta niciodată, că nu va merge nici la școală, că din cauza mea nu se va adapta la nimic în viață etc.

Am fost fermă pe poziții  și am mers în continuare cu el la grădiniță asigurându-l că nu-l voi lăsa singur acolo decât când se va simți el în siguranță. Recunosc, au fost momente când am intrat și eu la bănuieli, mai ales văzând că perioada în care avea nevoie de mine se prelungea tot mai mult.

Apoi a urmat o perioadă în care n-am mai mers la grădiniță. Am avut practică, am avut examene, a fost bolnav, m-am simțit eu rău, nu reușeam nicicum să mă mobilizez să pornesc dimineața spre grădiniță.

Mă gândeam că eșuasem. Ceva greșisem. David nu se desprinsese așa cum mă așteptasem așa că nu avea rost să continui. Am decis să nu ne mai gândim la grădiniță și să așteptăm vremea caldă când curtea grădiniței urma să fie o atracție mai mare pentru David.

Ei bine, chiar când îmi scosesem grădinița din gând, tati de David a reușit minunea: într-o zi, acum două săptămâni, când m-am întors de la cursuri am aflat că David fusese la grădiniță și stătuse singur acolo. Nu știu ce i-a spus, nu știu cum l-a convins, nu știu în ce mod i-a dat încredere că poate face asta,  cert e că de atunci David stă singur la grădiniță. Și chiar îi place. Și nu a reacționat negativ nici când a venit altă doamnă (domnișoara noastră lipsește un timp). Se joacă, participă la activități, nu refuză dimineața să se trezească. Nu mai are conflicte cu copiii sau le rezolvă mai ușor. Acum îi cunoaște pe toți, știe cum să-i abordeze. Când îmi povestește despre ei spune mereu "prietenii mei de la grădiniță". Se desparte de ei cu "Pa, ne vedem mâine!"

Unul lucru care a contat foarte mult în schimbarea asta și care se vede și în alte aspecte ale vieții noastre, e că David a crescut. Gândește un pic altfel decât acum jumătate de an, îndrăznește mai multe decât îndrăznea atunci, trece tot mai multe praguri peste care îi era frică să pășească înainte. A sărit un hop, a conștientizat că poate mai mult.

Și gata. Am sărit și hopul ăsta. Mai urmează multe, sper să reușesc și în continuare să am încredere în el și în legătura dintre noi și să-i las libertatea de a decide când e pregătit să se desprindă.