TATAIA

- Unde-i Ulâta Badi? m-a întrebat tataia ultima dată când l-am vizitat

Apoi a zâmbit și a început să povestească. Abia reușea să formuleze cuvintele. Accidentul vascular (al câtelea nici nu mai știu), îi luase încă unul dintre darurile lui cele mai de preț: darul vorbirii. El, care era un maestru al amintirilor povestite, acum lega cu greu cuvintele. Dar nu s-a lăsat. A povestit până la capăt, cu jumătăți de cuvinte și cu gesturi, râzând, așa cum mai putea, către amintirea încă vie în mintea lui, ca și cum abia s-ar fi petrecut.

Și, totuși, trecuseră ceva ani. Vreo treizeci și mai bine.

Nu eram mai mare de-o șchioapă și umblam peste tot cu prietena mea cea mai bună, Urâta, o păpușă roșie, din cârpe, cu fața din plastic. Era Urâta mea, adică Urâta lui Madi sau, cum îi spuneam eu când abia deprinsesem uzul vorbelor, „Ulâta Badi”

Mare parte din acei ani i-am petrecut împreună cu tataia și mamaia pe Valea Viei, la cantonul silvic din marginea pădurii. Am mai povestit aici despre acele locuri de care încă mă simt legată, deși ele nu mai sunt așa cum mi le amintesc eu.

Pe vremea aceea, a poveștii pe care mi-o spunea tataia de fiecare dată când mă vedea, îmi plăcea să mă uit la el din pragul grajdului. El mulgea vacile sau trebăluia pe acolo, eu stăteam pe prag, cu păpușa în brațe și povesteam cu el, mai primeam o cană de lapte proaspăt, mai vedeam cum suge vițelușul, treburi specifice vieții la țară.

În fața grajdului era un șanț prin care se scurgea zeama de la movila de bălegar de lângă clădire.

Ei bine, într-una din zile, cum stăteam noi de vorbă, eu pe prag, el pe băncuță, mulgând vacile, tataia a observat, deodată, că eu amuțisem. S-a întors să mă vadă și… dispărusem. A ieșit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat și… m-a văzut lungită în șanț, cu păpușa în brațe, plângând de mama focului. Alunecasem de pe prag direct în zeama „aromată”.

Tataia avea o plăcere deosebită și-i sticleau ochii de bucurie când povestea cum m-a ridicat și cum abia s-a abținut să izbucnească în râs văzând cum mi se scurge tot lichidul mirositor din cap până în picioare. Dar ce-l amuza cel mai tare era că eu plângeam nu pentru că arătam și miroseam într-un mare fel, ci pentru că în aceeași stare deplorabilă era Ulâta Badi.

Și râdea tataia cu poftă de fiecare dată când își amintea, iar noi râdeam de felul în care povestea și menținea vie amintirea asta în ciuda celor câteva zeci de ani de când se petrecuse.

A râs și atunci, ultima dată când a povestit. La scurt timp, n-a mai putut vorbi deloc, apoi a plecat de tot.

A venit multă lume să-și ia rămas bun de la el. Oameni care l-au cunoscut, oameni care l-au iubit, oameni pentru care a avut mereu un gând bun și o vorbă înțeleaptă.

Când toți au plecat la înmormântare, eu am rămas să am grijă de casă (mă rugase bunica să rămân ca să nu stea cu grija casei rămasă părăsită o bună bucată din zi). Eu, prima lui nepoată și Eliza, cea mai mică strănepoată.

Am trecut cu drag și dor pe lângă lucrurile făcute sau atinse de el, m-am așezat pe banca de la masa de afară, unde stătea el în zilele însorite și i-am vorbit și i-am mulțumit pentru bunătatea cu care ne-a crescut și pentru blândețea cu care ne-a îndrumat. I-am spus că mi-l voi aminti mereu cu toporul în mână, hoinărind cu noi prin păduri și vorbindu-ne despre copaci și plante și animale. Știa toți copacii  ca pe copiii lui. Mult timp după ce se pensionase și se mutase înapoi în Crăcăoani, satul lui natal, hoinărea prin pădure și suferea pentru fiecare arbore tăiat aiurea, de parcă i s-ar fi tăiat o bucată din inimă. Și ne povestea despre cum ajunsese el pădurar și despre peripețiile specifice meseriei.

Iubea mult pădurea. Pădurea a fost viața lui. Pădurea și noi: copiii și nepoții, iar mai târziu strănepoții.

Bucuria lui cea mai mare în ultimul timp era să stea în capul mesei când ne adunam la vreo sărbătoare și să se uite la noi. Suntem mulți și gălăgioși. Când ne adunam în bătătura lui se auzea pe toată ulița. Ba poate și pe două sau trei ulițe mai încolo.

- Ce faci tataie? obișnuiam să-l întreb la astfel de întâlniri

- Iaca, îmi bucur ochii, draga tatii, îmi răspundea el uitându-se la noi. Asta-i bucuria noastră cea mai mare acum: să vedem că nu ne uitați și că ne treceți pragul cu voioșie. Asta ne-a mai rămas nouă cel mai de preț pe lumea asta.

Nu te vom uita, bunicule scump. Nu te vom uita cât om trăi și te vom povesti și altora, ca să rămâi viu în amintiri mult timp de acum încolo.

Odihnește-te în pace suflet blând și înțelept!