SUNTEM IPOCRIȚI

Ok, mi-e clar ca trăim intr-o lume agresivă, in care personalul instituțiilor de învățământ încă mai urechează și trage de păr copiii pentru varii motive (unul fiind că nu dorm la prânz - nu, nu ni s-a întâmplat nouă) și în care părinți/bunici/unchi/mătuși încă mai fac educație cu vărguța/palma etc (deh, copilul trebuie să știe de frica, nu?).

M-am resemnat cu chestia asta, mi-e clar că la scara larga (sau chiar mai restrânsă) nu pot schimba nimic. Doar pe mine mă pot schimba, doar cu mine mă pot lupta și doar din mine pot tăia răul cât mai aproape de rădăcină.

Ce mă nelămurește pe mine e de ce ne mirăm că trăim în lumea în care trăim?

De ce ne mirăm de mințile malformate ale altora, de agresivitatea crescândă din jur, de copii care vorbesc urât, care lovesc?

De ce ne mirăm de adulții care nu se adaptează în viața pe care o au, care nu văd bucuriile mici, cărora le e frică de șefi, cărora le e greu să-și spună punctul de vedere, care nu știu cum să-și exprime sentimentele pozitive dar nu scapă nici o ocazie să le scoată la iveală pe cele negative?

De ce ne mirăm că ai noștri copii urlă și lovesc atâta timp cât noi urlăm la ei și-i lovim (pardon, le facem educație)?

De ce ne mirăm că adolescenții de azi sunt niște neadaptați și bârfitori atâta timp cât nu știm cum să-i încurajăm să aibă încredere în ei și în fiecare (hai poate nu chiar în fiecare) casă se judecă și se condamnă zilnic ce au făcut rudele/vecinii/necunoscuții?

De ce ne mirăm că adulții nu știu să-și exprime iubirea când noi i-am iubit doar în somn atunci când erau copii?

De ce ne mirăm că adulții sunt așa de buni în a critica și a condamna când noi i-am crescut criticându-i și condamnându-i pentru cea mai mică greșeală?

De ce ne miră că adulții de azi nu se pot adapta vieții pe care o au și nu iau inițiative și nu-și asumă responsabilități când noi i-am crescut dependenți de noi și fără drept la replică atunci când au fost copii?

Cum să crească un adult responsabil, puternic și conștient de valoarea lui dintr-un copil care nu are dreptul să facă nimic de capul lui și trebuie să se supună fără să crâcnească voinței adulților?

De ce suntem ipocriți și nu ne asumăm responsabilitatea lumii în care trăim? Da, suntem ipocriți, pentru că pe viitorii adulți noi, părinții, îi creștem și-i pregătim pentru viață. Dar când ei ajung adulți ne ștergem pe mâini și nu ne mai asumăm nici o responsabilitate pentru felul în care i-am crescut și pentru cum i-am învățat să înfrunte ceea ce le oferă viața.

Și măcar dacă ne-am spăla pe mâini și i-am lăsa să se descurce singuri, să-și panseze rănile, să înțeleagă ce vor ei de la viață în afara voinței noastre. Dar îi judecăm și-i criticăm în continuare fără să realizăm nici măcar în ceasul 24 că ei au devenit așa pentru că noi le-am fost model.

PA, MAMI, NE VEDEM MAINE! .... SI UN FILM

- Mami, să-mi pregătești pijamaua, periuța de dinți și pasta de dinți, că eu mă duc să dorm cu tati la unchiul Petrea.  Pa mami, ne vedem mâine!

Și a plecat. Nu departe, în casa de alături, dar a dormit fără mine. (nu-i prima dată, dar e prima oară când pleacă el de lângă mine).
Noh, ce era să fac o seară întreagă singură? Am tradus ceva, apoi m-am uitat la un film.

Nu vă spun ce încâtată am fost că am ales "Saving mr. Banks". Am trăit un amalgam de emoții și, deși știam care va fi finalul (doar am văzut de atâtea ori Mary Poppins și încă mă trezesc uneori că fredonez melodiile din film), am stat cu inima la gură până în ultimul moment. Am cântat împreună cu personajele și mi-a tresărit inima de bucurie când Don și-a dat seama că "Fly a kite" își atinge scopul (nu stiu pentru alții, dar pentru mine a fost momentul cel mai încărcat emoțional din tot filmul)



Vi-l recomand din tot sufletul.

AMINTIRI ȘI DORINȚE

Gata sesiunea, hai la un concurs.

Clubul magic ne invita la un nou concurs, unul frumos, cu amintiri și dorințe (bine, concursul e mai vechi, dar n-am avut timp de el din cauza examenelor)

Am avut astfel ocazia sa materializez o idee care-mi stătea pe creier de ceva timp dar n-am apucat s-o pun în practică.

Anul trecut am sortat niște poze pentru un colaj (mi-am propus sa fac asta in fiecare an, cu pozele cele mai frumoase). Unele dintre ele le-am pus intr-un calendar pe care l-am dăruit unora dintre prieteni. Dar noi am rămas fără colaj, așa că acest concurs mi-a dat ocazia să fac unul.

Am făcut astfel, împreună cu David, un calendar pe care l-am lipit pe ușa camerei iar pe el notăm zilele importante (cum ar fi ziua de mâine când ne propunem să plecăm la Piatra Neamț iar David abia așteaptă să-i vadă pe cei de acolo).

Ca suport am folosit niște coli pictate mai demult. Așa facem noi, pictăm în neștire, apoi ce nu e de pus la expoziție păstrăm să folosim în alte proiecte.

Pentru că pozele erau deschise la culoare, am ales niște coli pe care pictasem cu negru (inițial voiam să facem pe ele artificii colorate pe cerul nopții, dar o să pregătim alte foi pentru proiectul acela).

 

- David, ție ce ți-a plăcut cel mai mult din tot ce s-a întâmplat anul trecut?

- Când am fost la mare și m-am jucat cu prietenii mei de acolo

- Iar anul ăsta ce ți-ai dori tu mult să se întâmple?

- Să mai mergem la mare să mă joc în apă și să-mi cumperi o cutie mare de lego de ziua mea.

Cu marea nu garantez, dar cum ziua lui e abia în octombrie, sper să reușesc să-i îndeplinesc dorința cu lego.

Iată calendarul nostru:

 

Majoritatea pozelor sunt lucrări de-ale noastre. Altele sunt amintiri frumoase de familie sau momente petrecute impreuna cu prietenii.

GRĂDINIȚA DE ACASĂ

În cea mai mare parte a timpului David refuză să meargă la grădiniță. Atunci când merge, insistă să stau cu el cele 2-3 ore pe care le petrece acolo. La începutul anului i-am promis că stau cât are nevoie, dar am început să obosesc. Oricât de disponibilă ar fi domnișoara educatoare, uneori mi se pare că timpul acela aș putea să mi-l ocup altfel. Așa că am renunțat să mai merg. Poate în primăvară, când va fi mai cald, David va accepta să stea singur acolo, în ideea că vor petrece mult timp afară, în curte.

Eu nu sunt îngrijorată de refuzul lui. Îl înțeleg perfect. Mi se spune că trebuie să socializeze. El, însă, nu are probleme în a socializa cu copiii. Cu adulții are el probleme. E învățat ca mulți dintre adulții cu care intră în contact să-i spună lucruri care nu-i plac, să-i pună întrebări incomode, să se amuze pe seama lui, să insiste că ei au dreptate, nu el etc. Și e reticent când are de-a face cu adulți necunoscuți, oricât de amabili ar fi ei. Și nu-i place să facă de față cu alții ceea ce se face la grădiniță (deși acasă nu are rețineri din astea). Îi e rușine să coloreze/picteze, să spună poezii, să cânte sau să danseze împreună sau de față cu alți adulți în afara celor din familia apropiată (nici cu bunicii nu prea face din astea). Nu, pentru ideea de socializare mai degrabă îl duc undeva unde să se obișnuiască să interacționeze cu adulții, nu cu copiii. Cu copiii n-are probleme de relaționare. Se joacă în neștire, ore întregi cu prietenii lui și se împrietenește repede cu copii necunoscuți (cu condiția să nu-i fie impuse prieteniile și să nu fie în preajmă adulți sâcâitori).

Pe de altă parte, o colegă de facultate a declarat la un moment dat că nici n-are cum să-i placă lui David la grădiniță dacă eu fac cu el acasă toate activitățile pe care le fac. Păi da, acasă David face oricum ce ar face la grădiniță. Faptul că lucrez acasă (ceea ce mulți văd ca un impediment în obișnuirea lui David cu programul de grădiniță), îmi dă ocazia să petrec mult timp cu el. Și, în funcție de dispoziția mea, profit. Nu am un program anume, nu-mi plănuiesc activități anume, ne lăsăm duși de inspirația de moment și de materialele pe care le avem la îndemână.

De exemplu azi (sau, mai bine spus, ieri, că până să termin postarea trecu miezul nopții):

Ne-am concentrat activitățile în jurul cifrelor (în alte zile ne axăm pe alte teme). Lui David îi place să numere, să socotească, să compare. A zis că vrea să se joace cu farfuriile din plastic (am cumpărat un set să folosim câteva la pictură). Am numerotat farfuriile până la 10 apoi i-am dat setul de jetoane cu cifre de la editura Gama, iar el a așezat fiecare imagine în farfuria cu numărul corespunzător. A numărat, mi-a spus ce fructe îi plac dintre cele din imagini, ce mașină ar vrea când o să crească, mi-a amintit de nenumărate ori că-i plac pisicile și că ar vrea și el niște pisoi mici și drăguți așa cum sunt cei din imagine.

 

Când a terminat, am forțat un pic nota și i-am dat să facă același lucru și cu jetoanele din setul Scăderea. N-a mai vrut, se plictisise. A zis că vrea să se joace cu setul de pizza. I-am dat, deci, plicul cu ingrediente și meniul

aici se impune o paranteză:

Jocul de pizza e făcut de mine, inspirându-mă dintr-o serie de idei culese de pe net, care foloseau ca material fetru. N-am avut fetru la vremea respectivă, dar am făcut jocul din carton. Am decupat blaturi și cercuri roșii care reprezintă sosul, apoi am tăiat ingredientele: ciuperci, cașcaval, ardei, măsline, carne. Am făcut și un meniu, cu 6 rețete inventate de David, fiecare cu altă combinație de ingrediente.

Am ales și azi o rețetă, și am mâncat copios la pizzeria lui David.

 

 

Pe același sistem avem și un joc cu înghețată.

Îmi stătea pe creier setul de jetoane cu Scăderea, așa că am inventat alt joc. Am numerotat farfuriile până la 40 iar David le-a așezat pe podea realizând un traseu după modelul jocurilor tip Piticot. În fiecare farfurie am pus câte un jeton din set. Fiecare dintre noi înainta pe traseu cu atâția pași cât arăta rezultatul operației de scădere de pe jetonul din farfuria unde ajunsesem.

Am schimbat apoi cu jetoanele din setul cu cifrele. Trebuia să înaintăm atâția pași câte figurine erau pe jetonul din farfuria unde nimeream.

 

A treia variantă a fost cea care a prins cel mai bine. Am selectat din cele două pachete doar jetoanele cu cifre, le-am amestecat și le-am pus la nimereală în unele dintre farfurii. Regulile erau următoarele:

Înaintam rostogolind două zaruri. Când nimeream într-o farfurie cu jeton verde, înaintam atâtea farfurii cât arăta cifra de pe jeton. Când nimeream într-o farfurie cu jeton roșu, ne întorceam atâția pași cât arăta cifra.

Asta a fost varianta care i-a plăcut cel mai mult și am jucat jocul de vreo 5 ori. Am întrerupt doar pentru că mă plictisisem eu.

 

Am luat apoi o pauză și am făcut un pic de ordine în casă. Apoi David a vrut să vadă Frozen. În ultimul timp îl las mai rar la desene, pentru că îl agită. Dar, când chiar vrea să se uite, aplicăm regula 30/30, adică 30 de minute ne uităm la desene, 30 de minute facem altceva.

Ne-am uitat, deci, jumătate de oră la desene. Apoi am coborât în bucătărie să facem de mâncare. În ultimul timp, David e din ce în ce mai interesat de gătit. Taie ingrediente, le cercetează, le amestecă. Îi place, când fac prăjituri, să amestece el ouăle și zahărul și făina și toate celelalte ingrediente. Mă gândeam chiar să-i fac o carte de bucate a lui, cu rețetele lui preferate, cu imagini la fiecare ingredient, dar încă nu am găsit timpul necesar pentru asta.

Am petrecut cam o oră în bucătărie. Nu am mâncat ce am gătit, pentru că ronțăise altele între timp și nu-i mai era foame, așa că am amânat masa principală pentru mai târziu. Ne-am întors la film.

În a doua pauză, a declarat că nu-i plac cerceii mei că-i port de prea mult timp și că vrea să-mi aleagă alții. Îi place să-mi aleagă el bijuteriile pe care să le port. Le studiază, se răzgândește de mai multe ori, până alege. Uneori pune stăpânire pe colierele și lănțișoarele mele și închipuie din ele fel de fel de figuri. Unora poate li se pare nepotrivită joaca asta a unui băiat cu bijuteriile. Mie mi se pare nepotrivit să-l opresc, mai ales ca de la bijuterii pornesc invenții de-ale lui care de care mai năstrușnică.

 

Mi-am făcut și unghiile, tot cu ojă aleasă de el și am decis să ieșim afară să jucăm Ascunsa. N-am stat mult, pentru că era frig. Când a declarat că i-a înghețat nasul ne-am întors în casă și am văzut și ultima parte din film, apoi, pentru că tati venise de la serviciu,  am coborât din nou în bucătărie și am mâncat împreună.

După amiază am intrat la calculator să lucrez. Îi spusesem că vreo 4 ore am de lucru și trebuie să-și găsească singur activități. A petrecut vreo oră jos, la bunici, s-a mai jucat o oră pe Wii (îmi place că Wii-ul nu-l agită la fel ca desenele animate, poate pentru că e mai activ în timp ce se joacă, trebuie să se miște, să gândească, să aleagă etc). A mai completat niște fișe cu cifre (are o colecție întreagă de fișe pe diverse domenii din pachetele de activități pentru preșcolari de pe 3 Dinosaurs, 1+1+1=1 și alte situri asemănătoare), a mai mieunat pe lângă noi în speranța că ne-om îndura să ne ridicăm de la calculator. Văzând că nu e chip să ne întrerupem din lucru, și-a adus cutia de lego, a răsturnat-o în mijlocul camerei și a început să-și construiască mașini.

Și cam asta a fost ziua noastră.

Nu toate-s la fel. Uneori nu facem mare lucru în casă, mergem în vizite. Alteori avem de făcut cumpărături și petrecem mult timp în oraș. Sau facem plastilină și modelăm. Sau, când e frumos afară, merge și-și petrece timpul în atelier la bicu, bătând cuie cu ciocanul. Sau citim, cântăm, desenăm, pictăm, decupăm, facem colaje, construim.

Și iar o paranteză, în imagini (desenele sunt făcute pe coli mari de hârtie de împachetat)

pe la începutul anului am făcut o parcare din role de carton de la hârtia igienică și cutii de ceai. Nu a rezistat foarte mult, pentru că lui David îi era lene să tot aranjeze mașinuțele. Am transformat-o, apoi, în suport de creioane

mâinile lui David sunt doar cele de la soare și de la tufișul maro din dreapta. Restul amprentelor sunt ale mele

brăduții noștri

În timpul uneia dintre primele încercări de a picta singur, David a făcut o varză mucegăită

Picturile de mai sus sunt inspirate de pe nurturestore Lui David i-a plăcut mult să picteze cu lipici cu sclipici si să folosească mașinuțe în loc de pensule.

primul desen făcut integral de David și colorat de mine :)

aici a folosit șabloane pentru a desena mijloacele de transport

Formele geometrice sunt decupate din hârtie colorată și lipite pe foaia mare. Restul imaginilor au fost desenate cu ajutorul șabloanelor, apoi decupate și lipite

David a comandat un desen cu multe căsuțe

 

și un desen cu mașini (sunt copiate dintr-o carte, n-am eu așa talent)

 

alt desen realizat cu ajutorul șabloanelor

astea parcă le-am mai pus, dar mi-s dragi și le mai pun o dată

am tăiat forme din plastilină și le-am lipit pe hârtie, apoi am desenat restul

 

 Sau sunt zile când am foarte mult de lucru și petrec mare parte din zi la calculator iar pe el îl las să se uite la desene sau să se joace pe Wii mai mult decât de obicei. Sau îi vin în vizită prietenii și atunci pot dispărea din peisaj pentru că nu mai prezint nici un interes.

Da, unul dintre motivele pentru care David nu vrea să stea la grădiniță e că multe dintre activitățile de acolo le face și acasă, având libertate mai mare, eu fiind mai dispusă să schimb regulile jocurilor în funcție de starea în care suntem și de inspirația de moment și de lipsa a prea mulți copii pe care să trebuiască să-i controlez în același timp.

Dar, oricât ar părea de ciudat unora, nu cred că e un dezavantaj acesta. Nu cred că ar trebui să renunț la timpul petrecut cu el doar de dragul de a-l vedea nerăbdător să ajungă la grădiniță. Educația, la vârsta asta, știm cu toții că își are bazele acasă, în relația cu părinții. Lucrez acasă, am un program flexibil, nu sunt obligată să-l duc la grădiniță ca să pot merge la servici. Nu pot renunța la ce-i pot oferi doar de dragul de a-l vedea integrat în sistem. Un copil de 5 ani nu-i neapărat să ia contact cu o educatoare pentru a fi educat. Educatorii principali, la vârsta asta suntem noi, părinții

 Cred și eu, așa cum spune Bogdana, că „daca noi am lua in mainile noastre si in foarte serios rolul de "educatori", "invatatori" si "profesori", noi am fi singurii responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii nostri mai tarziu. Insa am fost obisnuiti, educati sa lasam acest rol in seama sistemului. Daca da gres, sistemul e de vina, pana la urma mereu sistemul de e vina, e mai confortabil pentru noi. Da, ok, trebuie sa muncim ca sa castigam bani, ca sa trimitem copiii la o scoala cat mai buna, dar oare nu este asta o particica din scuza? Scuza cu "interactiunea in colectivitate" este praf in ochi. Interactiunea in colectivitate poate avea loc bine mersi intr-un milion de alte situatii, nu este necesar ca ea sa aiba loc intr-un cadru institutionalizat, cu copiii insirati in bancute, stand nemiscati, cu mainile la spate sau cu ochii atintiti la tabla, avand ca singura "motivatie" nota.”

 

CE AM ÎNVĂȚAT ÎN 2013 DE LA COPILUL MEU

 Aseară am deschis radio-ul la nimereală. Nu știu ce post era, dar se vorbea despre copii, așa că am ascultat. Tema emisiunii era “Ce am învățat în 2013 de la copilul meu” iar diverse mămici trimiseseră mesaje care de care mai emoționante. M-am recunoscut în multe dintre vorbele lor. Am retrăit bucuria și durerea când s-au citit cuvintele sakurei, care mi-au rămas în suflet încă de vara trecută, când le-am citit prima dată pe blogul ei. Și mă bucur din tot sufletul că în lume există părinți care cred în educația cu iubire necondiționată și în importanța timpului petrecut cu copiii și în importanța lucrurilor pe care noi, ca adulți, le putem învăța de la copii.

Nu pot menționa un anumit lucru pe care l-am învățat de la David sau de la alt copil în acest an. Poate a mă bucura de acum și aici, a avea încredere că se poate trece prin orice e dincolo de acum și aici.

O oră anume mi se întoarce mereu în minte când mă gândesc la 2013. O oră pe care mi-am propus să o reproduc de fiecare dată când am ocazia, în orice loc am ocazia. Pentru că a fost cea mai fericită oră din acest an, etalonul după care voi măsura fericirea, bucuria și veselia, cât voi trăi.

Eram în ultima zi din sejurul la mare. Bagajele le făcusem, așteptam să vină ora să plecăm. Am decis să facem o ultimă plimbare pe malul mării, să ne luăm rămas bun de la ea, cu promisiunea că ne vom întoarce. Nu știm când, dar ne vom întoarce.

Marea era agitată, gri, cu valuri mari și înspumate. Era înnourat și bătea un vânticel destul de rece, însă apa mării era caldă. Incredibil de caldă. Ne plimbam desculți pe mal, având grijă să nu ne udăm prea tare ca să nu ne fie frig. Am ajuns într-o zonă mai pustie și ne-am oprit. David era entuziasmat de valuri și m-a prins și pe mine entuziasmul. Ne apropiam de ele tiptil și fugeam repede din calea lor, să nu ne prindă. David râdea în hohote și striga cât îl ținea gura : “Mami, fugi, să nu te prindă! E apă de foc, ajutooor!!!!” Ne imaginam apoi că suntem pescăruși și zburam deasupra valurilor și prin valuri. Ne imaginam că suntem căței sau căluți și alergam prin valuri, sărind și râzând din tot sufletul. Apoi David se ducea departe și alergam unul spre celălalt, cu brațele deschise și ne strângeam tare în brațe când ne întâlneam învârtindu-ne prin valurile înspumate.

Ne-am jucat și am râs și ne-am bucurat din tot sufletul de ora asta a noastră și a mării. Ne-am udat pe haine și ne era frig, dar râdeam și țipam de răsuna plaja de voioșia noastră. Și nu conta ce zic ceilalți, nu conta ce cred ceilalți despre un adult care se zbenguie în neștire pe malul mării. Eram eu și David și marea și norii și joaca noastră.

Când mă gândesc la anul care trece ora asta de joacă pe malul mării e singura care-mi apare în minte. Singura care contează. Singura pe care vreau să o păstrez și s-o iau cu mine în anul care vine.

35

Azi mi s-a spus că nu arăt vârsta pe care o am.
E, totuși, vârsta pe care o conștientizez cel mai mult din toate vârstele de până acum. Poate pentru că în mintea mea 35 e un fel de mijloc, un fel de început al unei numărători inverse. O numărătoare inversă până la alt mijloc, având în vedere că următorul prag important din mintea mea e 40.

Dar destul cu numerele. Una dintre replicile mele preferate din filme e că "Vârsta-i doar un număr" (ia să văd, cine știe din ce film?).

Aniversarea asta a fost cu peripeții și chimbări de planuri de ultim moment.
Duminică trebuia să merg la Piatra Neamț, pentru o săptămână. Urma să petrec Crăciunul și ziua mea cu familia și prietenii mei de acolo. Voiam să merg cu colinda și să cânt cele două colinde minunate pe care le-am cântat la simpozionul de la Vatra Dornei pe 6 decembrie. Voiam să mă simt iubită și apreciată și acceptată pentru tot ce am eu bun.

Ei bine, lucrurile s-au aranjat altfel. Sâmbătă seara, lui David i-au apărut niște bubițe. Am bănuit o alergie pentru că mâncase la un prieten niște chipsuri cu paprika (pentru ca noi nu consumăm așa ceva, când prinde la alții profită). Am făcut, totuși, bagajele, zicând că alergia o pot trata și la Piatra. Duminică, însă, i-au apărut mai multe bubițe. Știind că sunt multe cazuri de varicelă în oraș, am chemat doctorița să-l consulte și să-mi spună părerea ei. Verdictul a fost varicelă, așa că am închis valiza cu tot ce era în ea și am depozitat-o pe balcon. Cu puțin noroc, având în vedere că David are o formă relativ ușoară a bolii, voi merge în Piatra în ianuarie. 

N-am avut timp să simt dezamăgirea. În două zile a trebuit să fac pregătirile pe care speram să le evit cu plecarea: am făcut cozonaci, sărățele, pateu de casă, salată de țelină, pâine și un tort, am sortat jucării și am aranjat prin casă.

Azi m-au sunat și mi-au transmis urări de bine oameni dragi care m-au făcut să mă simt iubită și apreciată și acceptată pentru tot ce am eu bun. Pentru asta le mulțumesc și le doresc să li se întoarcă înzecit toate gândurile bune pe care le trimit spre mine.

DESPRE SERBĂRI ȘI ALTELE CA ELE

 

Avem dintotdeauna o problemă cu serbările. De fapt, cu manifestările la comandă, de orice fel, în orice situație.

David e unul dintre acei copii care nu spun poezii și nu cântă de față cu alții. Nu că nu ar ști. În mașină, de obicei, cântă Săniuța fuge. Când a împodobit bradul m-a surprins cântând O brad frumos. Știe Zdreanță (a învățat-o când urmăream diafilme). Cred că ar putea recita fragmente considerabile din poveștile radiofonice (alea vechi, pe care noi le ascultam pe discuri de vinil) Alba ca Zăpada, Cenușăreasa, Scufița roșie. Nu le-a învățat pentru că l-am pus să le învețe, ci pentru că îi plac și le-a ascultat de atâtea ori încât le-a reținut.

Dar nu, nu le-ar spune în public (nici măcar bunicilor) sub nici o formă.

Am primit reacții diferite la aspectul acesta.

Unii îi spun că nu e bine, că TREBUIE să treacă peste asta. Cum să nu spună el poezii lui Moș Crăciun? Cum să nu meargă cu colinda? Bine, cu colinda mergem, dar eu sunt cea care cântă.

Alții ne zic că o să treacă. Unii copii sunt mai timizi, mai sensibili. Și noi, adulții, avem de cele mai multe ori probleme în a ne manifesta în public. Trebuie să-i înțelegem și să-i ajutăm să treacă prin asta. Când or să se simtă confortabil, vor spune și poezii și vor cânta de față cu alții. Sau nu o vor face și gata.

Cu varianta a doua sunt de acord și eu, mai ales văzând evoluția lui David de la un an la altul.

Și mai e ceva: nu suportă persoanele mascate, costumate în diferite personaje. Pentru el poveștile sunt povești, nu au ce căuta în realitate. La ziua lui, a cerut ca Anca de la Wowie să se dezbrace de costumul de Alba ca Zăpada. La fel, când a fost teatru de păpuși la grădiniță iar la sfârșit păpușarii au ieșit în public cu păpușile, lui David nu i-a plăcut.

Atunci mi-am amintit ceva ce s-a întâmplat în 2001 când făceam un stagiu practic la Ludoteca Ambarabà din Padova. Împreună cu echipa care lucra acolo, am făcut un teatru de păpuși: Scufița roșie (eu eram vânătorul). La finalul spectacolului, am ieșit printre copii cu păpușile. Mulți dintre ei au reacționat ciudat, nu le-a plăcut, parcă au fost dezamăgiți. Atunci am tras noi concluzia că poate era mai bine să nu ieșim, să lăsăm personajele acolo, în spatele cortinei, acolo unde trăiesc ele de obicei. Copiii percep poveștile altfel decât noi. Poate fi derutant să vadă că personajele pe care tocmai le-au văzut pe scenă sunt doar niște păpuși sau că Albă ca Zăpada nu arată ca cea din film.

Așa e și David. Se bucură de povești și de desene animate, dar nu le acceptă în viața reală. Ba chiar a acceptat cu greu diferențele dintre desenul animat, povestea pe care i-o citeam și teatrul radiofonic. Nu înțelegea de ce, dacă e aceeași poveste, nu e la fel.

Să revenim, însă, la serbare.

Acum 2 ani, la serbarea de Crăciun, nu a vrut să se costumeze. Nu era vorba decât de o banală pelerină, dar nu a acceptat-o. Și a trebuit să stau lângă el tot timpul serbării. Desigur, nici cu Moș Crăciun nu a vrut să interacționeze în nici un fel.

Anul trecut am schimbat grădinița. Nu a mers decât 3 săptămâni, dar la serbare am fost, ca spectatori (Moșul ne trecuse și pe noi pe listă și ne pregătise cadou). Cu chiu cu vai a acceptat să meargă, a urmărit spectacolul lipit de mine, n-a vorbit cu Moșul, a stat la poză doar ca să-mi facă mie pe plac.

Anul acesta am schimbat din nou grădinița. Am revenit la cea de acum 2 ani. Ei bine, ori e mai relaxat aici (deși încă nu vrea să-l las singur acolo) ori se vede că a mai crescut, dar la serbare, a acceptat să se costumeze. A primit pelerina și chiar s-a bucurat de ea. A stat singur pe scăunel, lângă colegi și a avut răbdare până la sfârșitul serbării (care, din fericire, nu a durat mult). Mi-a spus din start că nu spune poezii și nu cântă. Când copiii au început să meargă pe rând la Moș să-i spună poezii, David m-a chemat la el și mi-a cerut să-l mai asigur o dată că nu-l va obliga nimeni să spună și el o poezie. Nici acum nu a vrut să interacționeze cu Moșul, dar după ce a ieșit acesta din clasă, s-a relaxat și s-a bucurat de „after party”. A acceptat să facă poze cu prietenii lui, în fața bradului, ceea ce înainte nu prea reușeam să obțin de la el.

Cine știe, poate anul viitor, va spune și o poezie. Nu țin deloc la aspectul acesta, dar i-ar bucura pe cei din familie care-s mai conservatori în privința asta.

Sau probabil că nu va spune poezii. Probabil că nici nu va cânta pentru alții mult timp de acum încolo. E ok și așa.

 

Iată-l și pe fulgul meu de nea:

 

 

 

Și mai târziu, în vizită la o fetiță foarte dragă nouă