CUM SA FII O BUNICA BUNA

Rasfoind zilele astea situl babydex, am dat peste aceasta lista si mi-am permis s-o preiau.

Cum sa fii o bunica buna:
1. Tine minte intotdeauna ca nepotii tai nu sunt copiii tai. Data trecuta a fost randul tau, acum e randul altora.

2. Nu critica niciodata pe nimeni – fiica, fiu, nora, ginere, cumnati, cuscri, nepoti. Din punctul tau de vedere, toti sunt perfecti.

3. Nu oferi sfaturi decat atunci cand iti sunt cerute.

4. Nu veni in vizita toata ziua buna ziua, fara sa fii invitata.

5. Incearca sa faci fiecare vizita cat mai distractiva cu putinta si gandeste-te la lucruri interesante pe care se le faci impreuna cu nepotii.

6. Tine minte toate zilele de nastere, toate zilele de examen si felicita-i pe respectivii atunci cand e cazul.

7. Respecta intotdeauna regulile stabilite de parintii nepotilor tai. Daca vezi ca au probleme de orice fel, nu-i critica, ci ofera-te sa-i ajuti.

8. Nu practica favoritismul. Poti sa ai persoane preferate in familie (si bunicii sunt oameni), dar nu lasa sa se vada nimic.

9. Nu submina niciodata autoritatea parintilor.

10. Nu intra in competitie cu alti bunici – e nedemn pentru un adult si n-are niciun sens.
11. Incearca sa fii de ajutor – si sa arati ca ai simtul umorului.

12. Gandeste-te la un rol pe care il poti juca numai tu, si nimeni altcineva.

Extras din cartea „Things I Wish My Mother Had Told Me”

sursa: http://www.babydex.com/2008/12/12/cine-nu-are-bunici-buni-sa-si-i-educe/index.html

DE CE IL LAS IN BALTI, PIETRIS, NISIP, PAMANT

“Copiii sunt pui ai naturii. Ei se linistesc instantaneu si devin ca prin minune ordonati in joaca de indata ce-i lasi in mijlocul elementelor cele mai simple ale naturii: pietre, nisip, apa, pamant, iarba. Astea sunt adevaratele lor valori, lucrurile pe care ei le pretuiesc si carora le acorda cea mai mare atentie. Am vazut asta de atatea ori la David incat sunt convinsa ca puii de om se recunosc instinctiv doar in aceste elemente.” (scrisa de mine aici)

Pozele astea au starnit o serie de controverse. Nu pe blog. Cine s-a oripilat s-a abtinut sa scrie, desi poate ar fi fost util un schimb de pareri. Sunt, insa, persoane care dezaproba felul si locurile in care il las pe David. Drept urmare, am citit, am discutat, am cautat informatii despre ce anume i se poate intampla rau unui copil de 1 an daca este lasat in balti/nisip/pietris.
Postarea de azi are la baza atat discutiile de pe forumul AP si articolele care mi-au fost indicate acolo, cat si raspunsurile pe care le-am primit pe acest subiect de la cativa medici pe care-i cunosc personal (dinc are voi cita doar unul, singurul care mi-a raspuns mai detaliat).

MICROBII
Asta-i una din marile temeri ale celor care obiecteaza. Bun. Noi locuim intr-o zona de munte, in marginea padurii, pe o ulita circulata de cateva ori pe zi de masini si carute. Microbii pe care-i poate gasi David in mediul inconjurator nu-s cei mai periculosi ba chiar ii sunt folositori, ajutandu-i sistemul imunitar sa se dezvolte si sa faca mai tarziu fata actiunii unor microbi mai periculosi. Sigur, il feresc de baltile cu ceva chestii chimice prin ele, cum ar fi cele cu detergenti de la spalatul vreunei masini, covoare desi, conform http://www.niehs.nih.gov/ factori de mediu sunt considerati dioxinele, campul electric si magnetic, mercurul, plumbul, mucegaiurile, pesticidele, ozonul... nu frigul sau noroiul!

“Mitul "microbilor rai" e un mit modern greu de combatut. De cand s-a descoperit ca bolile sunt produse de diverse creaturi microscopice cu nume ciudate o gramada de oameni tot incearca sa sterilizeze totul in jurul lor, fara sa realizeze ca organismul nostru traieste efectiv in simbioza cu o gramada de microbi si ca daca am reusi la un moment dat (de exemplu prin tratamente antibiotice foarte agresive) sa obtinem o relativa "sterilitate" am fi in pericol mai mare decat suntem traind in "armistitiu" cu microbii personali. Majoritatea covarsitoare a microbilor nu provoaca imbolnaviri decat atunci cand mai apar si alti factori care scad imunitatea. Dar ce inseamna de fapt imunitatea asta? E un raspuns adaptativ al organismului la agresiunea unor factori din mediu. O reactie de autoaparare, dar nu una predefinita intru totul: exista o aparare nespecifica, generala si o aparare specifica, tintita impotriva unui anumit microb. Nu ne nastem cu imunitatea gata formata, ne adaptam la mediu, iar acest fenomen are o valoare esentiala in supravietuire: ne permite sa raspundem eficient unor stimuli foarte variati. Dar pentru ca aceasta adaptare sa se produca e necesara expunerea la mult temutii microbi/virusi/etc. Lumea moderna, insa, se teme atat de tare de ei incat prefera expunerea la vaccinuri...” (Elena Serbanescu, medic)

UMEZEALA CARE “INTRA-N OASE”
Cand am intrebat despre asta un medic, am primit un zambet binevoitor si mi s-a explicat mecanismul prin care reumatismul isi face loc in corpul uman. Lipsa de activitate fizica este cea care duce la intepenirea articulatiilor ce devin apoi sensibile. Ceea ce nu-i cazul la David, care nici cand mananca nu sta in loc mai mult de cateva minute. Umezeala afecteaza zone deja sensibilizate prin sedentarism etc. In plus, ma gandesc ca daca reumatismul ar intra in oase din frageda pruncie din cauza statului dezbracat pe afara, prin balti si pamant, lumea ar fi plina de tigani incovoiati de dureri de oase, ceea ce nu-i cazul.

EVENTUALE RACELI
Avand in vedere faptul ca-i vara nu-i cazul sa-mi fac griji. Daca-n primavara, la temperaturi in jur de 10 grade, cele mai grave consecinte ale statului cu mainile in balta au fost cateva stranuturi si oarece muci trecatori, la peste 25 grade cred ca David e safe. Ba chiar, sistemul lui imunitar are de castigat. Vremea rece stimuleaza sistemul imunitar. Supraincalzirea dauneaza organismului. (pentru mai multe detalii: http://www.everydayhealth.com/cold-and-flu/colds-and-the-weather.aspx)

VIERMI INTESTINALI
Chestia asta nu mi-a fost reprosata, desi e cea mai probabila. Citind, insa, intamplator, despre caile de transmitere a viermilor intestinali, am aflat ca ouale se afla mai peste tot in natura (in special in zonele circulate de animale). Initial m-am infiorat. Apoi mi-am amintit de un articol din National Geographic de acum vreo 2 ani. Se facea acolo o comparatie intre copiii bogati si copiii saraci din Africa. Cei saraci umblau prin toate “mizeriile” si se pricopseau cu viermi, dar chestia asta-i proteja de alte boli, in special de alergiile care cam faceau ravagii printre copiii bogati, crescuti in curatenie si care luau rar contact cu natura bruta. Acum... inca nu-s pusa la punct cu informatiile referitoare la viermii intestinali. Stiu ca unii sunt chiar periculosi, unii se elimina greu, dar in general exista tratamente pentru ei. Oricum, il feresc pe David de contactul cu excrementele animalelor.

“Cu viermii intestinali lucrurile sunt ceva mai complicate, unii dintre paraziti pot sa dea boli cu adevarat periculoase, in timp ce altii (gen giardia) sunt practic endemici in populatie si e suficient sa-i cauti cu atentie ca sa-i gasesti. Nici macar nu stiu in ce masura merita tratate astfel de parazitoze, care de obicei devin simptomatice numai in perioadele de stress/boala/scadere a imunitatii produse de alte cauze. Hai sa zicem ca nu l-as lasa sa se joace in balegar sau in sant, nici sa cerceteze prea atent excrementele de pisici/cainilor din parc... dar chiar si asta e relativ, ouale de paraziti pot sa fie si in iarba... (Elena Serbanescu, medic)

MURDARIA
In zilele noastre chiar nu mai e cazul sa ne speriem de o rufa murdara. Multi zic ca o sa se obisnuiasca sa stea murdar, n-o sa invete in veci ce-i curatenia. Surpriza: stie foarte bine cand e murdar si se sterge pe maini, ca-l deranjeaza. Bine, momentan nu-i trece prin cap sa se stearga de o carpa si foloseste hainele de pe el, dar e un inceput. A, si ii place sa spele diverse lucruri: ia carpele si le pune in ligheanul cu apa, le spala, le stoarce la nesfarsit, isi mai spala papuceii si tot ce mai gaseste la indemana.

SANATATEA EMOTIONALA
David e cel mai fericit cand e afara, cu apa, pamantul, nisipul, pietrele. Are in ochi o stralucire care-mi moaie picioarele. Rade in hohote, alearga, stropeste sau se opreste si se joaca concentrat urmarind cu cea mai mare atentie ce se intampla cand arunca o piatra mare sau o piatra mica, sau cand arunca un pumn de pietricele sau nisipul din lopatica. Inainte de a arunca piatra, o tine cu mana ridicata, se uita concentrat la balta, isi ia elan cu mana si abia apoi arunca. Sau ridica la piept amandoua mainile pline de pietricele, se uita peste ele la balta, ochind locul unde ar vrea sa arunce si, cand se simte pregatit, arunca. Se uita apoi victorios la mine, cu gura pana la urechi, de parca ar spune “Uite, mama, ce chestie faina am facut!” Nici o alta jucarie nu-l bucura mai mult, nimic altceva nu-i retine atentia asa cum o fac apa, pietrele, nisipul.
Ele sunt punctele lui de reper, in ele isi gaseste confortul oriunde s-ar afla, cu ele se simte in siguranta. In primavara am fost la o petrecere, la o pensiune. Nu i-a placut in sala. Era multa lume, zgomot, se fuma. Era derutat, agitat si suparat. Pana am iesit afara si a dat de pietris. O ora jumate a carat pietre de colo colo, le-a impartit la toti cei care se aflau afara, s-a simtit in largul lui.
Da, ati citit bine: o ora jumate. Si asta-i valabil pentru toate activitatile care implica apa, pietrele, pamantul. Acum... stiti ce zice teoria despre cat de mult reuseste un copil de varsta lui David sa ramana concentrat asupra unei activitati? 5-10 minute. Imi e clar ca in studii au fost luate in consideratie activitatile impuse de adulti, nu cele alese de copii.

“Omul a trait in toata istoria lui in simbioza cu natura. De cateva mii de ani a inceput sa se desparta insa de restul naturii iar de cateva zeci de ani aceasta separare e atat de grava incat pare fara intoarcere. De aici toate aceste argumente/idei, oamenii nu mai inteleg sa fie membri ai comunitatii planetare, vor sa o domine si eventual sa distruga tot ce-i deranjeaza.
Pare asa de greu sa ne regasim drumul inapoi in natura, dar dificultatea consta mai ales in fobia pe care o avem vis a vis de aceasta natura. Ne temem de microbi, de frig, de ploaie, de cainii vagabonzi, de animalele salbatice... o parte din aceste temeri au motivatii reale, dar dimensiunile lor sunt patologice. Nu pot decat sa va doresc cat mai mult nisip, pietre, balti si copii fericiti!” (Elena Serbanescu, medic, mama 1 copil)

Subiectul e mai complex, nu am pretentia ca am acoperit toate aspectele. Am facut, insa, mai mult decat fac cei care critica si dau sentinte din reflex, fara sa cerceteze, fara sa inteleaga ce anume din modul lor de gandire e real si ce e mit.

In incheiere, adaug cateva dintre cuvintele unor mame dragi mie, care mi-au impartasit din experientele lor pe aceasta tema.

“In occident se creeaza laboratoare care sa ofere ceea ce are David: jocul cu noroiul, nisipul, apa. Nu mai e nici un secret pentru cei care studiaza dezvoltarea copiilor ca toate acestea sunt fundamentale in cresterea copiilor.” (andreina, mama de 2 copii)

“Eu cu primul copil.. tare ma crizam...nu aia, nu aia...vai e rece, vai e murdar, vai sunt microbi...si sincer e mai sensibil de felul lui.
Ei, cu al doilea... sunt cool, zen pe cat pot aici in gaura asta de lume infecta. Da, se joaca in balti, in nisip cu pietre, arunca cu pietre in mare...chiar noi mergem si-i aducem pietre ca sa le aiba la indemana...si multe altele.” (delphin, mama de 2 copii)

“Mi-ai povestit la tel cat de incantat este David cand arunca in apa pietricele. Si am ramas cu un zambet larg pe buze. Cu un sentiment de admiratie ca il cresti pe David asa cum imi doresc si eu sa o fac.
De ce mi-a atras atentia asta?Exact in aceeasi zi, iesita fiind cu mama mea si cu David la plimbare, ne-am intalnit cu alte bunicute. Una dintre ele era cu nepotelul de 2 ani si 7 luni, disperata ca este foarte obraznic si, cum tocmai a plouat, sare in toate baltile de pe trotuar. Si cat ii este de greu sa aiba grija de un asemenea copil! Si cum e murdar ca un porc! Si cum e rusine ca e ud!
Are rost sa spun ce fata a facut cand m-a auzit pe mine replicand ca e copil, e curios, e atras de natura si ar trebui lasat in pace sa sara in toate baltile, nu numai in cateva si luat apoi de urechi? Sau ce fata a facut cand l-a vazut pe David pornind in 4 labute pe iarba uda, cu 2 pietre mai mari in manute?” (mia, mama de 1 copil – pe care-l cheama tot David :) )

“Sotul meu a fost nevoit sa poarte caciula pana la 6 ani, nu avea voie sa se aseze pe jos daca nu avea ceva sub fund... (ca o paranteza abia la 15 ani era la pescuit prin iunie si statea ghemuit deoarece nu avea sa-si puna nimic sub fund si nu mai putea si ... pana la urma a riscat, singur fiind, si s-a asezat. Si vazut ca e bine, nu e rece pamantul si nici vreo boala n-a facut si de atunci nu mai are treba cu "rece la fund")
Cu toate acestea a fost plin de otite, boli cu nemiluita, a facut sinuzita. Abia de cand s-a relaxat si merge pe coclauri fara sa se streseze prea mult de imbracaminte... abia de atunci nu mai are probleme.
Eu dimpotriva... super relaxata... inca nu am avut vreo cistita, desi tot pe jos stau... eram copil, in curte avem 2 case... mergeam de la una la alta pe zapada complet desculta ca mi-era lene sa ma incalt. Si a fost super ok. Balti, noroi, tot ce vrei” (adelia, mama 2 copii)

“...Din pacate nu o pot lasa oriunde sa se joace astfel. Sunt la noi la Dunare zone cu adevarat toxice, pline de mizerii deversate si deseuri aruncate de cei care n-au auzit de cos de gunoi. Ea vrea sa se joace oriunde vede apa si pietre, normal, dar trebuie alese locurile inainte. Iar in alte tari nu umbla lumea cu cainii si-i lasa sa faca kk la groapa cu nisip a copiilor, pe iarba in parcuri s.a.m.d. si nici nu te pomenesti ca aduna copilul un pumn de mucuri de tigara.Daca natura ar fi cu adevarat nealterata de mizeriile umane....” (Jocelyn, mama 1 copil)

Lecturi utile:
http://www.everydayhealth.com/cold-and-flu/colds-and-the-weather.aspx
http://www.niehs.nih.gov/
http://attachmentparenting.ro/cms/front_content.php?idcat=19&idart=82
http://attachmentparenting.ro/cms/front_content.php?idcat=19&idart=40
http://www.consapevolmente.org/site/modules/news/article.php?storyid=36

COMUNICAREA ELIMINARII - FINALUL

Aici e inceputul

Aici suntem la jumatate de drum

A trecut un an.

In toamna si iarna am mai folosit pampersi, in special in timpul iesirilor, noaptea sau cand ramaneam in pana de pantalonasi.

Cand au venit caldurile, am renuntat la pampersi. Ocazional mai folosim chilotei training, de obicei noaptea, pentru ca uneori, cand e prea somnoros, riposteaza si nu vrea la olita.

Accidente mai avem, cele mai multe in casa, in camerele noastre de sus, toate legate de lipsa mea de disponibilitate. Cum n-avem covoare, ii place sa vada lichidul pe podea si sa aduca o carpa sa stearga.

Afara sau in vizite se tine cu orele. Am mereu la mine 2-3 schimburi, dar rar le folosesc. Accepta usor sa faca in iarba, chiar o arata din cand in cand cand vrea sa faca pipi. Stie si ca in casa ne facem nevoile la baie si uneori se duce singurel si deschide usa. Cel mai frecvent semnal e, insa, cand se opreste brusc din ce face si vine in brate la mine. Nu-mi zice nimic, dar sta un timp si, daca nu-s pe faza si nu-l intreb de pipi, pleaca si face pe el. Apoi, cand il schimb, are o privire de parca mi-ar zice “noh, eu am vrut sa-ti zic, dar nu m-ai bagat in seama” :)

Pentru caca are un loc preferat: cortul cu jucarii. Cand merge acolo si se joaca linistit, asta-i motivul, asa ca ma prezint cu olita. Singurele accidente de caca (foarte rare, insa) sunt atunci cand nu suntem acasa. Nu accepta sa faca decat pe el sau la olita lui.

Consider incheiat acest capitol din evolutia noastra. Scopul nu era ca el sa spuna clar ce vrea, ci ca eu sa invat felul in care el comunica. Sunt multumita si el pare la fel.

VIOLENTA CU SCOP EDUCATIV

Se vorbeste mult despre asta. Parerile sunt impartite, forumurile sunt pline de discutii care de care mai aprinse. Eu n-am intrat in discutii pentru ca parerea mea a fost clara de la inceput: evitarea oricarui tip de violenta in educarea lui David. Si ne impacam bine cu decizia asta.

Zilele trecute, insa, am fost in vizita la familia unui preot pe care-l cunoastem de multi ani. Nu ne mai vazusem de cand David avea trei luni si statea linistit in brate, cercetand (doar) cu privirea spatiul inconjurator. De data asta situatia a fost alta: David n-a stat locului o clipa. S-a jucat un timp cu niste mingiute aduse de sotia parintelui dar, intr-un final, s-a plictisit de ele si a inceput explorarea casei, catararea pe scaune, cercetatul obiectelor de pe dulapuri si mese etc. De obicei asta e semnalul ca e timpul sa mergem acasa.

In timp ce ne pregateam sa plecam, doamna ne-a zis ca oricum trebuie sa se pregateasca sufleteste pentru venirea nepotilor, care fac exact ca David, deci trebuie stranse toate cele din calea lor si incuiate dulapurile. Printele a tinut sa adauge ca pe langa pregatirile astea, va mai pregati si o varguta. M-au trecut fiori si am afirmat ca nu-s de acord cu varguta. Drept pentru care am primit urmatorul raspuns “E o conceptie gresita asta despre frica. Si natura mai foloseste varguta cand e nevoie. Uite, iepurii, de exemplu sunt cele mai fricoase fiinte si totusi n-au boli de inima si n-au probleme cu tiroida”. Initial am ramas fara cuvinte. Am reusit sa ingaim ca omul e totusi capabil sa inteleaga de vorba buna si ca eu ma inteleg mai bine cu David cand il abordez cu calm decat cand imi pierd rabdarea.

De atunci tot rumeg ideea vargutei. Ce l-a facut pe parintele (de altfel om bun si rabdator) sa fie adeptul unui asemenea instrument de educatie? Si, cum atunci cand cauti raspunsuri le si primesti, iata ce am citit intr-o carte pe care am primit-o de curand de la o buna prietena:
“Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste despre necesitatea pedepsirii copiilor: ‘De aceea, precum atunci cand vezi un cal care se indreapta spre prapastie arunci fraul peste el, il ridici din rasputeri pe picioarele dinapoi, cateodata il mai si bati, ceea ce ii si este pedeapsa - iar pedeapsa este mama mantuirii -, asa sa procedezi si tu cu copiii tai, daca ei vor gresi; leaga pe cel pacatos pana nu-l va mantui Dumnezeu; nu-l lasa dezlegat, ca sa nu fie legat de mania dumnezeiasca’. ”.
Mentionez ca in restul cartii referirile la pedepse fizice sunt extrem de putine, punadu-se accent mai mult pe iubire, iertare, intelegere.

Retinand doar ideea cu bataia, imi e clar ca citatul se refera la situatii limita, cand este in joc viata copilului. Dar sa folosesti frica de pedeapsa in educatia de zi cu zi mi se pare cel putin exagerat, iar exagerarea asta vine din insasi lipsa de intelegere referitoare la natura copilului.

Multi pornesc de la ideea ca un copil este prin definitie rau, obraznic, distructiv si trebuie corectat, adus in rand cu lumea. Asta e in totala contradictie cu ideea ca un copil vine pe lume pur si nevinovat, ca pana la doi ani el este inger (asta am auzit-o intreaga mea copilarie de la oameni ai bisericii).

Ei bine, eu cred ca toata agitatia, nervozitatea, distructivitatea care caracterizeaza unii copii vin tocmai din lipsa de intelegere cu care-i tratam. Avem pretentia sa ne respecte obiectele noastre pretioase, cartile si colectiile de pietre si cristale. Am pus suflet in adunarea lor, le adoram, le punem la loc de cinste iar copilul trebuie sa le respecte desi pentru el toate astea nu inseamna nimic. Pentru copii, lucrurile create si colectionate de mana adultilor nu inseamna nimic daca nu le pot studia, vedea cum functioneaza, stabili ei singuri valoarea.

Copiii sunt pui ai naturii. Ei se linistesc instantaneu si devin ca prin minune ordonati in joaca de indata ce-i lasi in mijlocul elementelor cele mai simple ale naturii: pietre, nisip, apa, pamant, iarba. Astea sunt adevaratele lor valori, lucrurile pe care ei le pretuiesc instinctiv si carora le acorda cea mai mare atentie. Am vazut asta de atatea ori la David incat sunt convinsa ca puii de om se recunosc instinctiv doar in aceste elemente. Lucrurile din casa, pe care noi punem atata pret, ii deruteaza, ii scot din ritm, nu reusesc sa-i atraga. David are multe, multe jucarii. Nici una nu-i capabila sa-l fascineze ca banalele pietre sau ca un ochi de apa.

E drept, nu toti copiii au posibilitatea sa creasca in contact permanent cu natura (in privinta asta ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a adus sa-mi cresc copilul aici). Cu atat mai mult, insa, cred ca trebuie intelesi si tratati cu rabdare. Nu-i vina lor ca nu se recunosc in spatiul pe care noi il oferim. Daca nu vrem sa strice ceea ce e important pentru noi, nu ne ramane decat sa ferim obiectele respective, sa incuiem dulapuri, sa facem casa primitoare pentru ei, chiar si pentru o singura saptamana cat vin in vizita. Noi, ca adulti, suntem responsabili de ceea ce gaseste copilul la indemana. N-ar trebui sa avem pretentia ca un copil (mai ales unul de 2 ani) sa inteleaga ordinea pe care noi o pretuim in lucruri. Pentru el, orice ordine poate fi reorganizata.

In alta ordine de idei, am incercat sa-mi amintesc chiar si un singur documentar de pe Animal Planet in care un animal sa fi folosit “varguta” pentru a-si disciplina puii. Nu mi-a venit in minte nici unul. In toate puii sunt “pusi la respect” cel mult cu maraieli de avertizare si doar in cazuri de pericol, in nici un caz doar pentru ca adultului nu-i convine pe unde umbla odrasla. Si toti, absolut toti puii, dupa ce depasesc un moment de pericol, sunt alinati si alintati cu iubire.

Prin urmare, nu inteleg in ce mod foloseste natura varguta. Daca stie cineva, chiar vreau exemple. Poate n-am vazut eu documentarele care trebuie.

Pana una alta raman la ideea ca un copil (de orice varsta) e capabil sa inteleaga orice daca te apleci asupra lui cu rabdare, daca-ti lasi deoparte tiparele si-l vezi, si-l accepti, si te bucuri de el asa cum e. Dar e nevoie de mult, mult efort din partea adultului sa se lase deoparte pe sine si sa vada Copilul.

RUGACIUNILE AU AJUNS ACOLO UNDE TREBUIA

Geanina e bine. E acasa, la copilasii ei. A fost la un pas de moarte, dar Dumnezeu a hotarat sa n-o ia la El.
Multumim tuturor pentru rugaciuni.

ALTE SUPORTURI AGATATOARE PENTRU FLORI

N-am stat degeaba zilele astea. Am inceput sa testez mai multe modele si dimensiuni de suporturi de flori din sfoara.

Momentan am incercat mai multe variante cu corzi spirala:
Corzi lungi (30 cm) spirala subtire





Corzi scurte (20 cm) spirala subtire


Corzi scurte spirala groasa




E timpul sa incerc si alte tipuri de noduri.

TIMP PENTRU PARINTI

In ultimul timp descopar o tendinta ingrijoratoare in diverse familii prietene. Poate n-as fi scris despre asta, dar ma uimeste mult fenomenul si chiar simt nevoia sa-mi spun parerea.

Scenariul e acelasi si urmatorul: familii tinere, cu unul sau doi copii mici (cam in toate e vorba de copii de 1-3 ani). El munceste norma intreaga, ea munceste cu jumatate de norma sau e in concediul de crestere a copilului. El considera ca munceste mult pentru familie si vrea timp pentru el. E prea obosit ca sa iasa cu copiii in parc cand vine de la servici, n-are chef de joaca, prefera sa petreaca “timpul lui” in fata calculatorului sau televizorului, eventual cu o bere langa, care sa-l racoreasca. Ei i se pare ca el e egoist, nu intelege de ce n-are dreptul si ea la “timp pentru ea”, unde s-a rupt legatura aia frumoasa, care-i adusese impreuna si pe baza careia au creat familia asta minunata. Oboseala, stres, reprosuri cum ca “eu ma spetesc muncind si tu profiti de mine”, certuri. Cand isi mai baga coada si vreo bunica subiectiva, criza e gata.

Am avut si noi o scurta perioada din aceasta, cand David era micut si Catalin nu stia cum sa umple timpul petrecut cu el. Sincer, nu mai stiu cum am depasit-o. A trecut, cred, de la sine, atunci cand David a inceput sa reactioneze la mediul inconjurator, cand a inceput sa ceara atentie, sa ofere feedback-uri.

Intr-un fel, ii inteleg pe barbatii de care vorbeam mai sus. Sunt barbati, au preocupari serioase, jocurile copiilor sunt prea “copilaresti”, n-au rabdare. Poate sunt si intr-o perioada in care simt ca stau pe loc, ca nu pot evolua din cauza copiilor, ca nu traiesc viata pe care si-o doreau.

Toti avem perioade din astea. Cu mana pe inima spun ca si eu, chiar asa atasata de David cum sunt, am avut momente in care mi-am pus semne de intrebare. Dar au trecut repede. Pentru noi, mamele, e mai usor sa trecem peste astfel de momente, pentru ca feedback-urile din partea copiilor vin mai des si vedem mai usor rezultatele timpului investit in ei.

Nu stiu ce anume a provocat schimbarea in Catalin si l-a diferentiat de alti barbati. Cert e ca la un moment dat, in ciuda oboselii, a inceput sa-l ia pe David la joaca din proprie initiativa, sa-l plimbe prin padure, sa ma lase sa-mi revin atunci cand eram obosita sau suparata. Sunt convinsa ca daca ar fi acasa, s-ar comporta la fel cum o facea inainte de a pleca, poate chiar i-ar acorda lui David o atentie mai mare acum, cunoscand experienta departarii.

Mesajul meu pentru taticii descrisi mai sus e urmatorul:

Copiii vostri n-or sa mai aiba niciodata varsta pe care o au acum. N-or sa se mai joace niciodata asa cum se joaca acum. Calculatorul si televizorul n-or sa va dea niciodata inapoi momentele pe care le pierdeti din timpul copiilor vostri, din zambetele lor dezinteresate, din imbratisarile neconditionate pe care vi le ofera acum. Copiii astia mici cresc in asa un ritm, ca in scurt timp o sa va treziti ca-s adolescenti ca n-ati apucat sa petreceti timp cu ei.

E normal, e perfect normal ca fiecare din parinti sa aiba timp pentru el insusi si ca parintii sa aiba timp pentru ei doi impreuna, iar timpul asta poate fi ales in asa fel incat sa nu dauneze familiei.

Fuga in fata calculatorului sau a televizorului, oboseala invocata pentru a nu petrece timp cu familia, sunt de obicei pretexte care denota frustrari si nemultumiri. Frustrari legate de viata in general, sau de familie, nemultumiri proprii sau sadite in noi de alte persoane.
Pana la un anumit punct e normal sa simtim toti asa ceva. Sunt perioade normale din viata, dar suntem datori sa trecem prin ele gasind solutii ca viata de familie sa continue in armonie.

Totul depinde de prioritati iar prioritatile voi vi le stabiliti si le alegeti constient. Ati ales constient cand ati hotarat sa va casatoriti si sa va intemeiati o familie (in familiile pe care le am in vedere acum, stiu ca asa a fost). Ati iubit si ati visat ceea ce aveti acum, iar acum, ca viiorul v-a ajuns din urma, pareti coplesiti, iar fuga in lucruri care nu cer implicare emotionala e o solutie mai comoda.

E drept, viata te mai schimba. Visele de ieri au alta conotatie azi. E normal, toti evoluam, ne schimbam modurile de gandire, modurile de abordare a problemelor vietii, dar noi suntem cei care alegem in ce sens evoluam. Noi suntem cei care decidem care ne sunt prioritatile in viata.


Postarea de azi are si o dedicatie. E in primul si in primul rand pentru unul din taticii despre care am vorbit aici si care se va recunoaste in cuvintele mele spuse nu cu repros, ci cu drag si intelegere. E un tatic pe care-l cunosc din copilarie si pe care l-am admirat mult pentru libertatea de gandire si entuziasmul cu care a facut mereu lucrurile. I-am admirat modul in care vorbea despre cum vrea sa-si creasca copiii (inca dinainte de a-i avea), “lectiile” pe care le tinea celor din jur referitoare la educatia copiilor. Taticul asta are doi baieti adorabili si nastrusnici, care, ca orice copil, te pot coplesi in momente mai sensibile.
Aminteste-ti ce ai simtit cand i-ai avut pentru prima data in bate. Aminteste-ti cum imi ziceai ca e greu, dar nimic nu se compara cu asa ceva. N-au fost doar vorbe goale, credeai cu adevarat ceea ce spuneai. Am crezut si eu atunci in cuvintele tale si am fost mandra ca gandesti astfel.
Si-mi mai ziceai ceva. Acum multi ani (sa tot fie vreo 10, daca nu mai mult), intr-o discutie despre familie, am zis ca mi s-ar parea normal sa ma ocup eu de copii si de casa atunci cand voi avea o familie. Tu ai ramas contrariat si ai zis ca responsabilitatile astea trebuie impartite in mod egal intre cei doi soti/parinti. Au fost exact cuvintele tale.
Ti le intorc acum si-ti spun ca fiecare dintre parinti poate avea timp pentru el fara ca armonia familiei sa aiba de suferit.