DE CRACIUN

Anul ăsta parcă pregătirile au fost făcute mai ușor și cu mai puțină agitație. Fiecare și-a găsit timpul și locul în bucătăria mică, astfel încât, toate au decurs lin. Eu am făcut biscuiții șprițați mult doriți (cei pe care ni-i făcea mama în copilărie) și foile de tort și salata de boeuf (David m-a ajutat la tăiat legumele). Tata socru a făcut cârnații, chișca și caltaboșul. Mama soacra a făcut ciorba și friptura și vreo trei feluri de prăjituri.
Au mai rămas treburi mai mărunte: de făcut cremele pentru prăjituri și tort, de definitivat curățenia, de mers cu colinda.

Va doresc Sărbători frumoase împreună cu cei dragi sau cu gândul la ei.
Sa va bucurați de sclipirile din ochii copiilor când vă colindă și când descoperă cadourile primite de la Moș.
Sa lăsați în urmă agitația și tristețile, să vă rămână bucuria.

PRIMA SERBARE

- Meg gădinită, bini Motătun duti cadou
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.

- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.

Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.

- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.

Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)

Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.

În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.

David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.

A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.

Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.

Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.

A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.

Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.





Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))



Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.

În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.

Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.

Am zis.

MOȘU' NOSTRU ÎL AJUTĂ PE BIBI

Atunci când am aflat despre Bibi am reacționat așa cum fac de obicei: Of, bietul copil, dar ce pot face eu pentru el? Cat de mult ajută ăia 10-20 lei pe care i-aș putea pune în cont? Așa că i-am cheltuit pe nimicuri pentru David.

Dar povestea lui Bibi a rămas activa în mintea mea, datorită oamenilor minunați care fac eforturi mari să îl ajute. Și atunci am spus: poate că, totuși, ajută și banii ăia puțini pe care i-aș putea dona. Dar fondul meu egoist (ăla de-mi spune mereu să pun pe primul loc micile nimicuri importante pentru mine și ai mei) mă împiedica să iau drumul băncii.

Atunci a venit salvarea: Bogdana a început să pună la vânzare diverse lucrușoare, banii încasați pe ele urmând să meargă în contul lui Bibi.

Hopa, mi s-a aprins un beculeț. Poate că a dona nu înseamnă neapărat să dau fără să primesc ceva în schimb. Așa că am urmărit ofertele. M-am agățat de trei perechi de cerceluși. Nu costau mult, doar 10 lei o pereche. Poate că, în mod normal, nu i-aș fi cumpărat, că nu aveam nevoie neapărată de ei, dar, cum era pentru o cauză bună, i-am luat. Și m-am simțit bine că am făcut o faptă bună.

Am urmărit apoi blogul Bogdanei, să văd dacă mă mai pot lipi de ceva.
Îmi doream de mult un ulei de argan, dar tot ezitam să-l cumpăr. Până când a apărut printre produsele vândute pentru Bibi. Nici n-am stat pe gânduri. Așa mi-am rezolvat și unul din cadourile de Crăciun.
Am ratat niște papuci grozavi pentru David, din cauză că nu am deschis calculatorul la timp și mi-au luiat=o alții înainte. Mă bucur, însă, că s-au vândut.

Între timp, campaniei i s-au alăturat și alte persoane cu suflet mare.
Bianca are deschis un mega-giveaway cu cosmeticale bio,
Sabina vinde fotografii artistice,
Bogdana cateva sapunuri handmade de la Fides Naturis,
pe 17, talcioc!
Mai sunt 2 zile în care puteți comanda calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din încasări vor merge la Bibi
Timp de o saptamana : 10 - 16 decembrie ora 24.00, numarul de sms 848 va strange bani pentru Bibi. Un SMS costa 2 euro.
Grațiela are la vânzare niște artcesorii de-a dreptul fermecătoare
Toate pentru Bibi.

E luna cadourilor, nu? Moșul trebuie să facă cumpărături, nu-i așa? Ce-ar fi să-l rugați să tragă o privire întâi pe la ofertele care-l pot ajuta pe Bibi?

Acum... nu mă considerați materialistă sută-n sută. Donații mai fac din când în când atunci când mai sunt abordată pe stradă, chiar și lui Bibi i-am pus în cont un pic mai mult decât costă uleiul de argan, rotunjind suma.

Dacă nu găsiți nimic interesant printre produsele vândute pentru Bibi, dar vreți totuși să ajutați, puteți dona în contul:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678

CARTILE LUI DAVID - CARTILE IN LIMBA DANEZA

Unele dintre cele mai frumoase amintiri din Danemarca sunt cartile cumparate de acolo. Limba daneza nu ne incurca deloc. As fi putut sa fac o traducere cu ajutorul internetului, dar am renuntat la idee. Chiar daca nu intelegem o boaba din ce e scris, facem la greu lecturi dupa imagini. Partea frumoasa e ca povestile se schimba la fiecare lectura, in functie de inspiratia de moment. Uneori avem chef sa le inflorim si inventam tot felul de detalii. Alteori simplificam cat putem.

Preferata lui David din ultimele zile, cartea pe care e obligatoriu sa i-o citesc la culcare altfel nu vrea sa doarma, e cea despre un cofetar care se trezeste intr-o dimineata cu o idee grozava: un tort nemaivazut, la care munceste toata ziua si de care e foarte incantat la final.
E o carte cu cifre si, cu ajutorul ei, David a inceput sa recunoasca unele cifre pe care mi le tot arata prin reviste sau pe strada la numerele masinilor. De numarat numara doar pana la 4, dupa aceea e o mare abrambureala in capul lui. Dar macar a trecut de faza in care numaratul insemna "unu...doua...sase...noua" sau, cand n-avea chef de numarat o scurta la "unu...doua...multe"

Alta carte care a fost preferata lui mult timp (pana a fost detronata de cea cu cofetarul), e cea in care Mickey si prietenii pregatesc un purcel pentru un concurs. Ii fac curatenie in tarc, ii dau sa manance toate fructele si legumele pe care le gasesc la ferma, dar, la un moment dat, purcelul nu mai poate manca nimic. Toti se mobilizeaza sa afle care e problema iar dupa ce rezolva misterul ajung la concurs si il castiga. Cu ocazia asta trecem in revista activitatile de la o ferma, animalele domestice, legumele si fructele.

Celelalte doua carti in daneza, care din cand in cand revin in atentia lui David, sunt despre cum isi petrec ziua un catelus si o pisica. Lui David nu prea ii plac cateii, sunt mult prea agitati pentru el si il sperie. Cartea despre Fido, insa, ii place mult si inventam impreuna aventurile prin care trece catelusul. Pisicile, in schimb, au un loc aparte in sufletul lui David. Le adora. Le mangaie, vorbeste cu ele, le dragaleste. De aceea si cartea despre Ludo e una dintre preferate.

Am mai avut o carte care ne placea foarte mult. prima carte cumparata in Danemarca, cea din care David a invatat culorile. Din pacate am ratacit-o inainte de a ne intoarce in Romania. Un timp mi-a parut rau dupa ea. Acum, insa, m-am resemnat. Sper sa o gaseasca un copil care s-o indrageasca la fel de mult cum a indragit-o David.

DIN NOU DESPRE VIOLENTA

In ultimele luni, se discuta mult despre pedepsele corporale aplicate copiilor. Unii le considera justificate (o palma la fund din cand in cand - sau o varguta cand te doare palma - nu are cum sa-i faca rau, nu-i asa?), altii lupta vehement impotriva oricarui tip de violenta indreptata asupra copiilor.

Nu m-am implicat in nici o discutie, nici n-am avut putere sa citesc tot ce s-a scris despre asta pe bloguri sau forumuri, dar m-am gandit mult la ce cred eu, la ce experiente am avut in trecut, la ce am vazut si inca vad peste tot in jurul meu.

Ceea ce ma face sa scriu aceasta postare e urmatorul fragment din postarea Ralucai:

"Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine."

Este ceva ce probabil simt toate mamele. Cine poate spune ca nu a simtit niciodata asa ceva ori minte, ori e o persoana cu adevarat speciala. Cunosc bine fulgerul asta care intr-o clipita te transforma dintr-o fiinta zambitoare si dragastoasa, intr-o bomba cu ceas pe cale sa faca totul tandari in jur.

Recunosc ca l-am lasat sa ma cuprinda de cateva ori, am aplicat si eu palma aceea la fund, care n-are cum sa faca rau, am strigat la copilul meu in timp ce el ma privea cu o expresie ce oscila intre amuzament si nedumerire, incercand sa inteleaga ce inseamna schimbarea asta in atitudinea mea fata de el.

Am stiut de la inceput ca nu e ceea ce imi doresc pentru noi, ca nu asa vreau sa crestem, dar furtuna a fost de multe ori mult prea puternica si a fost nevoie de o putere prea mare din partea mea ca sa-i tin piept si nu am reusit mereu sa vad dincolo de nervii mei.

Dar, recunoscandu-mi scaparile si lucrand constant cu mine ca sa le raresc pana la eliminare, am sustinut mereu ca nu sunt de acord cu educatia prin violenta. Toate semnele din viata mea mi-au aratat asta, incepand de la faptul ca fiecare lovitura imi lasa in degete o durere de parca pedeapsa fusese pentru mine si incheind cu crizele lui David care se crede uneori indreptatit sa loveasca si el cand nu-i convine ceva.

Asa ca am inceput sa spun "nu" loviturilor si sa le impun si celor care intra in contact cu David sa gaseasca alte moduri de a rezona cu el.

Uneori, probabil din cauza faptului ca sunt contra unui obicei atat de comun, mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".

Cu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.

Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul. Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.

Pentru ca, reconstruindu-ma si redescoperindu-ma si incercand sa nu ma vad doar pe mine in relatia cu David, am ajuns la concluzia ca, intr-adevar "atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna."

acum imi amintesc ca am mai scris cate ceva pe tema asta
aici
si aici

TICA TICA TICA

Din păcate nu am și varianta sonoră, dar, în timp ce citiți poezia de mai jos, imaginați-vă un glas subțirel și alintat, un zâmbet pana la urechi și doi ochi sclipind ștrengari. Pentru că știe, ștrengarul meu știe bine că mă înmoi toată când începe să recite și-mi zice poezia asta de zeci de ori pe zi.

Tica tica tica
Tetat mica
cat pitica
toaată lica
dut a coală
cu butica goaală

Pentru cine nu o știe, poezia in original suna așa:

Tica tica tica
m-a certat mămica
c-a mâncat pisica
toată fripturica
și m-am dus la școală
cu burtica goală

Poezia asta ne-o spunea mama când eram mici. Luna trecută, când a venit la ziua lui David, i-a recitat-o de câteva ori iar David a îndrăgit-o atât de mult, încât m-a pus să i-o repet până a învățat-o.

EU ÎL VREAU DEPENDENT

Ioana a spus lucrurilor la care ma gândesc pe nume. Dar tot simt nevoia să le dau o notă personală (mai ales că diferența de vârstă și sex dintre copiii noștri nu-i de neglijat). Așa că preiau modelul ei și, menționând că sunt părerile mele care pot diferi mai mult sau mai puțin de ale lui Cătălin, va spun că:

1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?

2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).

3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).

4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.

5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)

Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.

Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul