'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


marți, 14 iulie 2009

DAVID

David are 8 luni si jumatate. De mult vreau sa-l povestesc, dar vai, timpul petrecut cu el e atat de pretios incat nu reusesc sa-mi rup din el ca sa vi-l prezint si voua!
Isi incepe ziua mult prea dimineata pentru mine, care n-am mai prins o noapte intreaga de somn chiar dinainte de a se naste el. Se uita fix la mine, cu privirea mirata, parca spunand Mama, m-am trezit, hai sa incepem ziua! Si, incepem. Mai prelungesc leneveala cu ceva harjoneli prin pat apoi il pun pe podea, invrednicindu-ma sa ma ridic si eu. Primul drum este la Catalin, unde se ridica in picioare la marginea patului si il trage de maneca sa se trezeasca si el. Si asa incepe ziua.
Luam micul dejun impreuna. Ii place mult sa manance. Orice. Branza e preferata lui, apoi vin fructele si celelalte alimente (bine, nu mentionez lapticul de la mami ca de ala oricum are parte cand si cat vrea). Cere cu insistenta, striga daca lingurita intarzie, se agita, il mai las sa-si bage singur mana in farfurie si sa manance singur (recunosc, nu fac mereu lucrul asta, desi ar trebui).
Si incepe haosul: ture ture dintr-o camera in alta sau pe hol, trecut in revista jucarii, ridicat in picioare pe langa mobile, scos haine din sertare, imprastiat cuburi de construit. Strangem apoi totul si o luam de la capat. Are acces peste tot, prin toate colturile, prin toate rafturile (care de-acum contin doar lucruri care-l pasioneaza pe el: carti, reviste, pungi, cutii, tuburi goale de pastile, etc), inca un pic si-l gasesc si sub pat (inca nu a gasit nimic interesant acolo, asa ca a ocolit zona). In fiecare zi descopera cate un locsor neexplorat indeajuns in zilele precedente, cate un zgomot nou podus de diferite obiecte trantite, gusturi noi ale jucariilor, ale firelor de iarba, ale diferitor obiecte de prin casa si nu numai. Pe scurt, un mic taifun rascolitor, avid sa cunoasca, sa descopere, sa testeze tot ce-i iese in cale.
Si asa o tinem toata ziua. Mai iesim la o plimbare sau la cumparaturi, mai mergem intr-o vizita, mai mergem toti trei in padure. Iar in padure...bucuria bucuriilor! Rasuna muntele de chiote, strigate, rasete. Sare vesel pe umerii lui Catalin, scoate sunete de mirare cand vede apa curgand, cand atinge scoarta copacilor, cand ne iese in cale cate un animal (in general pisici, nu va ganditi la cine stie ce mistreti, desi sunt prin zona). Adora animalele. Cand le vede totul se insenineaza. Scoate chiote de bucurie si le soarbe din ochi, sa nu piarda nici o miscare.
Apoi ne intoarcem acasa si reincep explorarile, presarate cu scurte reprize de somn (de obicei 2 pe zi), cu jocuri tandre in bratele mele, alintari, harjoneli, maraieli, pana seara cand, rupti de oboseala, picam toti trei.
Acum, parerile sunt impartite. Unii (adeptii lui nu e voie) vad mai mult agitatia, chinul de a sta mereu dupa copil, riscul de a cadea, de a se ineca, de a raci. In concluzie, vad un copil caruia i se permite de pe acum orice si care, cand va creste, ni se va urca in cap.
Eu vad altceva: vad un om in devenire, autentic si natural, care isi manifesta liber spiritul explorator, curiozitatea, dorinta de a descoperi si a intelege singur ceea ce-l inconjoara. Si chiar asta imi doresc pentru el: sa aiba libertatea de a creste cat mai natural, cu minimul de constrangeri, sa aiba curajul de a cauta raspunsuri, sa aiba increderea ca poate sa ajunga acolo unde vrea prin propriile forte.
Are doar 8 luni si jumatate, dar il vad crescand astfel. Imi creste inima cand ma respinge daca vreau sa-l ajut sa se ridice in picioare, pentru ca stie ca se poate ridica singur, pentru ca vrea sa se ridice singur.
Cati dintre noi avem curajul de a ne ridica singuri atunci cand cadem?

6 comentarii:

réka spunea...

Madi, mi-a placut postarea aceasta extrem de mult.
Si eu ma straduiesc sa-mi cresc fetita libera, si s-o las sa se ridice singura cand poate. :)

madi spunea...

100% liber nu va putea creste pentru ca intervine obisnuinta celorlalti de a interzice mai mult decat ce e daunator. Dar ce tine de mine voi face. Va ramane sa faca el diferenta intre atitudini.

Gratiela spunea...

fain.
eu n-as reusi s-o povestesc, s-o cuprind pe ioana intr-o poveste..
de fapt, nici n-as indrazni, caci as simti ca alterez, ca devalorific cea ce este ea de fapt.
si ma mai intreaba lumea, prietenii, familia, ce mai face.
le zic sa vina sa vada ce face, cum este, cum arata, cum misca .. nu de alta, dar e cumplit de greu de spus si, mai greu de atat, de imaginat..
va poop! :)

madi spunea...

Multe au ramas nespuse. Nu poti cuprinde in cuvinte un copil. N-am spus de zilele tandre, cand e mai bland si ne alintam mai mereu, de momentele lui de oboseala, cand nu-i place nimic, de accesele de ras cand aproape se ineaca, de pozitiile neimaginabile in care doarme. N-am spus multe, n-am cum. As vrea sa le spun, sa-i fac o imagine cat mai clara, sa-l prezint in toata complexitatea lui, dar nu reusesc.
Vorba ta, doar cand il vezi, cand petreci un timp cu el stii cu adevarat cum e.

Postarea s-a vrut a fi si un raspuns pentru cei care se minuneaza cat de energic e, cate il las sa faca, pentru cei care imi recomanda tarcuri, module sau caruturi, pentru cei care se tem si pentru care increderea acordata unui copil atat de mic este catalogata drept inconstienta.
O fi inconstienta, dar David e aici, sanatos, viu, real, increzator in el.

Se spune ca parintii au vise pe care nu le-au putut implini si atunci le proiecteaza asupra copiilor, vor ca pruncii sa faca in viata ceea ce ei n-au reusit. Asa e. Vreau ca David sa aiba in el increderea pe care eu n-am avut-o in mine

Gratiela spunea...

noi avem tarc! acolo stau hainele de iarna nesortate inca :). ioana se uita din pat in el si-i racaie plasa.
ba tarcul ei e casa intreaga, peretii casei adica.. ah! si cate o soacra care mai aterizeaza in vizita o data la cateva luni.

si voi sunteti frumosi!
ce doream sa spun; cand v-am citi mai sus, in tot ceea ce ai povestit, parca ai descris din ioana. si ma gandeam ca pruncii nu pot semana atata! si eu stiu ca david si ioana sunt atat de diferiti..
d-aia ziceam ca trebuie cunoscut, vazut copilul ca sa ai povestea intreaga.

Iulia spunea...

Madi, ma bucur ca ti-am descoperit blogul! Noroc ca mi-ai raspuns la postarea cu cazarea:). Vad ca avem multe in comun si voi reveni cu siguranta pe blogul tau.
Mi-ar fi de mare folos daca mi-ai putea da cateva date pe mail despre casa respectiva sau un nr. de tel fix.
Multumesc mult.