DRUMUL

Trebuia sa plecam vineri, 1 octombrie. Inceput de luna, inceput de viata. Eh, nu intotdeauna viata e asa romantica. Ne-am incurcat in treburi ramase nerezolvate, in bagaje care nu incapeau in masina, in emotii. Asa ca am plecat sambata. Pana la Oradea, drumul a decurs bine. Eram deja obisnuiti cu el. David a dormit aproape 2 ore din cele 7. Ne-am cazat la pensiunea Class, din Baile Felix. Rezervasem camera pentru vineri. Proprietara (mama uneia dintre mamicile cunoscute pe forumuri) a fost destul de draguta sa ne-o retina si dupa ce am anulat rezervarea. Am fost uimita de marimea camerei. Cele doua paturi single sunt enorme. Puse unul langa altul, gazduiesc lejer o familie de 4-5 persoane. Baia, insa, e cam mica. Poate ar fi mers luat jumatate de metru din camera, pentru o baie mai larga. Dar pentru sederea noastra, a fost buna.

Duminica pe la pranz am iesit din tara. Nu inainte de a trage o fuga la lacul cu nuferi si de a cumpara langosi cu branza, smantana si usturoi, la care-mi ramasese gandul din vara, cand am mancat prima data.
Criticile nu-mi stau in fire, asa ca n-am plecat din Romania pentru a o umple de noroi comparand-o cu lumea “civilizata”. Nici pentru a blama peisajul monoton al Ungariei, asa cum am auzit pe altii facand. Nimic din calatoria asta nu mi s-a parut monoton. Am savurat fiecare camp, fiecare copac, fiecare deal ce-mi aparea in cale. M-au fascinat morile de vant. Le vazusem in filme dar realitatea a fost fantastica. Prezenta lor maiestuasa si implacabila ne-a urmarit din Ungaria pana in Danemarca. Ne priveau de sus, rotindu-se lent si regulat, cate doua, cate sase, starnind entuziasmul lui David care mi le arata mereu ca pe niste minuni. Am reusit sa traversam Ungaria si mare parte din Austria in 10 ore. David deja nu mai avea rabdare, asa ca am iesit de pe autostrada, in apropiere de Linz, lasand GPS-ul sa ne duca la primul hotel din lista, Sf. Valentin. Nu ne-am putut apropia de preturile de acolo, fiind un hotel de 4 stele, dar doamna de la receptie, ne-a zis sa mergem in Wels, unde sunt hoteluri mai ieftine. Nu era obligata sa ne spuna. De fapt, nici nu avea voie s-o faca. Dar ne-a vazut obositi, cu copil mic dupa noi si a facut o fapta buna.
Asa ca am pornit spre Wels. Un hotel nu avea locuri. La al doilea nu raspundea nimeni. Al treileaera inchis pentru renovare. Pe strazi era pustiu. Doar semafoarele isi alternau luminile, incantandu-l pe David. Incepusem sa ne ingrijoram. Eram obositi si satui de masina. L-am intrebat pe David daca crede ca ar rezista sa doarma in masina in caz ca nu gasim cazare. A dat hotarat din cap ca “nu”. Asa ca am facut o ultima incercare rugandu-ma sa se aranjeze lucrurile asa cum e mai bine. Ne-a iesit in fata un hotel de 3 stele. Camera dubla 80 euro, camera single 60. Facand socoteli cu banii pe care ii aveam pentru drum, Catalin a zis ca luam o camera single in care sa dorm eu si David, iar el ramane in masina. N-am zis nimic, dar mi-au dat lacrimile, lucru pe care l-a observat si fata de la receptie, care, pusa in tema cu faptul ca suntem pe drum de dimineata, a spus ca patul e destul de mare si putem sta toti trei in camera. Si pentru ca tabloul sa fie complet si sa raman cu amintiri frumoase despre Austria, a doua zi dimineata, David a primit de la o doamna de la receptie, o carticica. O carte micuta, cu foi cartonate, despre o betoniera, iar David, de fiecare data cand o zareste, o ia in maini ca pe o comoara si mi-o arata insistent si zambind, parca zicandu-mi “Uite, mami, mai tii minte ce mi-a dat tanti de la hotel?”.

Luni am traversat Germania. Intrarea mi s-a parut divina, cu casele albe cu acoperisuri rosii, ce se vedeau in departare. Am mers mult si in liniste. David a dormit trei ore si jumatate. La 7 am coborat de pe autostrada in cautare de cazare. Am nimerit intr-un orasel micut, care m-a fascinat. Cladiri cu fatada din lemn, desprinse parca din basmele cu pitici si spiridusi. Lui Catalin nu i-a placut, era prea obosit. Eu m-as fi plimbat toata seara pe stradute, admirand casele. N-a fost sa ramanem acolo. Preturile erau prea mari si n-am regasit disponibilitatea din Austria. Am intrat in Hanovra si am lasat GPS-ul sa ne duca la urmatorul motel de pe lista, cu hotararea ca, daca e prea scump, Catalin sa doarma in masina. Nu era scump. La intrare scria ca o camera single e 28 euro. Dar ni s-a parut dubios locul si ciudate figurile unora dintre clienti. Din fericire, pe drum zarisem un B&B, asa ca am facut cale intoarsa. Nu ne-au dat camera dubla, pentru ca era David cu noi, asa ca am luat una de familie, chiar daca am folosit doar patul matrimonial, clelalte doua fiindu-ne inutile. M-a amuzat aspectul interior de fortareata. Parca eram intr-una din inchisorile din filmele americane. Vom retine, insa, hotelul, pentru ca ne-a salvat la nevoie.

Marti a fost ultima zi de calatorie. Deja aveam alta stare de spirit. Stiam ca oricat ar dura drumul, suntem scutiti de cautatul de hoteluri, calatoream mai relaxati. Am profitat de faptul ca nu mai aveam decat vreo 6 ore de mers si am fost la cumparaturi.
La intrarea in Danemarca ne-a oprit politia. Politistul, zambind ne-a intrebat “English? Deutsch? Romaneste?” Vorbea romaneste putin. A verificat actele, a inregistrat numarul cartii galbene a lui Catalin si ne-a lasat sa plecam. Am aflat ulterior ca se fac astfel de controale pentru a lua in evidenta masinile straine care intra ain Danemarca. Dupa un an de zile, la o alta eventuala verificare, trebuie sa ai masina inmatriculata la ei, altfel, amenda te ustura rau. Ustura la fel de tare si inmatricularea. Danemarca e o tara cu un nivel de trai ridicat, dar cu taxe pe masura.
Am oprit la primul popas si ne-am odihnit jumatate de ora. O pajiste verde, un copac in departare, covor de frunze sub el, banci din loc in loc, David alergand vesel prin mormane de frunze uscate. Astea sunt primele imagini pe care le pastrez din Danemarca.
Nu m-am simtit nici o clipa straina. Campia, copacii, casele cu acoperisuri portocalii, marea si pescarusii imi inspirau pace. Surpriza cea mai mare a venit din partea locului unde locuiesc prietenii la care stam. Undeva in pustietate, intr-o padure cu drum din pietris (David e in legea lui aici), ne-au intampinat cateva zeci de fazani. Nu mai vazusem niciodata asa multi in libertate. A doua zi i-am regasit chiar in curtea casei, umbland nestingheriti. Zilele urmatoare, in plimbari, asteptam sa ne iasa in cale si rate, iepuri, arici de care zona este plina.

Suntem bine aici. Prietenii (cunoscuti pe internet, pe forumurile mamicilor) ne-au primit cu drag, poate cu mai mare disponibilitate decat ar fi facut-o persoane cunoscute pe viu. Asteptam momentul in care sa gasim un apartament pe care sa ni-l putem permite, ca sa ne mutam singuri. Va veni si el, cu siguranta. Ne trebuie doar rabdare si incredere.