CEA MAI FRUMOASĂ DECLARAȚIE :)

Ieri am fost cu David  într-o vizită la o mămică și un băiețel de 5 ani. Am plecat de acasă cu gândul că stăm vreo două ore cât se joacă băieții, apoi ne întoarcem acasă.

Ha! Știți vorba cu socoteala de acasă, așa-i? Cam așa a fost și la noi. Copiii s-au jucat ba în curte, ba în casă, noi ne-am întins la vorbă, am acceptat invitația băieților de a mă bălăci cu picioarele în apa pe care o vărsaseră pe jos, ne-am întins iar la vorbă și, când ne-am uitat la ceas trecuseră nu mai puțin de 5 ore. Când s-au scurs, zău că nu știu.

Am sugerat că e cazul să ne pregătim de plecare, la care prietenul nostru mititel a declarat ferm că nu ne lasă să plecăm, că vrea să se mai joace cu noi. Drept pentru care, am mai stat vreo 2 ore și am construit niște tuneluri pentru tren și niște bariere.
Nici atunci n-a vrut mititelul să ne lase să plecăm, dar i-am explicat că e deja târziu și că mai venim și altă dată.
- Mâine, a spus el.
- Mâine e sâmbătă, nu cred că putem veni
- A, mâine avem musafiri. Atunci duminică.
- Duminică mergem la biserică
- Păi când vă întoarceți de la biserică veniți la noi
L-am amânat, totuși, pentru că duminică avem alte planuri, dar a rămas că săptămâna viitoare mergem iar să ne jucăm cu el.

La un moment dat, văzând insistențele lui, i-am spus.
- Măi, Ștefan, dacă tu tot spui că vrei să mai venim pe la tine, înseamnă că îți place mult de noi, așa-i?
El m-a privit, mi-a zâmbit timid și a dat din cap că „DA”

Mulțumesc, Ștefan. Cu răspunsul tău mi-ai picurat în suflet lumină :)

MICII ARTISTI

Sunt una dintre acele persoane care nu suporta pereții goi. Oricât de curați și proaspăt văruiți ar fi, mi se par arizi fără ceva care să-i însuflețească. Când am început să desenez, mi-am agățat pe perete toate desenele (în general personaje din desene animate). Când au început să-mi placă diverși actori sau cântăreți, am cumpărat postere și le-am agățat și pe acelea pe perete.
În timpul facultății, recunoșteai în două secunde locul meu din camera de cămin. Era patul deasupra căruia se aflau cele mai multe poze și afișe. Poze cu familia, poze cu prietenii, citate preferate, cate un poster drăguț cu personajele lui Disney.

Când David a început să scrie pe pereți, dincolo de ideea de „mâzgăleală”, m-am străduit să-mi amintesc că eu și acum simt nevoia să umplu pereții și cu altceva decât câte un tablou sau câte o icoană.
Așa că într-o zi mi-a venit ideea să decorăm pereții astfel încât să fie și el mulțumit că se poate desfășura și să iasă și ceva plăcut ochiului.

Am început cu o schiță pentru care David a fost șablon





La etapa de pictură, David a decis să facă o balenă. Să nu-mi spuneți că nu seamănă a balenă.





După câteva zile, am decis că putem mai mult. David nu ține încă la creațiile lui, așa că a transformat rapid Balena și m-a lăsat și pe mine să retușez.





Și rezultatul final:





Pe ceilalți pereți pusesem deja fotografii și am încercat să le includ în desene. Iată ce a ieșit







Acum mă simt într-adevăr ACASĂ :)

S-A LUAT LUMINA

el: Ieli când t-o păcut întuneghi ti t-o luat lumina, tebia apindi lampa.
eu: N-am putut aprinde lampa pentru ca se luase curentul. Ca sa se aprinda lampa, e nevoie de curent
el: Aaaa, de ata!
eu: Da, de asta.
el: Atunti, tebia apindi lumânalea.
eu: Păi am aprins lumânarea. Nu mai ții minte?
el: Aaa, ba da.

(a fost foarte impresionat când s-a trezit în toiul nopții pe întuneric beznă, pentru că se luase lumina în întreg cartierul. Atât de impresionat, încât de aproape o săptămână, avem conversația asta de 2-3 ori în fiecare zi)

ÎNGER, ÎNGERAȘUL MEU

- Înger
- Latu meu
- Ce mi te-a dat
- Dumeu
- Totdeauna,
- Pii cu mine
- Și mă-nvață
- Pac bine
- Eu sunt
- Mic, pămă male
- Eu sunt
- Lab, pămă tale
- În tot locul
- Mă-ntotete
- Și de rele
- Mă pădete
- Doamne,
- Latii tăi pie tolii ai mei.
- În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
- Amin

David a fost sceptic la început în ceea ce privește rugăciunea. A acceptat întâi să stea culcat pe pernă și să mă asculte pe mine spunând-o. Apoi a început să spună el ultimul cuvânt din fiecare vers, ripostând atunci când eu încheiam mai devreme „Nu, mama spune!”. Treptat, am ajuns la varianta de mai sus, care chiar îl încânta. Bănuiam că peste vreo câteva luni, un an, o va spune singur, dar nu țineam neapărat la asta.
Aseară, însă, după ce am spus rugăciunea, David s-a ridicat din pat, mi-a spus „mama stai un pic aici” și s-a dus în camera cealaltă. Așteptam zgomot de ușă deschisă, în semn că vrea să coboare la bunici. Totuși, zgomotele întârziau. Liniște și doar câte o șoaptă din când în când. Am tras cu ochiul pe după perdea și l-am văzut stând lângă pat, cu mâinile împreunate și șoptind rugăciunea. S-a poticnit, a mai sărit cuvinte, dar nu s-a lăsat până n-a ajuns la sfârșit. Apoi a venit la mine, cu un zâmbet cât toate zilele și mi-a zis satisfăcut că a spus rugăciunea singur.

:)

PRIMA SERBARE

- Meg gădinită, bini Motătun duti cadou
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.

- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.

Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.

- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.

Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)

Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.

În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.

David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.

A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.

Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.

Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.

A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.

Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.





Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))



Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.

În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.

Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.

Am zis.

PRIMA NINSOARE

Dap, ieri a nins toata ziua. Am facut chiar si un om de zapada mic, dar nu l-am putut trage in poza, pentru ca l-a stricat David pana sa aduc aparatul.

Azi dimineata zapada era de doua ori mai mare decat ieri.

Nu-mi era dor de iarna, dar David se bucura, asa ca trec peste frig (pe care se pare ca-l tolerez mai greu decat in alti ani) si incerc sa-mi amintesc cum ma bucuram si eu de zapada in copilarie.

DUET - TETELU DOMINIC

CONTINUAM

La pachet cu gradinita, a venit o perioada de schimbari. Le-am anticipat, deci incerc sa le accept. Dupa gradi, David e lipit de mine. Rasuflu doar cand doarme. Si ma cauta mereu cand nu ma vede. S-au dus vremurile cand, daca trebuia sa plec undeva, imi facea din mana si-mi zicea “Pa, mama!”, apoi isi vedea de treaba cu tati sau bicu. Acum zice ca nu ma lasa sa plec, iar daca insist nu se smiorcaie ci urla de-a dreptul.

Astfel incat, marti l-am luat cu mine la sala. Luni sarisem aerobicul tot pe motiv ca nu ma lasa sa fac un pas fara el. A fost ok, pentru ca nu eram decat 4. A avut loc de alergat, de jucat cu mingile, cu masinutele, etc. Umbla in 4 labe trecand pe sub picioarele noastre la unele exercitii. Fetele chiar s-au amuzat.
Dar lunea, miercurea si vinerea suntem mai multe si nu stiu cum o sa fac.

Ieri am sarit si gradi si sala. Am fost la Suceava.

Am un copil tare rabdator daca-s si eu rabdatoare. A mers cu mine la agentia de prestatii sociale sa iau o adeverinta. Mi-am adunat toata rabdarea de care am fost capabila si am trecut cu vederea faptul ca s-a pus pe strans praful de pe jos. Daca el a inteles ca trebuie sa stam la coada, am inteles si eu ca se plictisea si avea nevoie sa mearga in 4 labe. Cand am terminat, l-am spalat pe maini si l-am scuturat de praf (oricum hainutele urmau puse la spalat de indata ce ajungeam acasa) si ne-am continuat drumurile prin oras.

Am mancat cate o inghetata si am mers la Administratia financiara, dupa alte hartii. Iar coada, iar strans praf, de data asta de pe mocheta. Plus descaltat de sandale, ca-i mai interesant descult.

Apoi am mers intr-un parc si am mai mancat o inghetata.

Tati avea treaba cu nu stiu ce intrunire a profesorilor de biologie, asa ca mai aveam de asteptat si cautam idei sa-l distrez. Fantanile arteziene din parc l-au tinut un timp ocupat, dar nu destul.

Fix atunci ne-a iesit in cale Muzeul de stiinte naturale. Vai ce i-a placut! Am stat aproape o ora. Nu l-au impresionat bioramele, chiar a declarat ca nu-i plac. Nici rocile si cristalele nu l-au interesat. Am stat un pic la vivariu unde am vazut tot felul de rozatoare si pasari, iar cea mai mare parte a timpului a petrecut-o petrecut alergand de la un acvariu la altul. Sunt vreo opt, iar David a fost pur si simplu fascinat. Se amuza si doamna de la bilete vazandu-l cum se distreaza

Astfel, acum povesteste tuturor ca a vazut “pete lau” adica peste pisica (miau) si un peste piranya maaaare, plus alti pestisori. Cu siguranta, in fiecare oras pe care-l vom vizita, vom cauta muzeele de stiinte. Iar daca au si animale vii va fi distractie pe cinste.

Aseara ma hotarasem sa nu-l mai fostez cu gradinita. Mai incercam, dar, daca plange, facem o pauza. El era decis ca nu ma lasa sa plec si ca sta cu mine.

Am facut, insa, un brainstorming si mi-am amintit de un mic artificiu pe care-l folosisem acum cativa ani cu un copilas de grupa mijlocie care suferea mult dupa mama lui. Dimineata, in timp ce-l imbracam, i-am aratat albumul de poze si i-am spus ca poate lua cu el orice poza cu mine si, astfel, ma va avea cu el toata ziua. Cand i se face dor, e de ajuns sa se uite la poza. A ales doua poze cu toti trei si cu apa :):





Am mers din nou cu autobuzul, el tinand pozele in mana. Din statie pana la gradinita a vrut pe umeri. Am ajuns, l-am dezbracat, am intrat in clasa, a fugit la Matei sa-i arate pozele, s-a intors si m-a vazut stand ghemuita langa usa, a venit la mine, mi-a aratat cu degetul usa, mi-a facut din mana si a plecat. N-am stat pe ganduri si am iesit.

Ok, s-ar putea sa nu fie asa in fiecare zi, dar asta-mi arata ca nu gradinita e problema, ci despartirea de mine si ca azi am facut un pas inainte.

A DOUA DIMINEATA

Update de ieri:
A plans un pic, zice Doamna. Apoi s-au inteles bine, au povestit si a promis ca nu mai plange. Dupa urmele de pe palme, am dedus ca au desenat.

A refuzat sa manance la pranz, dar la amiaza a vrut sa stam amandoi pe treptele gradinitei pana a terminat de mancat merele pe care i le pusesem in pachet si una din napolitanele primite la gradinita. Apoi am mers si am mancat o inghetata rosie, de capsuni.

A stat lipit de mine toata dupa amiaza, drept pentru care am renuntat la sala (vine si povestea aerobicului dupa ce trece febra inceputului de gradinita) si, dupa somnul de pranz, ne-am intalnit in oras cu una dintre prietenele noastre dragi, cu care a alergat prin tot parcul pana a obosit.

Inainte de a adormi, a zis cu hotarare ca azi sta la gradinita cu copiii, iar mama nu sta cu el si nu mai plange.

Azi am mers cu autobuzul. A tinut sa plateasca el si tot drumul a admirat biletul pe care il primise de la sofer. Din statie pana la gradinita a vrut in brate. Noroc ca nu-i distanta mare. Nu m-a lasat sa plec imediat, dar nu s-a mai catarat in bratele mele. Se uita la copii cum se joaca, tot lipit de mine. Am incercat sa plec cand l-am vazut mai linistit, dar s-a agatat de mine si a plans. S-a calmat apoi, i-am promis ca vin sa-l iau impreuna cu tati si cu jumatate de inima m-ar fi lasat, cu jumatate nu. Apoi, cum e ziua unuia dintre copii, Doamna a scos cutiile cu bomboane si l-a luat in brate la catedra. Oarecum resemnat, mi-a facut din mana in timp ce ieseam pe usa.

Asta cu bomboanele, nu-i varianta ideala, chiar nu ma incanta defel, dar pentru azi a mers. Maine sarim peste gradinita, ca avem de mers la Suceava.
Oricum, eu sunt mai linistita. Stiu ca in lipsa mea e ok. Trebuie doar sa trecem peste momentul despartirii.

Un lucru bun este ca nu e grupa mica, ci mixta, cu copii intre 3 si 6 ani, cei mici fiind mai putini iar cei mari fiind incantati si nerabdatori sa ajunga la gradinita. Deci singurul care plange e David :). Mai e un copilas mic, dar e acolo cu fratiorii lui un pic mai mari, deci e oarecum in familie si de asta nu plange.
Sper ca entuziasmul celor mari sa-l acapareze si pe David. :)

Update: a zis Doamna ca n-a mai plans deloc. Cand am mers dupa el se uita pe niste carti impreuna cu alti baieti. Ar mai fi ramas cu copiii, dar era asa cald si frumos afara, incat a preferat inghetata cu care l-am imbiat. :)

PRIMA ZI

Stie ce e gradinita. In primavara a fost cu mine, cand lucram la Piatra.

Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.

Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.

Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.

Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.

Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!

Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.

L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.

Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.

Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.

Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?

Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.

M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.

Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?

PE RARAU

De la inceputul verii, stiind ca nu vom reusi sa ajungem la mare sau sa mergem in concediu prea departe de casa, am spus ca macar muntele cel mai apropiat ar trebui sa-l vizitam. Chiar e hilar ca stam la o aruncatura de bat de Rarau si sa ne tot codim sa urcam. Ocazia s-a ivit duminica. Nasa lui David, de la Iasi, a venit in vizita pentru week-end, asa ca, impreuna cu ea si cu Denisa, vecina noastra pe care David a adoptat-o drept sora mai mare, ne-am urcat in masina si am pornit spre Pietrele Doamnei.

Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.

Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.

Pe drumul spre cabana







Si incepe urcusul














drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )









si am ajuns in varf











iar in zare, Ceahlaul meu drag.



La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.







A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.

1-7 AUGUST, SAPTAMANA MONDIALA A ALAPTARII

Perioada 1-7 august este dedicata Saptamanii mondiale a alaptarii.
Nu putem participa la activitatile din Bucuresti, dar dam vestea mai departe.

De ce? Pentru ca, la 2 ani si 9 luni, continuam. Mai rar sau des, ziua sau/si noaptea, de sete sau de alint, de durere sau cu rasete. Si suntem fericiti, voiosi, senini, iubitori, uniti. Ni se potriveste si inca nu ne vedem renuntand.

David evolueaza exact asa cum mi-am dorit s-o faca, este copilul care incalca cu indarjire tiparele celor cu previziuni sumbre, care nu inteleg alaptarea prelungita, purtatul, co-sleeping-ul, educarea fara pedepse si tot ce presupune atasamentul. Asa ca mergem mai departe in acelasi stil.

Detalii despre Saptamana Mondiala a Alaptarii si cum este ea marcata in Bucuresti, gasiti pe blogul Mami, alapteaza-ma

PETRECERE IN FAMILIE

Mare petrecere in familie (familia din partea mamei mele). Avem 3 Constantini, 2 Elene (una a lipsit motivat), plus o aniversare de 30 de ani de casnicie.

Ajungem pe la amiaza. Lumea e inca imprastiata, bunicii sunt inca la biserica. Dar se fac pregatiri. Ne petrecem ceva timp cu verisorii, ne acomodam cu persoanele noi. David descopera langa fantana doua galetuse cu apa si o cana. Nu sta pe ganduri si se instaleaza in dreptul lor. Il prinde jocul cu apa si un timp nu mai baga in seama pe nimeni. Ba chiar riposteaza, daca cineva intervine, cu un hotarat “Buti! Buti! (adica “Du-te!”)”



Dupa ce se plictiseste, il schimb si cautam altceva de facut. David descopera o movila de nisip. Ii aduc lopatelele. Ar sta la movila, dar soarele arde foarte tare. Tati gaseste solutia. Pune nisip in roaba, incarca si copilul, cu lopatele cu tot, in roaba si duce roaba la umbra. Ii las sa se joace, timp in care eu mai schimb cateva vorbe cu cei din familie.



Cineva scoate apa din fantana. David alearga sa observe. Cere sa invarta si el roata. Tati il ia in brate si-i arata cum se face. Copilul e incantat.





Se aduna toata lumea si ne asezam la masa. Mancam, glumim, povestim. Se apropie ora cand David, de obicei, adoarme. Eu sunt convinsa ca nu va adormi, pentru ca e o zi cu prea multi stimuli. Ne retragem, insa, in casa, la racoare. Ne foim un pic prin pat, apoi descopera, in alta camera, patul cu arcuri. Incepe sa sara pe el, in culmea fericirii. Patul rezista. E un pat solid. Au mai sarit pe el doua generatii. David da startul celei de-a treia generatii de saritori.

Iesim din nou. Mai mancam ceva (la reuniunile astea se mananca mult), apoi mergem la rau. Gasim broaste si le studiem extaziati. Dupa un timp, revenim si mai incercam sa dormim. Nu reusim. Tot patul cu arcuri are succes.

Iesim din nou afara. Un unchi a prins un pastrav din iaz si l-a adus copiilor intr-o galeata. Il studiem, suntem incantati de cum inoata si sare si de cat de mare e. Dar mergem sa-l aruncam din nou in iaz, pentru ca ramane fara oxigen si n-am vrea sa moara. De la iaz, mergem in livada si studiem gutuii infloriti si papadiile din iarba.




David redescopera nisipul. Introducem in peisaj apa.I se mai alatura un baietel si, impreuna, incep sa faca ciment. Aduc nisip de la movila si il amesteca cu apa, in roaba.



Mai descopera si un butoi de plastic umplut cu pamant. Nu stiu la ce-l folosea bunica. Cert e ca a fost o jucarie grozava. Un copil facea groapa in pamant, iar celalalt se amuza astupand-o.



Ne intoarcem la masa, unde se serveste tortul. Buuuun. Ne lingem pe buze apoi mai facem o vizita broscutelor. Incepe sa ploua si ne intoarcem acasa. Pe cerdac e numai bine. Cerdacul meu drag in care-mi petreceam vacantele alaturi de fratele, sora si verisoara mea.



Ploua torential. Ploaie de vara racoroasa. Doi dintre petrecareti joaca o hora in ploaie. Li se alatura si altii. Se incinge si o bataie cu apa (mai fusese una ceva mai devreme). Reuniunile noastre de familie nu trec fara o bataie cu apa. De cand ma stiu, la intalnirile astea, galetile nu stau mult timp pline. Pe cerdac, David incearca sa prinda apa care se scurge de pe acoperis.



Se opreste ploaia si mai facem o tura prin imprejurimi. Deja se insereaza. Ploaia a racorit bine atmosfera. Desi lumea inca petrece, noi ne retragem. E deja trecut de ora 19 iar David da semne de oboseala. Adoarme instant in masina. Se mai foieste uneori zicand ceva despre apa si nisip, dar adoarme la loc.

A fost o zi plina. Din cand in cand reusim sa ne adunam astfel (eu sunt prezenta destul de rar, recunosc), spre bucuria si multumirea bunicilor mei. Nu au nevoie de altceva. Doar sa-si clateasca din cand in cand ochii, privindu-si copiii, nepotii si stranepotul impreuna, voiosi si pusi pe glume. Iar noi suntem multumiti ca le putem oferi aceasta bucurie.