PE RARAU

De la inceputul verii, stiind ca nu vom reusi sa ajungem la mare sau sa mergem in concediu prea departe de casa, am spus ca macar muntele cel mai apropiat ar trebui sa-l vizitam. Chiar e hilar ca stam la o aruncatura de bat de Rarau si sa ne tot codim sa urcam. Ocazia s-a ivit duminica. Nasa lui David, de la Iasi, a venit in vizita pentru week-end, asa ca, impreuna cu ea si cu Denisa, vecina noastra pe care David a adoptat-o drept sora mai mare, ne-am urcat in masina si am pornit spre Pietrele Doamnei.

Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.

Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.

Pe drumul spre cabana







Si incepe urcusul














drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )









si am ajuns in varf











iar in zare, Ceahlaul meu drag.



La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.







A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.

VACANTA CU DAVID - PARTEA I - TRENUL

Pentru a ne petrece cateva zile de vacanta in compania unor prieteni dragi, aveam de batut drum lung. Cel mai lung drum strabatut cu David, iar alternativa cea mai buna, era trenul.
Oooo, lui David ii plac trenurile. Seara avem mereu program de vazut cum trece trenul de la sase si un sfert sau cel de la sapte treizecisicinci. Este fascinat. Il studiaza atent, face tfu tfu si se uita la mine cu o privire de parca ar descoperi cine stie ce minune. Dar nu urcasem niciodata in tren pana atunci.
Ei bine, avea sa cunoasca in amanunt si interiorul masinariei fluieratoare, pentru ca ne astepta un drum de 8 ore, pana la Oradea.

Cu cateva zile inainte am inceput sa-l pregatesc. Ii povesteam cum o sa ne urcam in tren si o sa mergem departe, departe (de aici a invatat ca pentru "departe" semnul e fluturatul mainii in sus si in jos). II spuneam ca o sa ne petrecem aproape toata ziua in tren, ca acolo urma sa mancam, sa ne jucam, sa facem pipi, sa facem nani. Pentru calatorie am renuntat la EC si am folosit pampersi.

Pentru a-i face drumul cat mai usor de suportat, am pus in geanta jucarii cat mai variate: o minge, suportul de la stampila mea (ii place la nebunie sa stampileze tot ce prinde), figurine, jucarii chitaitoare, carti, creioane colorate, tot ce stiam ca-i place si-l tine ocupat cat mai mult timp. Piesa de rezistenta a fost o jucarie noua, luata special pentru drum: o jucarie muzicala, cu clape si figurine. M-am gandit ca, fiind ceva nou, ii va capta atentia. Si asa a fost.


Din fericire, la dus, vagonul de clasa I a fost destul de liber. In compartimentul nostru au mai fost doua persoane care l-au tolerat destul de usor pe David. De fapt, a si fost un copil usor de tolerat. Ne-am jucat, am cantat, a descoperit niste butoane care aprindeau niste becuri si s-a lasat acaparat de ele, s-a plimbat pe toate scaunele, etc.

Pe la jumatatea drumului, David a descoperit ca vagonul are si coridor si dus a fost. A trecut in revista toti calatorii, cu unii a facut cunostinta, am jucat fotbal, a alergat, a mers in patru labe, s-a tarat militareste, a ras si a cantat, ne-am uitat pe geam si am numarat case, masini, copaci, vaci, nori. L-am lasat sa faca ce-a crezut, cu riscul de a se murdari, pentru ca, la un drum asa lung, ultimul lucru de care avea nevoie ar fi fost o insiruire de nu-uri.
Oricum, n-a deranjat pe nimeni, ba chiar a provocat buna dispozitie.

La un moment dat a dormit un pic, prea putin ca sa se odihneasca, iar cand s-a trezit a fost morocanos si nervos. Dar oricum, eram aproape de Oradea, asa ca n-a durat mult si am coborat din tren.

Dumul de intoarcere a fost ceva mai greu. In primul rand, trenul a fost foarte aglomerat. Chiar si la clasa I erau ocupate toate locurile. Era si foarte cald si ne-am resimtit cu totii.
Lucrurile au decurs cam ca la venire. David a fost, insa, mai agitat. N-avea stare, voia ba pe coridor ba in compartiment. Cu o ora inainte de sosire deja nu mai putea. Imi arata usa si-mi dadea de inteles cu jale in ochi ca el vrea sa coboare. Si-i explicam ca mai avem de mers iar el era asa dezamagit si-si lipea capul de umarul meu, suspinand.
Din nou, l-am lasat sa se manifeste. Nu i-am interzis sa puna mana pe unde a vrut, oricum aveam servetelele si dezinfectantul la indemana. S-a jucat cu un baietel de patru ani, a capatat de la calatori napolitane si alune, a alergat, a sarit, a cantat, a mai marait, s-a cerut in brate, a cerut laptic sa se calmeze...pana la urma am ajuns la destinatie.

Acum, privind retrospectiv, imi pare rau ca n-am luat cu noi ceva masinute sa le plimbam pe coridor. Ce m-a ajutat mult a fost faptul ca nu am avut asteptari. Stiam ca nu va sta pe scaun, stiam ca-i imposibil sa stea inchis 8 ore, asa ca l-am lasat cat de liber am putut sa-l las (a acceptat repede ca nu mergem dincolo de usile vagonului, pentru ca-i periculos). L-am tinut in brate cand treceam prin tunele pentru ca era derutat si i-am explicat de fiecare data ce se intampla, cum trecem pe sub munte, iar el exclama fericit cand ieseam si se facea iar lumina. I-am explicat si de ce e de preferat sa nu deranjam calatorii, mai ales pe cei care dorm. M-am jucat cu el asa cum a vrut el, am strabatut dupa el coridorul de zeci de ori, numai sa-l vad bucuros si incantat de calatorie. Iar din punctul meu de vedere totul a mers bine
Ne mai incumetam si alta data.

DUS










INTORS