PRIMA SERBARE

- Meg gădinită, bini Motătun duti cadou
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.

- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.

Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.

- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.

Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)

Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.

În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.

David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.

A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.

Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.

Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.

A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.

Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.





Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))



Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.

În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.

Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.

Am zis.