33

Nu am vrut sa scriu postarea asta. Nu pentru ca aș avea ceva împotriva trecerii anilor. Dimpotrivă, e cursul normal al vieții și, deși de multe ori am dificultăți în a-mi aminti vârsta mea calendaristică (spuneam cândva că mintea mi-a rămas blocată pe undeva pe la 30 de ani), mi-o asum și mi-o accept cu inima deschisă. Și sunt mândră și bucuroasă când mai încep un an.

Anul acesta a fost un an greu, plin de întortocheri și întorsături de situație care m-au lăsat cumva melancolică, visând în gol la vremuri mai sigure, pe care nu trebuia să mă străduiesc atât de mult să mi le fac senine.

Dar îmi asum și anul ăsta, cu greșelile pe care le-am făcut, cu nedreptățile care mi-au fost făcute, cu renunțările cărora a trebuit să le fac față.

Mi-l asum și mi-l accept pentru că e și el al meu. Pentru că n-a fost plin doar de zbucium, ci și de joacă și râsete și cântece și de vorbe stâlcite și entuziaste și de priviri galeșe și zâmbete ștrengărești.

M-a învățat multe anul ăsta.
M-a învățat că viața ți se poate schimba radical nu într-o săptămână, cum zice Coelho, ci de pe o zi pe alta.
M-a învățaț că, dacă trebuie cu adevărat, ma descurc singură, cu copilul meu, dar că e greu, e foarte greu.
M-a învățaț că nu pot ajuta oamenii care nu vor sa fie ajutați și că poți deveni dependent de nefericire și nemulțumire și că e tare greu să vezi lumini și bucurii mici și să le aduni în suflet atunci când ești bolnav de negativism (din fericire, nu e vorba despre mine).

Dar am învățat și lucruri pentru care a meritat din plin să trăiesc acest an:
Am învățat că pot fi calmă când copilul e agitat și trântește totul, că pot vedea dincolo de manifestarea lui violentă și-l pot lua în brațe și alina. Aș vrea să pot arăta și altora cum să vadă dincolo de aparențe.
Am reînvățat să mă joc și să râd din toată inima și să cânt sau să spun poezii pe stradă atunci când David mi-o cere, ba chiar am descoperit că oamenii nu se uită ciudat, ci zâmbesc cu drag când mă aud, când ne aud (poate că și lor le e dor de bucurie pură și micile noastre manifestări voioase le amintesc că nu toate în viață sunt negre sau gri).
Am reînvățat să sar coarda și șotronul și să sar pe capacele canalelor de pe trotuar, cu David de mână, sau să merg pe bordura trotuarelor zicând sunt tren și că merg pe linia de cale ferată.

N-am vrut să scriu postarea asta,dar atâția oameni dragi mi-au făcut urări care de care mai emoționante, încât chiar nu pot sări peste aniversarea asta.

Mulțumesc tuturor pentru vorbele frumoase și gândurile calde pe care le-am primit astăzi.