Ieri am fost cu David într-o vizită la o mămică și un băiețel de 5 ani. Am plecat de acasă cu gândul că stăm vreo două ore cât se joacă băieții, apoi ne întoarcem acasă.
Ha! Știți vorba cu socoteala de acasă, așa-i? Cam așa a fost și la noi. Copiii s-au jucat ba în curte, ba în casă, noi ne-am întins la vorbă, am acceptat invitația băieților de a mă bălăci cu picioarele în apa pe care o vărsaseră pe jos, ne-am întins iar la vorbă și, când ne-am uitat la ceas trecuseră nu mai puțin de 5 ore. Când s-au scurs, zău că nu știu.
Am sugerat că e cazul să ne pregătim de plecare, la care prietenul nostru mititel a declarat ferm că nu ne lasă să plecăm, că vrea să se mai joace cu noi. Drept pentru care, am mai stat vreo 2 ore și am construit niște tuneluri pentru tren și niște bariere.
Nici atunci n-a vrut mititelul să ne lase să plecăm, dar i-am explicat că e deja târziu și că mai venim și altă dată.
- Mâine, a spus el.
- Mâine e sâmbătă, nu cred că putem veni
- A, mâine avem musafiri. Atunci duminică.
- Duminică mergem la biserică
- Păi când vă întoarceți de la biserică veniți la noi
L-am amânat, totuși, pentru că duminică avem alte planuri, dar a rămas că săptămâna viitoare mergem iar să ne jucăm cu el.
La un moment dat, văzând insistențele lui, i-am spus.
- Măi, Ștefan, dacă tu tot spui că vrei să mai venim pe la tine, înseamnă că îți place mult de noi, așa-i?
El m-a privit, mi-a zâmbit timid și a dat din cap că „DA”
Mulțumesc, Ștefan. Cu răspunsul tău mi-ai picurat în suflet lumină :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu