Cu ce-s eu diferită, de nu pot să mă pliez pe tipare de educație, de nu-mi doresc să-mi controlez copilul în toate, de nu simt nevoia să-l modelez astfel încât să-mi fie comod cu el alături?
Ce am eu în plus sau în minus față de alții de mă complic, lăsându-l cu inima senină să le facă pe toate cum crede de cuviință, trasând doar câteva limite destul de generoase, ba chiar lăsându-l ocazional să le încerce și lor rezistența?
Știu, îmi iubesc copilul. Și alții își iubesc copiii la fel de mult. Atunci de ce eu n-am nici o problemă în a tolera ceea ce alții nu tolerează?
Ce face diferența între noi, părinții, referitor la strictețea cu care îi tratăm pe cei mici, referitor la regulile pe care le impunem sau nu, referitor la modul în care avem pretenția ca ei să se poarte?
De iubit, îi iubim cu toții. Îi îngrijim, le oferim ce au nevoie, avem grijă să păstrăm seninătatea în sufletele lor. Unii, însă, se înverșunează împotriva copilului pe care-l iubesc și nu-l pot accepta așa cum este. Îl vor așa cum ei și-l imaginează, preferă să le știe copilul de frică sau, iubindu-l, îl țin la distanță pe principiul „copiii trebuie iubiți/pupați doar în somn”. Unii aplică sistemul acesta doar pentru unul dintre copii, în timp ce cu celălalt n-au nici o problemă în a-și manifesta iubirea și în a-l accepta așa cum este.
Nu cred în iubirea pe niveluri, de tipul „îl iubește pe cel mare mai mult decât pe cel mic”. Cred însă, că ceva din interiorul nostru, ne împiedică uneori să ne manifestăm iubirea în mod egal. Ceva ce noi numim iubire, dar de fapt nu e iubire, însă nu am reușit până de curând să-i găsesc un nume.
Zilele trecute, însă, răsfoiam cartea Irinei Petrea „Și tu poți fi Supernanny” și am descoperit ce anume e diferit în mine și în alții ca mine. Chiar la începutul capitolului 4, „Nevoile copilului”, este o povestire despre un tată care are o relație excepțională cu fiica lui datorită faptului că nu numai că o iubește, dar îi și place la nebunie de ea. Îi place cum gândește, cum se poartă, îi place personalitatea ei, îi place compania ei.
Și am avut o revelație: nu numai că-l iubesc pe David, dar îmi și place la nebunie de el.
A-ți place propriul copil e diferit de a-l iubi.
E a-l vedea și accepta așa cum este, dincolo de ce ai vrea tu ca el să fie.
E a-l urmări cum crește și cum se dezvoltă prin propriile puteri, fără a-l grăbi și a-l forța să apuce pe drumuri pentru care încă nu e pregătit.
E a-l lăsa să greșească și a descoperi că creierul lui micuț înregistrează și prelucrează toate informațiile și stimulii din jur și-și creează propriul sistem de raționamente și concluzii.
E a observa cu entuziasm că aplică sistemul acesta în zilele și lunile și anii următori pentru a se apăra, pentru a descoperi, pentru a se testa pe sine însuși și a-și înbogăți bagajul de cunoștințe și experiențe.
E a descoperi ce-i place să facă și a te axa pe domeniul respectiv în activitățile pe care le faci cu el, chiar dacă te cam plictisești (recunosc că mi-aș dori ca el să picteze și să coloreze mai des și că mă cam obosesc construcțiile și alergatul)
Îmi plac de el. Îmi place figura lui nevinovată și hotărâtă când e sigur pe ceea ce vrea.
Îmi place cum îi strălucesc ochii când zâmbește.
Îmi place cum vorbește și se poticnește și încearcă din nou și iar nu-i ies cuvintele cum trebuie dar nu se lasă până nu spune ce are de spus.
Îmi place că ne-a învățat atât de bine pe toți din casă încât poate anticipa reacții.
Îmi place că îndrăznește să riposteze când se simte nedreptățit.
Îmi place memoria lui care mă lasă fără cuvinte.
Îmi place cum crește, cum devine un copil așa cum știe el să fie, fără să accepte decât fărâme din visele noastre pentru el.
Îmi place că mă pune la încercare, mă testează, îmi împinge limitele. Oricât de supărător ar fi pentru mine, ca adult, până la urmă e un mod de a mă descoperi pe mine în relația cu el. am trecut prin multe etape ale oboselii, supărării, nedumeririi, îngrijorării, furiei și am descoperit limite tot mai largi și înțelegere tot mai profundă a rolului lui în viața și în sufletul meu. Asta mă face să nu-l condamn când se crizează și să văd motivele reacțiilor lui, nu reacțiile în sine.
Nu-l vreau mai cuminte. Nu-l vreau mai supus, nu-l vreau altfel decât așa cum este.
Vouă vă plac copiii voșri?
6 comentarii:
sunt foarte de acord cu departajarea intre "a iubi" si "a place" si e foarte adevarat ca intr-o relatie (orice gen de relatie) sunt posibile amandoua, dar si una fara cealalta. (dincolo de asta cum e cartea? ca emisiunea nu m-a prea dat pe spate..)
apropo de subiect, chiar ieri am citit o cheste care practic mi s-a insurubat in minte (imi plac emorm lucrurile exprimate asa cum eu nu pot; mesaj plin, in putine cuvinte). si "chestea" suna cam asa; "a interzice inseamna a nu te obosi sa observi."
Exact, Gratiela, asa cred si eu. De multe ori suntem fixati in tipare pentru ca e greu sa observam copilul care evolueaza altfel decat ne-ar fi noua comod s-o faca.
Cartea, in mare e ok. Noua nu ne-ar spune multe lucruri noi, doar ar intari niste convingeri. Sunt si pasaje pe care le-as pune sub semnul intrebarii.
Oricum, stii cum e, din tot ce citim, pastram ce se potriveste noua si copiilor nostri. Nimic nu poate fi luat ca regula generala.
madi, ai dreptate, noi( ma includ in categoria ta) ne si iubim copiii si ii si placem in acelasi timp. Diferenta dintre noi si celelate mamici care adopta stiluri diferite de educatie este ca noua nu ne pasa daca si ceilalti ii plac pe copiii nostri sau nu. Toti cei care aplica o educatie mai rigida o fac tocmai pentru a face din copiii lor perosne placute celor din jur. Sunt convinsa ca multe persoane nu ii plac pe copiii nostri tocmai pentru libertatea pe care o au, considerand-o lipsa de educatie....
Frumos articol, se muleaza perfect pe ceea ce cred si eu ca inseamna sa cresti copii.
madi, lipsa de educatie sau nu, eu consider ca un copil de 3 ani are nevoie doar de cateva notiuni esentiale referitor la cum sa se poarte cu ceilalti (care nici macar nu trebuie sa-i fie impuse, doar aratate prin exemplul personal), in rest descopera singur, pe parcurs, cum e mai bine sa se comporte cu unii si cat isi poate permite cu altii. Eu intervin rar in relatia lui David cu ceilalti. Ii las pe ei sa-si impuna propriile limite si pe el sa se adapteze in functie de personalitatea fiecaruia.
Salmi, e placut sa stii ca exista oameni (si nu putini) care vorbesc aceeasi limba cu tine in privinta cresterii copiilor.
intr-un context social eu ii incurajez pe ceilalti sa vb direct cu copilul, sa ii serveasca lui ce ii deranjeaza, si daca se poate mai putin mie (in realitate nu tolerez pâra din nicio directie. :) ). sigur, e o modalitate perfecta de a-ti asmuta priviri chiorâşe asupra ta (mai ales daca traiesti intr-un oras mic), dar cred ca fiecare e dator sa-si identifice si sa-si asume dificultatile de relationare dezvaluite cu ocazia asta..
apoi, doar eu cu copilul, in intimitatea noastra, purtam multe discutii pe baza reactiilor celorlalti - Zulufata e foarte receptiva, empatica pan` la Dumnezeu si inapoi.. cred ca in felul asta se educa mult si isi castiga incet incet autocontrolul de care are nevoie.
Trimiteți un comentariu