SATELE MELE - PARTEA I - VALEA VIEI

Uneori munca pe care o facem, în aparenta ei banalitate, ne deschide porți. Unele sunt oportunități care ne proiectează în viitor și ne dau speranță. Altele sunt porți deschise către trecut, către amintiri pe care le credeam îngropate sau, mai rău, uitate și care ne învăluie și ne duc departe, în vremuri la care rar ne mai gândim. Asta mi s-a întâmplat ieri, traducând un articol scurt în care un poet vorbea despre satul natal. Așa frumos descria ceea ce simte de fiecare dată când revine în satul în care a copilărit, atâta nostalgie se simțea în vorbele lui, că m-am pierdut deodată eu însămi în amintiri. În paralel cu traducerea, retrăiam amintiri despre ulițele copilăriei, despre cărările pădurilor, despre casa bunicilor și câmpurile pe care alergam când eram de-o șchioapă.

 Și toate amintirile din acele vremuri, m-au asaltat nebune, confirmându-mi încă o dată că memoria copiilor e imbatabilă, că degeaba credem noi că ei nu-și amintesc. Își amintesc mai bine decât noi locuri și oameni și întâmplări pe care mintea noastră de adult nu le surprinde cu aceeași intensitate.

N-am putut adormi până n-am scris această postare. O împart cu voi. Vă invit ca, printr-un mic exercițiu de imaginație, să mă însoțiți pe mine, copilul de acum 20-25 de ani, în primul dintre satele în care am copilărit și care mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte.

Scriu aceste rânduri, care pentru unii pot părea prea multe, dar care acoperă foarte puțin din tot ceea ce simt, cu gândul la cei care m-au însoțit atunci prin viață : bunicii (toți patru, deoarece în locurile acelea aveau deseori loc întalniri ale familiei extinse), părinții, fratele meu, mătușile și unchii (cu un gând special pentru mătușa Liliana, care a fost o prezență constantă în zilele petrecute acolo), verișorii, și toți ceilalți prieteni care, citind această postare, își vor aminti că au trecut pe acolo, că ne-au cunoscut în acele timpuri.

 Pornim, așadar, împreună, spre Valea Viei care se află într-o margine a orașului Piatra Neamț. De la Stadion o luăm la dreapta, în sus, pe dealuri, până hăt, departe, în marginea pădurii. Nu știu cum mai arată locurile acum. Sunt mulți ani de când nu îndrăznesc să pun piciorul pe drumul întortocheat pe care în copilărie l-am străbătut de sute de ori.

 Îl visez uneori. Mă cheamă din urmă cu 20 de ani, uneori abrupt, prea abrupt ca să-l pot urca pe vremea ploioasă din visul meu, alteori senin și lin, mărginit de copaci care-și scutură ușor frunzele arămii în lumina soarelui tomnatic. E de fiecare dată altfel și, totuși, e același și mă duce în același loc în care mă ducea în copilărie, în colțul de rai în care am copilărit timp de 10 ani.

Locul acesta, după care îmi bate încă inima și pe care regret din tot sufletul că nu voi putea vreodată să i-l arăt lui David decât în poze, mă cheamă și el. Visez periodic că zbor. Plutesc deasupra satului, mă îndrept în rotiri largi, peste dealuri, spre pădure, deasupra casei în care, neștiute de cei care au trăit în ea după ce noi am plecat, se află câteva dintre rădăcinile mele. Am prins rădăcini în fiecare loc în care am stat și, deși bravez de cele mai multe ori și declar că nu mă atașez de locuri și lucruri, descopăr periodic, că nu e așa. Mi-am impus de-a lungul vieții să nu sufăr după lucruri și locuri, dar tânjesc uneori după ele, după amintirile cuprinse în ele.

Ajungem la ultimele case din Valea Viei. La stânga lăsăm ulicioara ce coboară spre casa lui nenea Guliță. Mai în față, tot în stânga, locuiește tanti Safta, o femeie incredibil de micuță, bună prietenă cu bunica. Scrânciobul din curtea ei ne atrăgea ca un magnet și era una dintre plăcerile noastre să mergem în vizită la tanti Safta, ca să ne dăm în leagăn.

În apropiere, drumul se desparte în două. Tot înainte, lăsăm în dreapta un delușor și ajungem pe câmpurile din marginea pădurii, folosite atunci pentru fân. Revin la ele. Sunt și ele parte integrantă a poveștii.

O luăm, întâi, spre dreapta, pe lângă delușor. Avem în dreapta linia de înaltă tensiune, care coboară din pădure, loc unde ziua pasc animalele iar seara se adună tineretul din sat. Nu o dată m-am învârtit și eu printre tineri, căscând gura la poveștile și jocurile lor.

Când drumul ajunge la pădure, cotește brusc la stânga, la capătul delușorului și ne apar deodată, în față, curtea, cantonul silvic, livada.

Nu, nu intrăm încă pe poarta. Rămânem încă pe delușorul de care am tot amintit și care e acum ne e în stânga, în dreapta fiind pădurea. Urcăm un pic si dăm imediat, pe dreapta, de un tei. Un tei mare care aduna în fiecare vară bunici, copii, nepoți, prieteni. Sub teiul ăsta petreceam cu toții câte o zi întreagă, în veselie, povestind vrute și nevrute, umplând sacoșele de flori parfumate ce urmau să fie uscate și transformate în leacuri trupești și sufletești. Mai sus, chiar unde dealul e mai înalt (sau, cel puțin, așa îmi amintesc eu) mai e un copac. Nu știu ce fel de copac e, însă sub el se odihnea uneori bunica, atunci când ieșea cu vaca la păscut. Mi-o amintesc pe ea, bunica mea micuță și bătăioasă, așezată sub acest copac, cu o carte de rugăciuni în mână, citind în timp ce vaca păștea în apropiere. Și de acolo, de sub copacul acela din vârful dealului, bunica părea că veghează asupra întregului sat. Într-un fel, chiar asta făcea. Multe familii din partea locului au beneficiat de pe urma cunoștințelor ei în ale leacurilor și plantelor medicinale (și nu numai).

Aruncăm o ultimă privire asupra satului și ne retragem. Coborâm cărarea pe care am venit, lăsăm în urmă teiul și ajungem în fața porții. O deschidem. În dreapta, ne salută vesel Rex, cățelul negru care, împreună cu Lăbuș, cățelul alb care păzește curtea din spate, erau partenerii noștri de joacă nelipsiți, mai ales iarna, când bunicul umplea sacii de plastic cu fân iar noi îi foloseam pe post de săniuță. Ah, sacii umpluți cu fân! O invenție binecuvântată care ne-a bucurat nespus iernile acelor ani.

 În stânga, un zarzăr mic, întocmai ca al lui Topârceanu, freamătă de fericire că ne vede. În curtea lungă mai sunt câțiva copăcei. Memoria mă trădează și nu-mi mai amintesc câți și ce fel de copaci sunt. Știu însă, sigur, că după ce treci de zarzăr, în gardul din stânga curții se deschide o poartă.

 Intrăm în livada cu pruni. Prunii au fost plantați de bunicii mei pe un deal. Rădăcinile lor ajută terenul să fie stabil, să nu alunece în vale, peste ogorul cu cartofi și alte legume. Crengile lor erau unul dintre locurile noastre preferate de joacă, mai ales când erau pline de fructe dulci ca mierea, de care nu ne mai săturam. În vale, bunica muncea pe ogor. Noi ne învârteam în jurul ei, ne minunam de verzele mari, cu foi multe, ne mai oripilam de câte un vierme mare. Bunica ne povestea despre legume. Când ne plictiseam, ne cățăram prin copaci.

Urcăm dealul, printre pruni și revenim în curtea din fața casei. De la poartă, o alee pietruită duce spre casă. Pe gardul din dreapta, seara, înflorește Regina Nopții, din câte îmi amintesc, albă, cu parfumul ei amețitor.

Nu intrăm pe ușa din față. E folosită rar. Ocolim casa prin stânga. După colț mergem pe aleea atăt de strâmtă că, dacă întindem brațele, în dreapta atingem casa, în stânga atingem gardul livezii cu pruni. La capătul zidului, ieșim în curtea din spate. În stânga, gardul livezii, își continuă drumul. Noi o luăm la dreapta, spre intrarea în casă. Zăbovim un pic în prag, cu spatele la ușă și fața spre curte. În față, o masă lungă, din lemn, cu bănci la fel de lungi, tot din lemn. E masa unde se desfășoară de obicei întâlnirile familiei noastre. Suntem mulți, bunicii au trei copii și patru nepoți (sora și verișoara mea nu erau născute pe atunci) dacă mai adaugi prieteni și alte rude, ne adunăm un grup considerabil.

Tot în fața noastră, în spatele mesei, e ograda cu păsări. Ah ce mai sărea cocoșul roșcat! Dar nici eu nu mă lăsam. Mă apăram cu un băț lung. Mai la dreapta, lângă gardul ogrăzii, se află cuștile iepurașilor. Nu țin minte să-i fi avut mult timp, dar știu ca au fost acolo.

Urcând în dreapta, ajungi la șura de lemne, la marginea căreia sunt legate de grindă două scrâncioburi  din sfoară: unul pentru mine și unul pentru Cătălin, fratele meu. Nu știu ce-i cu vârsta asta a copilăriri, parcă nu ți-e teamă de nimic din ce te sperie când crești. Ne dădeam în scrâncioburile alea fără protecții, cu o scândurică drept suport, până aproape ajungeam cu spatele la acoperișul șurei iar cu picioarele ajungeam aproape de șura mai mică, de peste drum, unde se depozitau castane și ghindă pentru porci. Acum mi-ar fi frică să mai fac asta. Și mi-ar fi frică și să-l văd pe David aventurându-se astfel.

Ne-am dat în leagăne. Am zburat o clipă peste ani. Acum coborâm înapoi spre casă. Nu vom intra. Câteva dintre amintiri, cele mai intime, e bine să rămână în tăcere. Lângă casă, în partea dreaptă, înainte de a urca spre șură, e bucătăria de vară, micuță, cu plita pe care în serile de vară fierbea mămăliga sau unde se coceau râșcovii portocalii umpluți cu brânză sărată. Un deliciu!

Vă amintiți leagănele? Revenim la ele. Le lăsăm pe ele în stângă iar șura cu castane în dreapta și deschidem portița care ne duce în grădină. Dincolo de poartă drumul duce, în dreapta spre grajduri, iar în stânga spre fânar. Chiar în față e sera plină de castraveți, roșii, ardei și alte legume. Lângă seră se întinde grădina mare, care se oprește în marginea pădurii. Urmăm drumul spre fânar, adică de la portiță spre stânga. Facem un ocol spre stânga, îl salutăm pe Lăbuș, care-și are cușca în partea stângă a drumului și ieșim pe poarta mare din spate. Închidem astfel, ca un cerc ,drumul care vine dinspre sat, cel care ocolea delușorul bunicii prin stânga.

În dreapta e pădurea. Pădurea mea dragă, în care umblam cu părinții și bunicii după ciuperci, scânteiuțe și floarea paștelui. Pădurea plină de frunze uscate prin care noi, copiii, alergam și săream ca iepurașii. Pădurea cu poieni, în care îmi doream mereu să văd căprioare. Nu le-am văzut. Îmi povestea bunica amuzată că odată, pe când aveam 2 sau 3 ani, aș fi văzut un bursuc și m-am speriat atât de tare încât cu greu a reușit să-mi liniștească plânsul. O cred pe cuvânt. Întâmplarea respectivă mi s-a șters total din minte.

 În dreapta, spuneam, e pădurea. În spate, gospodăria bunicilor. În stânga și în față, cât vezi cu ochii, sunt dealurile unde fânul îmi creștea până la brâu. În mai culegeam buchete enorme de ciuboțica cucului. Buchete atât de mari că nu le puteam cuprinde cu mâinile. Umpleam atunci cu ciuboțica cucului casa bunicilor, apartamentul nostru și catedra doamnei învățătoare. Vara, dealurile ne dăruiau margarete. O întindere nesfârșită de margarete din care făceam coronițe și pe care le aduceam acasă în buchete mai mari decât noi.

În mijlocul întinderii ăsteia trona un măr domnesc cu crengi groase, care ne erau culcuș în zilele de vară. Ca să savurăm mai bine fructele mari, le zdrobeam de pietre, ca să lase suc dulce cu care ne mânjeam până la urechi. Mai erau câțiva meri pe câmpurile astea. Nu mai știu câți. Undeva în marginea câmpului era un izvor străjuit de plante de coada calului.

Acum îmi dau seama că mult timp după ce bunicii s-au mutat, când căutam în mintea mea un loc care să mă liniștească, ”my happy place” cum i se spune, la dealurile astea visam. La vântul prin iarba înaltă, la freamătul pădurii, la norii albi pe cerul albastru.

Să ne ridicăm și noi acum spre cerul albastru. Plutim ușor, ca într-un vis frumos, deasupra pădurii, deasupra dealurilor unde oamenii cosesc margaretele sau culeg merele. Mângâiem cu privirea ogorul străjuit de dealul cu pruni, grădina din partea cealaltă, înspre pădure. Între ele casa bunicilor. Casa în care „m-am trezit”, casa albă cu uși și ferestre verzi. Casa de care mi-e dor uneori cu disperare. Casa în care știu ca nu voi mai intra vreodată, dar nici nu vreau să intru. Refuz să las ceva din locurile astea, așa cum mi le amintesc eu, să dispară sau să moară. Am făcut greșeala asta la puțin timp după ce bunicii au plecat din Valea Viei. Ne-am întors acolo din dor. Dealurile erau împrejmuite cu garduri, nu se mai alerga pe ele, fuseseră împărțite oamenilor din sat, care cultivau pe ele cele de trebuință. Nici urmă de margarete. Doar izvorul și un corn pe care am uitat să-l menționez (pentru că nu-mi plac coarnele) mai aminteau de locurile în care copilărisem.

Și am rămas cu visele. Cu visele în care drumul mă cheamă și uneori mă chinui să-l urc, pe ploaie și prin noroi, alteori alerg voioasă pe el, în lumina toamnei, prin covorul de frunze gălbui și arămii. Uneori, după ce străbat drumul, plutesc în cercuri tot mai strânse, deasupra pădurii, a dealurilor și a casei acum pustii. Alteori ferestrele casei sunt luminate și, în lumina gălbuie se văd umbrele bunicilor care ne așteaptă.

Aveam 10 ani când bunicul s-a pensionat și a trebuit să lase în urmă cantonul. S-a întors pe meleagurile lui natale, alt loc drag al copilăriei mele, în care vă voi duce, însă, cu altă ocazie.

JUCARIM

Dap, m-a prins microbul. De fiecare data cand vad o jucarie in magazin incep sa mi se invarta rotitele sa-mi dau seama cum pot confectiona ceva asemanator acasa.

Sigur, nu-mi ies toate asa cum as vrea, dar David e inca la varsta la care aspectul conteaza mai putin.

PARCARE SUSPENDATA.
Sunt o persoana dezordonata. Nu am ascuns niciodata lucrul asta. Am momentele mele bune cand, in timp record, aranjez totul in casa de nu-ti vine sa crezi ca e aceeasi casa, dar, in esenta, sunt o persoana dezordonata (exterior vreau sa zic - ordinea interioara e cu totul alt subiect :) )
De-a lungul timpului, insa, am invatat sa-mi limitez dezordinea. Exista un loc in casa (mai ascuns privirilor neinitiate :) )unde lucrurile stau de-a valma, un „depozit” de lucruri pe care n-am avut timp sa le aranjez si pe care le-am aruncat acolo, iar atunci cand am dispozitia necesara, le scot si le aranjez pe caprarii.

La fel si cu jucariile lui David. Cand n-am vreme sa le aranjez pe categorii, le arunc intr-un sertar mare sau intr-o cutie. Totusi, e greu sa ai nevoie de o jucarie si sa n-o gasesti pentru ca-i ascunsa intre alte jucarii, sa vrei sa te joci cu bilele sau cu masinutele sau cu fructele si legumele si sa nu le gasesti pe toate pentru ca-s aruncate care încotro. Asa ca, de ceva timp, am inceput sa le organizez. Am cumparat cutii si caldaruse transparente iar acum multe dintre jucarii sunt sortate si puse fiecare in recipientul ei. Se mai amesteca ele, dar sunt mai usor de aranjat astfel.
Pentru masinute am preferat sa imbin utilul cu placutul si, profitand de doua cutii mai mari, am facut o parcare supraetajata.




Tirurile si masinile mai mari stau la parter iar masinile mai mici sunt parcate la etaj. David rar se joaca cu toate masinutele in acelasi timp, asa ca, atunci cand 5-6 masinute sunt folosite in jocuri, celelalte isi asteapta linistite randul in parcare. Cand gasim prin casa o masinuta aruncata, n-o mai depozitam la repezeala in sertarul cu jucarii, ci o ducem frumusel in parcare.
In jurul parcarii am facut si o pista inclinata. Dorinta mea a fost sa fac una cu continuitate, astfel incat o masina pornita de sus sa ia curbele frumos si sa ajunga jos fara opriri la colturi. Din pacate s-a dovedit ca faptul ca sunt fiica de ingineri (ma rog, subingineri), nu-mi asigura si o gandire de inginer, asa ca pista mea a iesit cu colturi si intreruperi. Pe fiecare portiune, masinuta trebuie potrivita cu mana ca sa-si continue drumul. Pe David nu pare sa-l supere, insa, acest lucru.

CASA DE MARCAT
Acum doua saptamani, am luat de la un chiosc de ziare o carticica de colorat despre meserii. Fiecare meserie are si cateva versuri iar lui David ii place mult sa citim, mai ales ca pentru aproape fiecare meserie gasim exemple in familie sau printre prieteni si-i e mai usor sa faca asocieri: tamplar, croitor, profesor, medic, vanzator etc.
Dupa ce am citit de cateva ori caticica, am inceput sa ne jucam si noi de-a meseriile. Din cutii si capace de la oale, am improvizat masini cu volan si am fost soferi (soferi de tir, care transporta sucuri si fructe si hartie igienica la Lidl, Penny si Profi :) ). In bucatarie ne jucam mereu de-a bucatarii sau cofetarii.
La meseria de vanzator ne-am impotmolit. Aveam de toate in magazin: fructe si legume, oua (bilute puse in cofrase), rotite de cascaval (cercurile de la piramida culorilor) si altele asemenea, dar...n-aveam casa de marcat. Fara casa de marcat n-are nici un farmec jocul de-a vanzatorul si cumparatorul, nu?
Am facut repede un plan, am scotocit dupa o cutie potrivita, banda scotch, hartie alba (cutia arata cam mohorata asa ca am invelit-o in hartie), carioci si, ne-am pus pe treaba. E drept, a spus David ca trebuia sa fac una cu buton care sa faca "cliiing" asa cum a vazut el la un prieten. I-am explicat ca deocamdata n-am cum sa fac asa ceva si a fost multumit asa.
Casa noastra de marcat e simpla: are un sertar, butoane de toate felurile, loc pentru card (doar nu credeati ca nu avem card, nu? Cardurile expirate sunt o jucarie grozava pentru copii) si un ecran micut.
Acum ne putem juca linistiti de-a magazinul :)



UNDITA CU PESTI
Una dintre jucariile care mi-au ramas in minte de pe vremea cand eram copil, e undita cu pesti. Undita avea carlig iar pestii din plastic aveau cate un inel in dreptul gurii, ca sa poata fi agatati. Nu tin minte sa ma fi jucat foarte mult cu jucaria asta, dar, pentru nu stiu care motiv, mi-a ramas gandul la ea.
De cateva saptamani, David pescuieste. Isi ia o bucata de snur sau sfoara, se aseaza pe marginea patului sau langa o galeata sau lighean si pescuieste. Il mai pune uneori pe Bicu sa stea aplecat langa pat ca sa-l poata pescui :).
Nu mai stiu de unde mi-a venit ideea de a-i face o undita cu magnet. Am vazut-o in mai multe locuri pe net, iar zilele trecute am pus-o in aplicare.
Pentru ca sunt una dintre acele persoane care pastreaza aproape orice, mi-a fost usor sa improvizez un maner de undita dintr-o grebla de plastic stricata. La fel si suportul pentru magnetul unditei, l-am improvizat dintr-o bucata de jucarie stricata.
Cu pestii a fost usor. Am copiat cu indigo, pe carton, modelele alese de David din carticica cu vietuitoare marine, le-am decupat si am lipit pe fiecare cate o bucata de banda magnetica (luata tot de la o jucarie stricata).
La un moment dat, cand David se va imprieteni cu coloratul si pictatul, probabil va colora pestii (pardon, nu-s doar pesti, sunt si mamifere, si reptile, prilej sa discutam despre diferentele dintre animale :) ) asa cum va crede de cuviinta. Momentan i-am lasat in culoarea cartonului


AL DOILEA TOBOGAN
Dupa ce i-am facut primul tobogan pentru mingiute, David mi-a cerut unul "mai male...ti mai male...ti mai maaaale". L-am amanat pana am gasit cutii mai mari, iar de indata ce le-am gasit, ne-am pus pe treaba. Au iesit doua tobogane, intercalate, iar cutia suport e un excelent loc de depozitare a tuturor bilutelor care pana acum stateau imprastiate pe sub paturi :).
Ne place sa facem concurs: impartim mingiutele in mod egal (una mie, una tie)apoi fiecare isi alege cate un tobogan. Castiga cel care termina cel mai repede mingiutele.

SCRISOARE CATRE LICEENI - TUDOR CHIRILA

Pentru toți prietenii mei adolescenți.




Scrisoare catre liceeni


Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?