Uneori munca pe care o facem, în aparenta ei banalitate, ne deschide porți. Unele sunt oportunități care ne proiectează în viitor și ne dau speranță. Altele sunt porți deschise către trecut, către amintiri pe care le credeam îngropate sau, mai rău, uitate și care ne învăluie și ne duc departe, în vremuri la care rar ne mai gândim. Asta mi s-a întâmplat ieri, traducând un articol scurt în care un poet vorbea despre satul natal. Așa frumos descria ceea ce simte de fiecare dată când revine în satul în care a copilărit, atâta nostalgie se simțea în vorbele lui, că m-am pierdut deodată eu însămi în amintiri. În paralel cu traducerea, retrăiam amintiri despre ulițele copilăriei, despre cărările pădurilor, despre casa bunicilor și câmpurile pe care alergam când eram de-o șchioapă.
Și toate amintirile din acele vremuri, m-au asaltat nebune, confirmându-mi încă o dată că memoria copiilor e imbatabilă, că degeaba credem noi că ei nu-și amintesc. Își amintesc mai bine decât noi locuri și oameni și întâmplări pe care mintea noastră de adult nu le surprinde cu aceeași intensitate.
N-am putut adormi până n-am scris această postare. O împart cu voi. Vă invit ca, printr-un mic exercițiu de imaginație, să mă însoțiți pe mine, copilul de acum 20-25 de ani, în primul dintre satele în care am copilărit și care mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte.
Scriu aceste rânduri, care pentru unii pot părea prea multe, dar care acoperă foarte puțin din tot ceea ce simt, cu gândul la cei care m-au însoțit atunci prin viață : bunicii (toți patru, deoarece în locurile acelea aveau deseori loc întalniri ale familiei extinse), părinții, fratele meu, mătușile și unchii (cu un gând special pentru mătușa Liliana, care a fost o prezență constantă în zilele petrecute acolo), verișorii, și toți ceilalți prieteni care, citind această postare, își vor aminti că au trecut pe acolo, că ne-au cunoscut în acele timpuri.
Pornim, așadar, împreună, spre Valea Viei care se află într-o margine a orașului Piatra Neamț. De la Stadion o luăm la dreapta, în sus, pe dealuri, până hăt, departe, în marginea pădurii. Nu știu cum mai arată locurile acum. Sunt mulți ani de când nu îndrăznesc să pun piciorul pe drumul întortocheat pe care în copilărie l-am străbătut de sute de ori.
Îl visez uneori. Mă cheamă din urmă cu 20 de ani, uneori abrupt, prea abrupt ca să-l pot urca pe vremea ploioasă din visul meu, alteori senin și lin, mărginit de copaci care-și scutură ușor frunzele arămii în lumina soarelui tomnatic. E de fiecare dată altfel și, totuși, e același și mă duce în același loc în care mă ducea în copilărie, în colțul de rai în care am copilărit timp de 10 ani.
Locul acesta, după care îmi bate încă inima și pe care regret din tot sufletul că nu voi putea vreodată să i-l arăt lui David decât în poze, mă cheamă și el. Visez periodic că zbor. Plutesc deasupra satului, mă îndrept în rotiri largi, peste dealuri, spre pădure, deasupra casei în care, neștiute de cei care au trăit în ea după ce noi am plecat, se află câteva dintre rădăcinile mele. Am prins rădăcini în fiecare loc în care am stat și, deși bravez de cele mai multe ori și declar că nu mă atașez de locuri și lucruri, descopăr periodic, că nu e așa. Mi-am impus de-a lungul vieții să nu sufăr după lucruri și locuri, dar tânjesc uneori după ele, după amintirile cuprinse în ele.
Ajungem la ultimele case din Valea Viei. La stânga lăsăm ulicioara ce coboară spre casa lui nenea Guliță. Mai în față, tot în stânga, locuiește tanti Safta, o femeie incredibil de micuță, bună prietenă cu bunica. Scrânciobul din curtea ei ne atrăgea ca un magnet și era una dintre plăcerile noastre să mergem în vizită la tanti Safta, ca să ne dăm în leagăn.
În apropiere, drumul se desparte în două. Tot înainte, lăsăm în dreapta un delușor și ajungem pe câmpurile din marginea pădurii, folosite atunci pentru fân. Revin la ele. Sunt și ele parte integrantă a poveștii.
O luăm, întâi, spre dreapta, pe lângă delușor. Avem în dreapta linia de înaltă tensiune, care coboară din pădure, loc unde ziua pasc animalele iar seara se adună tineretul din sat. Nu o dată m-am învârtit și eu printre tineri, căscând gura la poveștile și jocurile lor.
Când drumul ajunge la pădure, cotește brusc la stânga, la capătul delușorului și ne apar deodată, în față, curtea, cantonul silvic, livada.
Nu, nu intrăm încă pe poarta. Rămânem încă pe delușorul de care am tot amintit și care e acum ne e în stânga, în dreapta fiind pădurea. Urcăm un pic si dăm imediat, pe dreapta, de un tei. Un tei mare care aduna în fiecare vară bunici, copii, nepoți, prieteni. Sub teiul ăsta petreceam cu toții câte o zi întreagă, în veselie, povestind vrute și nevrute, umplând sacoșele de flori parfumate ce urmau să fie uscate și transformate în leacuri trupești și sufletești. Mai sus, chiar unde dealul e mai înalt (sau, cel puțin, așa îmi amintesc eu) mai e un copac. Nu știu ce fel de copac e, însă sub el se odihnea uneori bunica, atunci când ieșea cu vaca la păscut. Mi-o amintesc pe ea, bunica mea micuță și bătăioasă, așezată sub acest copac, cu o carte de rugăciuni în mână, citind în timp ce vaca păștea în apropiere. Și de acolo, de sub copacul acela din vârful dealului, bunica părea că veghează asupra întregului sat. Într-un fel, chiar asta făcea. Multe familii din partea locului au beneficiat de pe urma cunoștințelor ei în ale leacurilor și plantelor medicinale (și nu numai).
Aruncăm o ultimă privire asupra satului și ne retragem. Coborâm cărarea pe care am venit, lăsăm în urmă teiul și ajungem în fața porții. O deschidem. În dreapta, ne salută vesel Rex, cățelul negru care, împreună cu Lăbuș, cățelul alb care păzește curtea din spate, erau partenerii noștri de joacă nelipsiți, mai ales iarna, când bunicul umplea sacii de plastic cu fân iar noi îi foloseam pe post de săniuță. Ah, sacii umpluți cu fân! O invenție binecuvântată care ne-a bucurat nespus iernile acelor ani.
În stânga, un zarzăr mic, întocmai ca al lui Topârceanu, freamătă de fericire că ne vede. În curtea lungă mai sunt câțiva copăcei. Memoria mă trădează și nu-mi mai amintesc câți și ce fel de copaci sunt. Știu însă, sigur, că după ce treci de zarzăr, în gardul din stânga curții se deschide o poartă.
Intrăm în livada cu pruni. Prunii au fost plantați de bunicii mei pe un deal. Rădăcinile lor ajută terenul să fie stabil, să nu alunece în vale, peste ogorul cu cartofi și alte legume. Crengile lor erau unul dintre locurile noastre preferate de joacă, mai ales când erau pline de fructe dulci ca mierea, de care nu ne mai săturam. În vale, bunica muncea pe ogor. Noi ne învârteam în jurul ei, ne minunam de verzele mari, cu foi multe, ne mai oripilam de câte un vierme mare. Bunica ne povestea despre legume. Când ne plictiseam, ne cățăram prin copaci.
Urcăm dealul, printre pruni și revenim în curtea din fața casei. De la poartă, o alee pietruită duce spre casă. Pe gardul din dreapta, seara, înflorește Regina Nopții, din câte îmi amintesc, albă, cu parfumul ei amețitor.
Nu intrăm pe ușa din față. E folosită rar. Ocolim casa prin stânga. După colț mergem pe aleea atăt de strâmtă că, dacă întindem brațele, în dreapta atingem casa, în stânga atingem gardul livezii cu pruni. La capătul zidului, ieșim în curtea din spate. În stânga, gardul livezii, își continuă drumul. Noi o luăm la dreapta, spre intrarea în casă. Zăbovim un pic în prag, cu spatele la ușă și fața spre curte. În față, o masă lungă, din lemn, cu bănci la fel de lungi, tot din lemn. E masa unde se desfășoară de obicei întâlnirile familiei noastre. Suntem mulți, bunicii au trei copii și patru nepoți (sora și verișoara mea nu erau născute pe atunci) dacă mai adaugi prieteni și alte rude, ne adunăm un grup considerabil.
Tot în fața noastră, în spatele mesei, e ograda cu păsări. Ah ce mai sărea cocoșul roșcat! Dar nici eu nu mă lăsam. Mă apăram cu un băț lung. Mai la dreapta, lângă gardul ogrăzii, se află cuștile iepurașilor. Nu țin minte să-i fi avut mult timp, dar știu ca au fost acolo.
Urcând în dreapta, ajungi la șura de lemne, la marginea căreia sunt legate de grindă două scrâncioburi din sfoară: unul pentru mine și unul pentru Cătălin, fratele meu. Nu știu ce-i cu vârsta asta a copilăriri, parcă nu ți-e teamă de nimic din ce te sperie când crești. Ne dădeam în scrâncioburile alea fără protecții, cu o scândurică drept suport, până aproape ajungeam cu spatele la acoperișul șurei iar cu picioarele ajungeam aproape de șura mai mică, de peste drum, unde se depozitau castane și ghindă pentru porci. Acum mi-ar fi frică să mai fac asta. Și mi-ar fi frică și să-l văd pe David aventurându-se astfel.
Ne-am dat în leagăne. Am zburat o clipă peste ani. Acum coborâm înapoi spre casă. Nu vom intra. Câteva dintre amintiri, cele mai intime, e bine să rămână în tăcere. Lângă casă, în partea dreaptă, înainte de a urca spre șură, e bucătăria de vară, micuță, cu plita pe care în serile de vară fierbea mămăliga sau unde se coceau râșcovii portocalii umpluți cu brânză sărată. Un deliciu!
Vă amintiți leagănele? Revenim la ele. Le lăsăm pe ele în stângă iar șura cu castane în dreapta și deschidem portița care ne duce în grădină. Dincolo de poartă drumul duce, în dreapta spre grajduri, iar în stânga spre fânar. Chiar în față e sera plină de castraveți, roșii, ardei și alte legume. Lângă seră se întinde grădina mare, care se oprește în marginea pădurii. Urmăm drumul spre fânar, adică de la portiță spre stânga.
Facem un ocol spre stânga, îl salutăm pe Lăbuș, care-și are cușca în partea stângă a drumului și ieșim pe poarta mare din spate. Închidem astfel, ca un cerc ,drumul care vine dinspre sat, cel care ocolea delușorul bunicii prin stânga.
În dreapta e pădurea. Pădurea mea dragă, în care umblam cu părinții și bunicii după ciuperci, scânteiuțe și floarea paștelui. Pădurea plină de frunze uscate prin care noi, copiii, alergam și săream ca iepurașii. Pădurea cu poieni, în care îmi doream mereu să văd căprioare. Nu le-am văzut. Îmi povestea bunica amuzată că odată, pe când aveam 2 sau 3 ani, aș fi văzut un bursuc și m-am speriat atât de tare încât cu greu a reușit să-mi liniștească plânsul. O cred pe cuvânt. Întâmplarea respectivă mi s-a șters total din minte.
În dreapta, spuneam, e pădurea. În spate, gospodăria bunicilor. În stânga și în față, cât vezi cu ochii, sunt dealurile unde fânul îmi creștea până la brâu. În mai culegeam buchete enorme de ciuboțica cucului. Buchete atât de mari că nu le puteam cuprinde cu mâinile. Umpleam atunci cu ciuboțica cucului casa bunicilor, apartamentul nostru și catedra doamnei învățătoare. Vara, dealurile ne dăruiau margarete. O întindere nesfârșită de margarete din care făceam coronițe și pe care le aduceam acasă în buchete mai mari decât noi.
În mijlocul întinderii ăsteia trona un măr domnesc cu crengi groase, care ne erau culcuș în zilele de vară. Ca să savurăm mai bine fructele mari, le zdrobeam de pietre, ca să lase suc dulce cu care ne mânjeam până la urechi. Mai erau câțiva meri pe câmpurile astea. Nu mai știu câți. Undeva în marginea câmpului era un izvor străjuit de plante de coada calului.
Acum îmi dau seama că mult timp după ce bunicii s-au mutat, când căutam în mintea mea un loc care să mă liniștească, ”my happy place” cum i se spune, la dealurile astea visam. La vântul prin iarba înaltă, la freamătul pădurii, la norii albi pe cerul albastru.
Să ne ridicăm și noi acum spre cerul albastru. Plutim ușor, ca într-un vis frumos, deasupra pădurii, deasupra dealurilor unde oamenii cosesc margaretele sau culeg merele. Mângâiem cu privirea ogorul străjuit de dealul cu pruni, grădina din partea cealaltă, înspre pădure. Între ele casa bunicilor. Casa în care „m-am trezit”, casa albă cu uși și ferestre verzi. Casa de care mi-e dor uneori cu disperare. Casa în care știu ca nu voi mai intra vreodată, dar nici nu vreau să intru. Refuz să las ceva din locurile astea, așa cum mi le amintesc eu, să dispară sau să moară. Am făcut greșeala asta la puțin timp după ce bunicii au plecat din Valea Viei. Ne-am întors acolo din dor. Dealurile erau împrejmuite cu garduri, nu se mai alerga pe ele, fuseseră împărțite oamenilor din sat, care cultivau pe ele cele de trebuință. Nici urmă de margarete. Doar izvorul și un corn pe care am uitat să-l menționez (pentru că nu-mi plac coarnele) mai aminteau de locurile în care copilărisem.
Și am rămas cu visele. Cu visele în care drumul mă cheamă și uneori mă chinui să-l urc, pe ploaie și prin noroi, alteori alerg voioasă pe el, în lumina toamnei, prin covorul de frunze gălbui și arămii. Uneori, după ce străbat drumul, plutesc în cercuri tot mai strânse, deasupra pădurii, a dealurilor și a casei acum pustii. Alteori ferestrele casei sunt luminate și, în lumina gălbuie se văd umbrele bunicilor care ne așteaptă.
Aveam 10 ani când bunicul s-a pensionat și a trebuit să lase în urmă cantonul. S-a întors pe meleagurile lui natale, alt loc drag al copilăriei mele, în care vă voi duce, însă, cu altă ocazie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu