MULȚUMESC

Acum câteva luni mi s-au spus unele dintre cele mai frumoase vorbe pe care le-am auzit vreodată de la cineva din afara familiei și din afara grupului de mame AP cunoscute virtual.
Persoana respectivă mi-a spus că rar a văzut o mamă așa devotată copilului ei, așa aplecată asupra lui nu din cicăleală și dădăceală, ci din dorința de a vedea că-i e bine așa cum simte el că trebuie să-i fie bine, nu cum crede ea că ar trebui să-i fie bine (ok, a folosit alte cuvinte pe care nu mi le amintesc exact, dar sensul ăsta a fost). E o persoană pe care o iubesc mult, cu care am lucrat timp de 4 ani la grădiniță, o educatoare prin viața căreia au trecut multe generații de copii și părinți. Nu a spus-o doar de dragul de a spune. A fost concluzia timpului petrecut împreună cu ea în primăvara anului trecut, când a putut să ne urmărească și în momentele bune și în momentele proaste.

De curând, o prietenă bună (pe care, din păcate, o văd foarte rar) a ținut să-mi spună cu toată sinceritatea că îi place mult felul în care îl cresc pe David, că îi place răbdarea pe care o am cu el, că se vede în David felul în care mă dăruiesc lui și că ea crede că David nu va avea problemele emoționale pe care le au alți copii. E o mamă tânără, a trei copii de 5 ani, 3 ani și 5 luni. Am ripostat atunci, spunând că eu am doar unul și mi-e mai ușor să am răbdare. Din conversația cu ea, însă, am realizat că fiecare copil crește în familia în care se naște. David crește, momentan, într-o familie cu un singur copil și toată atenția mea se canalizează asupra lui. Mi-e greu uneori, dar îmi place ce fac și trec relativ ușor peste momentele în care simt că răbdarea îmi ajunge la limită. Când voi avea al doilea copil, acesta va împărți atenția cu David și poate nu se va bucura de aceeași dăruire. Totuși, cred că ceea ce am învățat cu David îmi va fi de folos să nu mă pierd la al doilea copil. Pentru că îmi va plăcea la fel de mult să cresc doi copii așa cum îmi place să cresc unul. Iar când îți place ceea ce faci, totul devine mai ușor.

Povesteam în altă postare că l-am luat pe David la un banchet și că distracția a fost în toi. Distracție așa cum doar un copil o poate dărui atunci când primește răspuns de la un adult. Am dansat, am alergat, ne-am ascuns și am râs în hohote când ne-am regăsit. Făcând o paranteză, trebuie să vă spun că până a-l avea pe David treceau zile întregi, poate și săptămâni până să rând în hohote sănătoase. Acum are grijă copilul să nu mai săvârșesc asemenea păcat. Zilnic mă provoacă iar eu, slabă din fire, cedez și râd. Râd cu toată ființa, așa cum râdeam când eram de vârsta lui.
Ei, deși unii ar fi putut considera că prea ne-am dat în spectacol, așa fain a fost râsul nostru atunci, încât mi s-a spus că rar se mai simte așa o veselie și o stare de bine emanată de o mamă și un copil. Iar starea noastră de bine i-a înseninat și pe alții. Persoana care mi-a spus cuvintele astea (împreună cu alte cuvinte frumoase despre cum îl vede ea pe David), este, de mulți ani, educatoare și, la fel ca doamna mea dragă de la Piatra Neamț, știe ce spune atunci când face astfel de aprecieri.

Vă mulțumesc. Vouă, celor care înțelegeți în ce fel vreau să-mi construiesc relația cu David și înțelegeți că e bine (și) așa chiar dacă e altfel decât regulile nescrise ale societății în care trăim, vă mulțumesc.