VREMEA BANCHETELOR

E iunie, e luna în care elevii din clasele a 8-a și a 12-a încheie un ciclu de viață și pornesc cu entuziasm (nu-mi spuneți că nu-i entuziasm în trecerea asta) spre altul. Cum tati e profesor (și nu la o singură școală) ne-am trezit că suntem invitați la banchet.

Joi a fost cel organizat de Grup Școlar nr. 1 (pentru cine nu-l știe cu denumirea asta, a se citi Liceul de Constructii).

Ultima petrecere la care am luat parte a fost o nuntă,  hăăăt demult, prin 2010, pe când tati era în Danemarca. Ultima petrecere cu tati a fost tot o nuntă, în 2008, când eram însărcinată în luna a 8-a. Simțeam, deci, nevoia unei ieșiri doar în doi, așa că am pregătit copilul din timp, spunându-i că trebuie să stea o seară cu bunicii. A obiectat el puțin, dar până la urmă a acceptat, declarând că nu adoarme până nu vin eu (să-i dau tzitzi, ce credeați?)

Am ajuns la sală, unde fiecare nou venit primea câte o garoafă roșie. La brațul unui tânăr am pășit pe covorul roșu și am fost condusă la masă în ovațiile celorlalți tineri. Bine, ovațiile erau pentru Cătălin și ceilalți profesori care ajunseseră în același timp cu noi, dar eu eram prima din rând și m-am emoționat. A fost un moment foarte frumos.

N-am stat mult, doar vreo 3 ore, dar mi-a prins extrem de bine. Am descoperit că n-am uitat cum se dansează, chiar dacă sunt vreo 2 ani buni de când am dansat ultima dată (David nu suportă să mă vadă dansând). Am dansat ca-n vremurile bune, când îl țineam pe bietul Cătălin pe ringul de dans aproape întreaga petrecere. Muzica mi-a plăcut, păcat că sonorizarea a fost proastă, cel puțin din partea noastră de sală se auzea foarte rău.

Dar copiii (pardon, tinerii) s-au distrat. Un lucru care-mi place mult la zona asta e că tinerilor le place muzica populară. Eu nici acum nu știu să dansez pe muzică populară deși zău că-mi place. Ei, însă, se-nvârteau cu un elan de eram geloasă pe talentul lor. M-am mai băgat în câte o horă așa, de dragul de a fi cu ei, dar cam atât. M-am desfășurat, însă, pe alte stiluri de muzică.

Aproape de miezul nopții am plecat spre casă. David s-a ținut de cuvânt și m-a așteptat (nu-i ceva anormal să adoarmă la ore din astea atunci când doarme la prânz).

Sâmbătă am mers din nou la banchet, de data asta la cel organizat de Colegiul Național Dragoș Vodă (Dap, tati e profesor și acolo).

David n-a dormit la prânz, ceea ce înseamnă că am lăsat acasă un copil obosit. A fost, însă, înțelegător. Tati i-a explicat că noi venim târziu și că, dacă i se face somn, poate să adoarmă cu bicu. Contrar așteptărilor, n-a obiectat.

Aceeași locație. N-am mai fost întâmpinați cu garoafe, în schimb sonorizarea a fost muuult mai bună. Nu știu cine a fost DJ, dar îi felicit pe organizatori pentru alegere. Muzica a fost de toate genurile și pe toate gusturile. Am dansat chiar și vals (bine, dansat e mult spus, ne-am străduit să ne sincronizăm pe 1-2-3, 1-2-3, dar am făcut-o cu plăcere și entuziasm). A fost rock'n roll, twist, muzică ușoară românească, muzică străină mai nouă sau mai veche. La un moment dat m-am simțit ca la petrecerile de acum 10-15 ani. Dacă mai puneau și un Zorba juram că sunt încă în facultate, la una dintre petrecerile organizate prin căminele studențești.
Ce mai, m-am simțit minunat.

La miezul nopții am mers cu toții în centrul orașului și am lansat lampioane. A fost o experiență nouă și mi s-a părut o idee mai frumoasă decât focurile de artificii, pentru că toată lumea era implicată.

N-am mai rămas mult apoi. Acasă l-am găsit pe David dormind dus. Nici nu m-a simțit când m-am strecurat lângă el.

Și pentru că trei e număr magic, joi am mai fost la un banchet, de data asta organizat de clasele a 8-a de la Scoala din Pojorîta (tati semnează condica și acolo).

De data asta, fiind petrecere de zi, am decis să-l luăm și pe David. I-am explicat că vor fi copii mari, ca Denisa (iubirea lui de peste drum), că va fi muzică etc. Era foarte bucuros că merge la petrecere.

Am stat vreo 4 ore. David, inițial, n-a prea vrut să stea înăuntru. Ne-am jucat pe afară, am alergat , ne-am ascuns, ne-am dat în leagăne, ne-am jucat cu pietre, ne-am învârtit, am urmărit o pisică.

A avut un moment de miorlăială când, obosit fiind pentru că nu dormise la prânz, s-a supărat și a plâns. A stat însă în brațe la mine cât a avut nevoie și, la un moment dat, a ridicat capul și, zâmbind, mi-a spus: „Mi-am revenit”.

Și chiar își revenise. Eu, care credeam că am un copil căruia nu-i place defel să danseze (acasă nu suportă nici să mă vadă dansând nici să mă legăn cu el în brațe în ritmul muzicii) am fost uimită să descopăr că m-am înșelat. A dansat, a sărit, ne-am ascuns pe după stâlpii din sală, am râs împreună cu lacrimi hârjonindu-ne în ritmul muzicii.

Dacă la început mă gândeam că poate ar fi fost bine să-l lăsăm acasă, spre final nu-mi mai venea să plec, de drag ce-mi era privindu-l cum se distrează.

Un moment foarte frumos a fost micul spectacol de dansuri populare prezentat de câțiva dintre elevi. V-am spus că-mi plac tinerii care iubesc folclorul, da? Ei bine, când îi văd și îmbrăcați în costume populare, mă topesc de-a dreptul. Au fost superbi. Și David i-a urmărit cu interes și i-a aplaudat.

Și gata, ajung trei petreceri într-o săptămână.

Petrecerile astea trei mi-au prins bine nu doar pentru că m-am distrat cum n-o mai făcusem de multișor. Chiar mi-a plăcut să fiu acolo cu ei, cu tinerii ăștia de 14-18 ani, care sunt frumoși chiar dacă noi, cei mari, cârcotim și nu ne place mereu de ei. Știu, sunt altfel decât eram noi la vârsta lor. Dar și lumea e alta.

Recunosc, mie mi-ar fi foarte greu să lucrez cu adolescenți. Toată admirația pentru cei care o fac și jos pălăria celor care se și fac iubiți de ei. În acest punct al vieții mele nu știu dacă aș putea lucra într-un liceu (sunt încă fixată pe dorul de grădiniță).

 Îi admir, însă, de fiecare dată când am ocazia pe stradă, prin parcuri, prin curțile școlilor, la petrecerile din ultima săptămână. Dacă elimin filtrele prejudecăților pot vedea că și eu am fost ca ei, cu aceleași vise, dorințe, răzvrătiri, încredere că știu mai bine decât adulții, porniri cărora le-am dat frâu atât cât mi-a permis modul și mediul în care am fost crescută.

Și mi-s dragi, pentru că acum conștientizez că urmează același drum interior pe care-l urmăm cu toții, deși mulți dintre noi, când ajungem la vârste mai înaintate, privim doar manifestările exterioare și băgăm mai puțin de seamă ce se ascunde în spatele lor.