MACGYVER

De-a lungul timpului mi-am luat și eu, ca mulți alții, porția mea de filme și seriale cu eroi, spioni, agenți secreți care fac și desfac și salvează oameni și salvează lumi. Am văzut câteva dintre filmele cu James Bond, am urmărit un timp Nikita, Alias m-a atras timp de câteva sezoane. Le-am văzut, mi-au plăcut, le-am lăsat în urmă și am mers mai departe fără să simt nevoia să le revăd. Sunt lumile lor interesante, pline de aventuri dar… parca-i prea mult pentru mine.

Un personaj, însă mi-a rămas în minte și în suflet de-a lungul anilor. E un erou mai aparte, care refuză cu îndârjire să folosească arme și preferă să facă uz de inteligența , prezența lui de spirit și inventivitatea lui: MacGyver, interpretat de Richard Dean Anderson, intre 1985-1992, plus două filme de lung metraj în 1994

L-am văzut prima dată pe Italia 1, când aveam vreo 14 ani (adică acum 20 de ani!), la vreo 7 ani de când fusese lansat.  Eram înnebunită după el. Atât de înnebunită încât nu suportam să pierd nici măcar o parte din vreun episod (învățam în schimbul 3, adică de la ora 13 sau 14 și aveam mare noroc că locuiam la doi pași de școală, pentru că filmul se termina deseori chiar înainte de începerea orelor). De aceea, când venea bunica mea pe la noi si aștepta să-i înceapă telenovela, mă uitam atentă chiar și la reclame, numai să nu mă pună să schimb canalul înainte de finalul filmului. Din fericire, telenovela ei începea mereu după ce se termina MacGyver.

Am înțeles că a fost difuzat și pe un post românesc, dar nu știu de ce, eu nu l-am prins. De curând, l-am regăsit pe net și îl mai urmăresc de fiecare dată când reușesc să-mi fac timp pentru el. Recunosc unele episoade, altele le văd pentru prima dată. Și mi-e drag. Știu că-i doar film și că în realitate e puțin probabil să reușească toate experimentele lui, dar tot sunt entuziasmată când scapă din situații imposibile fără toate gadget-urile celorlalți eroi celebri.

Și cum să nu fiu entuziasmată? Ce s-ar face James Bond într-o situație limită fără armele și tehnologia de ultima oră care-i stau la dispoziție de obicei? Vă spun eu ce-ar face: ar fi mort fără MacGyver, singurul erou în stare să scape din orice situație cu doar o lumânare, o pereche de ciorapi, un bec, un ambalaj de gumă de mestecat și niște oțet de mere. :)).

Sunt fascinată de  felul în care scenariștii au îmbinat cunoștințele din diverse domenii astfel încât să te facă să-ți rozi unghiile de ciudă că n-ai fost destul de atent la orele de chimie sau de fizică din școală (pentru c[ pare atât de simplu tot ce face el!). Și pe bune că dacă la noi lecțiile astea s-ar fi bazat mai mult pe practică și mai puțin pe teorie, domeniile astea  m-ar fi pasionat mai mult decât limbile străine (doar am ceva sânge de inginer în vene).

Deci da, îmi place MacGyver mai mult decât oricare alt erou pe care l-am urmărit până acum.

Îmi place pentru că spune un NU decis armelor de orice fel. Sunt la sezonul 3 și încă nu l-am văzut trăgând cu un pistol, deși în multe ocazii a improvizat ceva bombe pentru a ieși din situații limită sau a demontat niște arme pentru a folosi diverse părți ale acestora la dispozitivele pe care le improviza. Singurul obiect care ar putea fi considerat armă e briceagul lui elvețian de care nu se desparte niciodată dar pe care-l folosește întotdeauna doar să taie/înșurubeze/deșurubeze diversele obiecte pe care le folosește.

Îmi place pentru că spune un NU hotărât băuturilor alcoolice. Cu asta m-a dat gata. Cum dom’le să nu bei nici măcar o înghițitură? Nici măcar la o petrecere? Nici măcar un strop?

Astea-s întrebările pe care le primesc și eu de când mă știu. Acum lumea s-a obișnuit cu faptul că eu sunt o prezență atipică, cu faptul că nu consum alcool (iar când o fac de gura altora n-am nici cea mai mică satisfacție), cu faptul că nu văd ce văd alții în consumul de băuturi alcoolice. Uite, măi, că nu-s singura. În anii ‘80, un erou american, care încă mai e urmărit în câteva țări de pe glob, declara senin că „Carrot juice is about as far as I go”. Cum să nu-mi placă omul ăsta?

Îmi place pentru că proiectul acesta, MacGyver, a promovat timp de 7 sezoane valori ca adevărul, sinceritatea, politețea, integritatea, prietenia etc. Printre episoadele de aventuri a abordat teme diverse inspirate din problemele societății din acele vremuri (probleme care-s prezente și în zilele noastre), cum ar fi delincvența juvenilă, consumul de droguri și de alcool și la toate a găsit rezolvări relativ pașnice. Știu, știu, e doar un film, dar e și un model de urmat. Și aș recomanda serialul acesta mai mult decât altele copiilor și tinerilor înnebuniți după războaie și arme și mașini de ultimă oră (MacGyver rămâne fidel timp de 7 sezoane jeep-ului său) și lupte intergalactice.

Pentru că MacGyver e tipul de erou care-și folosește mintea, nu armele, se bazează pentru supraviețuire pe forțele și cunoștințele proprii, nu pe minunile tehnologiei.

Și-mi place pentru că și mintea mea funcționează cam în același stil. Improvizația e și la mine la ordinea zilei pentru a compensa lipsurile temporare (cu excepția bucătăriei: acolo dacă nu am rețeta în față să o urmăresc pas cu pas, sunt un dezastru).

La filmul acesta mă uit împreună cu David. La cei 4 ani jumătate ai lui (hai, 4 ani și 8 luni), David îmi cere uneori să ne uităm la „nenea care face invenții”, apoi îl surprind luând diverse obiecte din casă și lipindu-le, îmbinându-le, zicând că face și el invenții interesante. Când MacGyver lovește pe cineva, David mă întreabă de ce-și scutură pumnul și se strâmbă. „Pentru că doare, mă, îi spun eu. Când lovești pe cineva, te doare și pe tine. Nici o agresiune nu rămâne fără consecințe asupra agresorului, chiar dacă nouă așa ni se pare uneori”.

Și-mi mai place MacGyver pentru că uneori mă apucă nostalgia după vremurile de demult. Nu, nu aș vrea să se întoarcă timpurile în care nu aveam decât telefon fix sau în care computerul era un lux iar Internetul era un cuvânt pe care încă nu-l auzisem. Dar mi-e drag să-mi amintesc de ele. Și mă trezesc gândindu-mă „Da, măi, am trăit în vremurile alea. Oamenii chiar se îmbrăcau așa, i-am văzut eu. Chiar trebuia să stai acasă dacă așteptai un telefon, sau să fii contactat la vecinul de deasupra, singurul de pe toată scara care-și pusese telefon. Calculatoarele chiar așa arătau atunci, cu monitoarele acelea enorme pe care apărea scrisul verde pe fond negru. Și chiar se foloseau dischete pentru stocarea datelor (mai am câteva într-o cutie, ca amintire) iar filmele se vedeau de pe casete video, nu descărcate de pe net direct pe laptop”. Și multe, multe alte detalii în care mă regăsesc ca și copil al anilor '80-'90.

În concluzie, vi-l recomand. Îl recomand și copiilor voștri. Poate le mai distrage atenția de la melodramele care-s acum în vogă pe canalele TV sau de la monștrii care populează desenele animate în ultimii ani, de la arme și așa-ziși eroi care nu se dau în lături să ucidă pe oricine le stă în cale.

DA, AI VOIE! (4)

Da, ai voie să te așezi în fața calculatorului cu mâinile întinse și să-mi spui serios:
"Stop, nu mai ai voie la calculator! Nu ne-am mai jucat de mult iar acum vreau să mă joc cu tine!"

DE CE CITESC? DE CE MĂ INFORMEZ?

Unul dintre lucrurile care mi s-au reproșat  în mod constant de când am rămas însărcinată (deci de mai bine de 5 ani) e că citesc prea mult.

„Copiii nu se cresc din cărți” aud mereu, întotdeauna de la persoane cărora li se pare inutil  sau nu au timp să citească o carte de parenting, sau măcar un articol cât de mic.

E și nu prea adevărat, zic eu, care am la activ ceva lecturi despre parentaj și psihologia copilului mic, deși sunt foarte departe de numărul cărților pe care le-au citit alții și pe care aș fi vrut să am disponibilitatea să arunc măcar o privire.

Cititul e parte din mine. Citesc încă dinainte de a intra la școală. Am citit în școală, am citit în facultate, am citit ca să învăț, am citit de plăcere și relaxare, am citit ca să-mi lămuresc neclarități, am citit ca să aflu idei noi, am citit ca să-mi deschid mintea spre alte moduri de gândire.

În clasa a 2-a am început să-l citesc pe Jules Verne. Nu am reușit să acopăr toate cărțile din colecția părinților mei, dar am citit îndeajuns încât să-mi astâmpăr setea de acest gen de lecturi. Prin școala generală, pe lângă lecturile suplimentare recomandate , am făcut o pasiune pentru Alexandre Dumas și Karl May. Nu am reușit să le citesc toate cărțile, dar au fost ani frumoși, în care citeam într-o zi și o noapte câte o carte de 200 de pagini iar Winnetou era eroul meu de suflet. Citeam când mă trezeam, citeam când mâncam, citeam între tema la română și tema la matematică, îmi puneam cartea în manual, ca să creadă mama că învăț, citeam înainte de a adormi, citeam în loc de a adormi.

La fel și în timpul liceului. Țin minte că am citit "Ion" într-o zi. Țin minte că dacă mă prindea acțiunea, nu mai puteam lăsa cartea din mână până nu o terminam și mă prindea dimineața citind.

În timpul facultății am avut o perioadă când m-am axat pe poezie românească și am luat la rând cărțile colegelor de cameră, studente la română. Nu mai spun de romanele studiate la cursurile de literatură italiană și franceză.

După ce am terminat facultatea am avut o perioadă în care m-am axat pe romane inițiatice. Făcusem o pasiune pentru Lazarev, Osho, Paolo Coelho, James Redfield și Neale Donald Walsh. Datorită lor am ieșit din perioade negre și am învățat să accept ceea ce nu pot schimba la mine și la ceilalți. Ei m-au învățat să văd dincolo de aparențe și să renunț la tiparele după care îi judecam pe oameni înainte de a deschide ochii spre adevăratele valori ale vieții.

 Desigur, mi-au trecut prin mână și romane de doi lei sau cărți cu ale căror idei nu am fost de acord, dar nu regret că le-am citit, pentru că m-au ajutat să fac diferența între lecturile de calitate și lecturile de care e bine să mă lipsesc. Desigur, au fost și multe cărți pe care n-am putut să le citesc sau n-am avut timp de ele sau pur și simplu n-am avut chef să pun mâna pe ele.

Am citit mereu ce am simțit că am nevoie să citesc și niciodată nu mi s-a reproșat că citesc prea mult. Asta până când am rămas însărcinată și am început să citesc despre sarcină, despre parenting, despre psihologia copilului mic. Nu mi s-a reproșat că citesc până când nu am început să-mi exprim cu voce tare convingerile dobândite după ce am făcut selecția lecturilor și mi-am dat seama ce valori vreau să-i transmit copilului meu. Nu mi s-a reproșat că citesc până când nu am mers contra curentului iar cei care se lasă duși de el s-au simțit frustrați că eu am disponibilitatea de a mă informa iar ei nu.

Și chiar n-am nimic cu ei. Oameni buni, e ok să nu citiți. E ok să preferați să creșteți copiii așa cum ați fost crescuți voi, așa cum au fost crescuți părinții voștri. E ok ca atunci când copilul este bolnav sau are o criză sau simțiți că vă vine să vă luați câmpii, să învățați cum să gestionați situațiile de la mama sau de la soacra sau de la vecina de bloc sau de la cea din colțul uliței sau de la mătuși sau oricine altcineva care vă poate da o informație.

Dar e ok și ca eu să citesc. E ok și ca eu să nu o cred pe mama, să nu iau de bun tot ce zice soacra, să nu bag în seamă recomandările vecinilor sau ale rudelor. E ok să citesc despre cum gândesc copiii de 1-2-15 ani din cărți și articole scrise de oameni care au studiat psihologia si pedagogia întreaga lor viață. E ok să mă încred și să aplic metode ale unor pedagogi și psihologi prin mâinile cărora au trecut generații întregi de copii care au ajuns oameni capabili să se bucure de viață. E ok să merg contra curentului atâta timp cât curentul îmi dictează lucruri în care nu cred. E ok să discut cu oameni care merg și ei contra curentului pentru că nici lor curentul nu li se potrivește.

Cărți despre creșterea copiilor au existat și când m-am născut eu. E drept, nu erau atât de multe, dar și mama mea a citit cel puțin una, pentru că dorea să știe, dorea să învețe cum să-și îngrijească copiii și de altundeva decât de la mama ei sau de la prieteni.

Cărți despre psihologia și educația copilului mic sunt acum peste tot. Cu ideile unora sunt de acord, altele mă revoltă. Mă feresc de cele care-mi spun cum să gestionez eu copilul. Le prefer pe cele care-mi spun cam ce e în mintea unui copil în funcție de vârstele prin care trece și care lasă la latitudinea mea cum să gestionez informațiile aflate. Sunt fascinată de articolele și cărțile care mă ajută să înțeleg de ce un copil are coșmaruri sau de ce nu-mi spune bună ziua la comandă sau de ce nu recită poezia  când i se cere sau ce e în mintea și sufletul lui când refuză să meargă la grădiniță sau omoară o gâză sau lovește un animal sau își terorizează frățiorul. Mi se par de neprețuit cărțile și articolele care-mi pot deschide mintea și sufletul spre ce simte copilul în funcție de comportamentele pe care le vede la alții, care îmi explică cum copie el comportamentele din jur și cum îți poți da seama de cum e tratat un copil de adulți după tiparele pe care le preferă în joacă.

Și da, mă informez. Așa cum mă informez despre ce ceaiuri să beau sau ce remedii să iau atunci când nu mă simt bine, mă informez și despre cum gândește copilul meu și despre cum ar trebui să-i înțeleg stările și despre ce activități să fac cu el.

Poate că nu aș fi citit atât de mult despre creșterea copiilor (în fond, majoritatea cărților nu fac decât să-mi confirme ceea ce simt). Poate că m-aș fi limitat doar la a trăi așa cum simt și m-aș fi bucurat de David așa cum este fără să am nevoie de confirmările pedagogilor și psihologilor. Dar trăiesc într-o lume în care atunci când simți altfel decât ceilalți, riști să te pierzi pe tine însuți în lipsa acestor confirmări.

Așa că citesc. Pentru că am timp, pentru că am disponibilitate, pentru că îmi place.

ȘAMPONUL

Una dintre problemele mele a fost întotdeauna alegerea șamponului. Am încercat și mai scumpe și mai ieftine, și mai naturale și mai chimice. Unele mi-au priit un timp, altele nu, unele mi-au pleoștit și  îngrășat părul de trebuia să-l spăl la 2 zile, altele mi l-au uscat de îmi statea bietul de el în toate părțile, fără să-l pot aranja în vreun fel.

De fiecare dată când trebuia să cumpăr șampon, intram în criză. De care să-mi iau? Pe ce să mai dau banii? Sigur, în ultimul timp mă feresc de produsele din comerț din cauză de parabeni și alte alea. Din cele naturale, de pe situri specializate, am încercat într-un timp, dar probabil le-am luat pe cele nepotrivite, ca părul meu s-a revoltat. Of, grea alegere! Nu mai vorbesc de balsamuri, măști sau alte tratamente, că mă apucă iar groaza.

Asta până acum vreo 2 luni când, datorită Ioanei și unui link pus de ea într-o doară pe un forum, am scăpat de căutări.

Tehnica e simplă: într-o sticlă goală de șampon (cam 250ml), pun o lingură rasă de bicarbonat de sodiu. Umplu sticla cu apă caldă si agit bine să se dizolve bicarbonatul. Umezesc părul bine apoi torn câte puțin din sticla cu solutția de bicarbonat, masând scalpul, până se termină soluția. Las câteva minute, apoi clătesc, iar  în loc de balsam, în ultima apă de clătit pun un pic de oțet de mere. Și gata. Părul e curat. Înainte de a-l usca, îl las câteva minute să se zvânte în prosop. Am descoperit că-i mai ușor de aranjat după.
.
Nu mă credeți? Iată o poză cu părul proaspăt spălat, doar puțin aranjat cu peria rotativă

E drept, la început a avut o mică perioadă de tranziție. După primele 2-3 spălări, avea o textură ciudată, dar asta până am reușit să reglez cantitățile de bicarbonat și oțet astfel încât să-i priască (din exces de zel puneam prea mult din ambele).

Câteodată mă plictisesc să tot prepar soluția și mă spăl la repezeală cu ce șampon găsesc în casă. Presimt, însă, că se va întâmpla tot mai rar. :)

JOCUL CU FOCUL

Azi am fost la un prohod. Așa cum mă așteptam, David a fost super încântat când a primit lumânare și și-a început rapid jocul de-a stinsul și aprinsul, de-a scuturatul și fumegatul. I-am sugerat să se liniștească, deh, să nu comenteze lumea, dar mi-a fost milă să insist și să-l scot din jocul care-l entuziasma, mai ales că stătea relativ liniștit și puteam asculta slujba (să-l las să se joace cu lumânările e singurul mod în care pot asculta în liniște slujba la biserică). M-am retras, însă, mai în spate, ca să nu deranjeze pe nimeni.

La un moment dat, mă trezesc lângă mine cu o doamnă foarte interesată de siguranța mea viitoare, care mă ceartă și-mi zice aspru să nu-l las să se joace cu lumânarea, că așa învață să se joace cu focul și o să văd eu ce o să pățesc. 

David s-a uitat la ea contrariat, dar și-a continuat joaca. Pentru a nu o deranja pe doamna respectivă, ne-am retras în pridvor. Doamna ne-a urmărit și și-a repetat amenințarea, apoi s-a întors la slujbă.

Nu știu cine e doamna respectivă. Dacă aș fi vrut, aș fi aflat, doar aici toată lumea cunoaște pe toată lumea, dar chiar nu m-a interesat. Ce m-a uimit pe mine e că o persoană mie necunoscută (probabil dumneaei mă știe din vedere și din povestirile altora), și-a permis ca primele cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată, să fie critici și amenințări.

Acum… nu vreau să fiu rea, poate doamna respectivă chiar era preocupată de siguranța mea și a casei mele, așa cum probabil sunt multe alte persoane care preferă să tacă pe principiul că eu, fiind mama copilului meu, îl cunosc destul de bine încât să știu ce și când să-i interzic.

De aici au pornit o serie de gânduri pe care vreau să vi le împărtășesc.

Jocul cu focul nu e ceva străin în viața noastră, la fel cum nu ne e străin nici jocul cu apa sau cu pământul. 

David știe bine că focul (și tot ce e fierbinte) arde. S-a convins de asta pe la un an și ceva, când, ignorând repetatele noastre recomandări de a nu atinge portița de la sobă, s-a ales cu o mică arsură. De atunci știe că nu e chiar glumă focul ăsta.

E, însă, într-o perioadă când e fascinat de foc (la fel cum e și de apă). Plăcerea lui e ca atunci când cineva face vreun foc (ca-i pentru grătar sau pentru a arde crengi sau pentru orice alt motiv), să ia un băț lung, să-l bage în foc până se aprinde la capăt, apoi să-l stingă și să facă urme prin aer cu fumul care iese din băț. E în stare să stea cu orele în fața unui foc, și să ardă în stilul ăsta toate bețele sau alte materiale care îi ies în cale.

Când facem foc în sobă, e prezent, să vadă cum se aprinde. Presimt că în curând va ști să-l aprindă singur.

Atunci când l-am dus la circ, a fost pur si simplu fascinat de numărul în care cel de pe scenă înghițea foc sau scuipa peste foc și ieșea o flacără mare. Trucurile magice nu l-au încântat, dar cele cu foc, da.

Da, în prezența mea sau a altui adult, David se joacă cu focul. Nu des, dar atunci când se oferă ocazia. Învață astfel cum se aprind diferite tipuri de materiale, cum se transforma ele la căldură, cum poate manevra focul astfel încât să nu se rănească.

Desigur, au fost accidente. L-a mai stropit un pic de ceară, a mai sărit o scânteie, dar am preferat să nu-i interzic joaca asta, pe principiul că e mai sănătos s-o facă supravegheat decât să-l roadă curiozitatea și să încerce pe ascuns.

Când eram un pic mai mari decât el, eu și fratele meu am încercat asta. Ne-am amuzat într-o zi, când eram singuri acasă, aprinzând chibrituri și arzând cu ele cârligele de rufe. Ne plăcea să vedem cum cele din lemn se înnegresc iar cele din plastic se topesc. Ne-am luat o chelfăneală bună când au venit părinții acasă și abia atunci am aflat că  plasticul acela topit ne putea curge pe mâini sau că un chibrit scăpat pe covor putea avea urmări grave.

Și atunci de ce să nu previn astfel de situații? De ce să nu știe copilul meu, chit că are doar 4 ani și jumătate, la ce folosește focul și cum se poate manifesta el în funcție de materialul care arde? 

1 IUNIE

La mulți ani, prunc drag!