'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


sâmbătă, 8 iunie 2013

JOCUL CU FOCUL

Azi am fost la un prohod. Așa cum mă așteptam, David a fost super încântat când a primit lumânare și și-a început rapid jocul de-a stinsul și aprinsul, de-a scuturatul și fumegatul. I-am sugerat să se liniștească, deh, să nu comenteze lumea, dar mi-a fost milă să insist și să-l scot din jocul care-l entuziasma, mai ales că stătea relativ liniștit și puteam asculta slujba (să-l las să se joace cu lumânările e singurul mod în care pot asculta în liniște slujba la biserică). M-am retras, însă, mai în spate, ca să nu deranjeze pe nimeni.

La un moment dat, mă trezesc lângă mine cu o doamnă foarte interesată de siguranța mea viitoare, care mă ceartă și-mi zice aspru să nu-l las să se joace cu lumânarea, că așa învață să se joace cu focul și o să văd eu ce o să pățesc. 

David s-a uitat la ea contrariat, dar și-a continuat joaca. Pentru a nu o deranja pe doamna respectivă, ne-am retras în pridvor. Doamna ne-a urmărit și și-a repetat amenințarea, apoi s-a întors la slujbă.

Nu știu cine e doamna respectivă. Dacă aș fi vrut, aș fi aflat, doar aici toată lumea cunoaște pe toată lumea, dar chiar nu m-a interesat. Ce m-a uimit pe mine e că o persoană mie necunoscută (probabil dumneaei mă știe din vedere și din povestirile altora), și-a permis ca primele cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată, să fie critici și amenințări.

Acum… nu vreau să fiu rea, poate doamna respectivă chiar era preocupată de siguranța mea și a casei mele, așa cum probabil sunt multe alte persoane care preferă să tacă pe principiul că eu, fiind mama copilului meu, îl cunosc destul de bine încât să știu ce și când să-i interzic.

De aici au pornit o serie de gânduri pe care vreau să vi le împărtășesc.

Jocul cu focul nu e ceva străin în viața noastră, la fel cum nu ne e străin nici jocul cu apa sau cu pământul. 

David știe bine că focul (și tot ce e fierbinte) arde. S-a convins de asta pe la un an și ceva, când, ignorând repetatele noastre recomandări de a nu atinge portița de la sobă, s-a ales cu o mică arsură. De atunci știe că nu e chiar glumă focul ăsta.

E, însă, într-o perioadă când e fascinat de foc (la fel cum e și de apă). Plăcerea lui e ca atunci când cineva face vreun foc (ca-i pentru grătar sau pentru a arde crengi sau pentru orice alt motiv), să ia un băț lung, să-l bage în foc până se aprinde la capăt, apoi să-l stingă și să facă urme prin aer cu fumul care iese din băț. E în stare să stea cu orele în fața unui foc, și să ardă în stilul ăsta toate bețele sau alte materiale care îi ies în cale.

Când facem foc în sobă, e prezent, să vadă cum se aprinde. Presimt că în curând va ști să-l aprindă singur.

Atunci când l-am dus la circ, a fost pur si simplu fascinat de numărul în care cel de pe scenă înghițea foc sau scuipa peste foc și ieșea o flacără mare. Trucurile magice nu l-au încântat, dar cele cu foc, da.

Da, în prezența mea sau a altui adult, David se joacă cu focul. Nu des, dar atunci când se oferă ocazia. Învață astfel cum se aprind diferite tipuri de materiale, cum se transforma ele la căldură, cum poate manevra focul astfel încât să nu se rănească.

Desigur, au fost accidente. L-a mai stropit un pic de ceară, a mai sărit o scânteie, dar am preferat să nu-i interzic joaca asta, pe principiul că e mai sănătos s-o facă supravegheat decât să-l roadă curiozitatea și să încerce pe ascuns.

Când eram un pic mai mari decât el, eu și fratele meu am încercat asta. Ne-am amuzat într-o zi, când eram singuri acasă, aprinzând chibrituri și arzând cu ele cârligele de rufe. Ne plăcea să vedem cum cele din lemn se înnegresc iar cele din plastic se topesc. Ne-am luat o chelfăneală bună când au venit părinții acasă și abia atunci am aflat că  plasticul acela topit ne putea curge pe mâini sau că un chibrit scăpat pe covor putea avea urmări grave.

Și atunci de ce să nu previn astfel de situații? De ce să nu știe copilul meu, chit că are doar 4 ani și jumătate, la ce folosește focul și cum se poate manifesta el în funcție de materialul care arde? 

Niciun comentariu: