'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


luni, 16 decembrie 2013

NECONDIȚIONAT


Despre Alfie Kohn nu știam prea multe acum câteva săptămâni. Poate că mi-au picat ochii, de-a lungul timpului, peste articole de-ale lui, dar din ce citesc, eu de obicei rețin ce simt în raport cu ideile exprimate, mai puțin numele autorului. Despre parentingul necondiționat știam mult la nivel instinctual și la nivel de discuții cu alți părinți.
Ei bine, Alfie Kohn a venit în România și a ținut două conferințe. Nu am putut merge, deși mi-aș fi dorit. Distanța Câmpulung Moldovenesc – București încă mi se pare o distanță imposibilă. Sau poate nu am eu motivație suficientă pentru a o parcurge. Interesul mi l-a stârnit entuziasmul Dianei și așteptam cu nerăbdare life blogging-ul ei și al Bogdanei. Astfel am urmărit conferințele care nu mi-au spus lucruri noi ci doar au confirmat credințe de-ale mele vechi și mi-au întărit încrederea că ceea ce sunt eu în raport cu copilul meu e bine, în ciuda morilor de vânt cu care mă lupt.
Nu am vorbit despre asta pana acum pentru că părerile despre conferințe nu erau ale mele, ci erau împrumutate de pe blogurile unde le citisem. Azi, însă, am urmărit înregistrarea emisiunii Garantat 100% al cărei invitat e Alfie Kohn. V-o recomand. Nu durează decât 48 de minute. Mie mi-a luat mai mult să o urmăresc pentru că mi-am luat notițele pe care le redau mai jos.
Voi scrie în italic ce am preluat din emisiune. Restul sunt gânduri de-ale mele. Sunt idei exprimate pe parcursul emisiunii, pe care le-am notat ca atare. Nu am stat să le leg între ele.
Parentingul necondiționat pornește de la premiza că nu e de ajuns să-ți iubești copilul. Contează felul în care se manifestă această iubire.
Cu alte cuvinte, nu e de ajuns să știi tu că-l iubești, e nevoie ca el nu are nici o imagine a iubirii tale pentru el. Nu e de ajuns să îi spui că îl iubești, e nevoie ca faptele și vorbele tale să îți susțină vorbele.
Există o diferență între a-ți iubi copilul pentru ceea ce este și a-l iubi pentru ce face.
Când iubim copiii pentru ce fac, îi iubim condiționat, copilul trebuie să câștige atenția și aprobarea părinților.
Copiii au nevoie să fie iubiți fără motiv, să fie iubiți așa cum sunt, chiar și când greșesc sau au eșecuri.
Corect spus AU NEVOIE. David a fost surprins când, supărându-mă cândva pe el, i-am zis că faptul că sunt supărată nu înseamnă că nu-l mai iubesc ci doar că în momentul acela sunt supărată. A fost atât de surprins încât de mai multe ori, de-a lungul timpului, m-a întrebat dacă chiar îl iubesc și când face prostii. Și de fiecare dată când i-am confirmat, l-am simțit cum se destinde, cum parcă se eliberează de o povară.
Studiile arată că atunci când copiii sunt iubiți condiționat, ajung să se accepte pe ei înșiși în mod condiționat “Sunt om valoros doar dacă am note bune” etc
Când părinții ne condiționează valoarea nu ne vom considera niciodată buni de ceva. Câți dintre adulții pe care-i cunoașteți sunt trăiesc cu impresia că nu-s buni la nimic și cu teama că nu-s la fel de valoroși ca alții?
Trebuie să transmitem copiilor mesajul că, indiferent ce ar face, chiar dacă fac lucruri care nu ne plac, noi îi vom iubi întotdeauna.
Referitor la pedepse și răsplată, Alfie Kohn este de părere că:
Copiii au tendința de a se purta obraznic și de a face ce nu e voie tocmai în acele familii în care sunt controlați excesiv, în care totul se bazează pe răsplată și pedeapsă.
Când copiii sunt iubiți necondiționat, nu înseamnă că sunt lăsați fără nici o călăuzire, nu înseamnă că nu sunt ajutați. Înseamnă că părinții fac lucruri împreună cu ei, în loc să le impună respectivele lucruri.
Pedeapsa înseamnă că atunci când copilul face ceva rău, ceva rău i se va face și lui. Mesajul pe care-l primește copilul de la părinte este: fă asta sau uite ce-o să-ți fac eu, o să te fac să suferi și așa o să fii un om mai bun.
Copilul înțelege doar că oameni cu mai multă putere decât el pot folosi această putere ca să-i facă rău, ca să-l oblige să facă așa cum vor ei. Asta nu-l determină pe copil să se întrebe ce fel de om ar vrea să fie ci îi face să se întrebe cum să facă să nu fie prinși
Sunt eficiente parentingul condiționat și metoda pedepselor? Sunt eficiente într-o singură privință: supunerea temporară, dar cu un cost enorm referitor la sănătatea psihologică a copilului.
Afecțiunea care trebuie câștigată nu merită numită afecțiune
Și dacă aveam vreun dubiu că îl iubesc pe omul acesta, m-a cucerit definitiv când a afirmat că oricât i-ar repugna bărbații care-și bat soțiile sau prietenele (aviz celor care au astfel de obiceiuri), i se pare mult mai grav ca un adult să bată un copil indiferent de împrejurări sau motive. Na, că nu-s singura (știam asta, dar unii cred că-s singura) care susține cu convingere faptul că violența fizică, mai ales asupra copiilor, mai ales când e în scop educativ, e josnică. Ok, înțeleg, avem cu toții limitele noastre, de pierdem răbdarea, simțim nevoia să ne descărcăm și să controlăm măcar o părticică din situație. Dar o palmă dată unui copil când simțim astfel, nu e din cauza copilului și nici pentru a-l face o persoană mai bună, ci din cauză că nu știm altfel. Și nu e o scuză. Am mai spus, și eu am avut perioada critică în care am încercat să-mi exercit astfel autoritatea. Voi regreta toată viața că nu m-a dus capul la mai mult și mă voi felicita toată viața că m-am trezit și m-am luminat înainte de a fi prea târziu. Mai am mult de lucrat la tonul ridicat atunci când sunt obosită sau supărată. Asta e o bătălie pe care nu știu dacă o voi câștiga vreodată.
Ceea ce învață copiii din lovituri e că atunci când ai mai multă putere decât altcineva, poți să-i faci rău ca să se poarte așa cum vrei tu.
Când copiii fac ceva ce ne nemulțumește nu trebuie să percepem asta drept ceva ce trebuie pedepsit ci ca pe o problemă care trebuie rezolvată împreună, cooperând.
Parentingul necondiționat întreabă: De ce are nevoie copilul meu și cum pot să-i asigur asta?
Parentingul condiționat întreabă: Cum fac copilul să facă ce vreau eu?
Când părinții spun că vor copii liniștiți, care nu fac dezordine și gălăgie le spun că poate ar fi fost mai bine să crească pești tropicali. Premiem docilitatea și supunerea = țelul și metoda sunt greșite dacă vrem să creștem copii sănătoși, curioși, buni la suflet și fericiți.
Eu am fost lovit, dar a fost bine, a dat rezultate, apreciez asta – persoana ajunge să creadă că a fost o metodă bună și benefică = vrem cu disperare, poate inconștient, să credem că părinții ne-au vrut doar binele și au făcut tot ce au făcut din iubire. Alice Miller: vrem cu atâta disperare să credem asta, ne e atât de teamă să punem această premisă sub semnul întrebării, încât vrem să-i dovedim valabilitatea făcându-le la fel propriilor copii. E nevoie de mult curaj să faci un pas înapoi și să spui : așa ceva era greșit, nu mi-a folosit la nimic, pot să-mi iert părinții pentru această greșeală, dar mai întâi trebuie să recunosc că a fost o greșeală.
S-a abordat apoi subiectul temelor pentru acasă. Acesta e unul dintre subiectele care mă dor pe mine, mai ales că ne apropiem de momentul în care David va trebui să meargă la școală.
Temele pentru acasă duc la frustrare, epuizare, ia din timpul pentru lucrurile care fac plăcere copiilor, reduc copiilor interesul pentru învățătură. Unul dintre cele mai mari distrugătoare ale curiozității copiilor.
Se pare că sunt destule studii pe subiectul acesta. Mi-aș fi dorit să-mi fac lucrarea de licență pe tema asta, dar am ajuns la concluzia că e prea complicat pentru mine momentan. Poate pentru o lucrare de grad sau de doctorat.
Notă personală: de căutat studiile pe care Alfie Kohn zice că le-a citit pe această temă. Cică nici un studiu nu a arătat un cât de mic efect benefic pe care temele le-ar avea asupra copiilor mici. Și când mă gândesc la orele zilnice pe care copiii din clasele 1-4 le petrec făcând teme, mă ia cu amețeală. Acum, serios, după 4-5 ore petrecute la școală au teme care-i țin alte 3-4 ore țintuiți la birou? Cu ce scop? Ce le aduce bun asta? Unde-s studiile alea care arată că așa e mai bine să stea lucrurile?
Notele la teste nu sunt un indicator bun al capacității intelectuale. Asta o pot confirma mulți și fără studii.
Competiția : stă în calea promovării excelenței și a oamenilor iubitori generoși. Dacă ești un obstacol în calea succesului meu, pot reuși doar dacă tu dai greș sau dacă te fac să dai greș. Rezultatul: am tot interesul ca tu să fii un ratat așa că devin mai puțin empatic, mai puțin dispus să te ajut, să am încredere în tine sau să comunic deschis.
Excelența = toți suntem mai deștepți decât fiecare dintre noi. Un grup care cooperează bine va reuși întotdeauna mai mult decât ar putea reuși de unul singur cel mai priceput membru al lui, situația ideală e cea în care ne ajutăm reciproc și facem schimb de resurse și talente, nu ne întrecem între noi.
Prin parenting necondiționat devii sclavul copilului? Dacă crezi că relațiile interumane sunt neapărat de tipul stăpân-sclav = e logic că, dacă nu ești stăpânul, ești sclav – concepție greșită. Nimeni nu trebuie să fie nici stăpân, nici sclav. Nu suntem egalii copiilor – avem mai multă experiență, mai multă înțelepciune. Părintele are sarcina de a călăuzi copilul, de a-l ajuta să deprindă valori și să aleagă ce valori respectă. Nu e indulgență și nici egalitate absolută, dar trebuie să fie o relație bazată pe respectul reciproc. Asta nu înseamnă că devii sclavul copilului.
Și cam atât. Nu trebuie neapărat să-l credeți pe cuvânt. Puteți citi alte cărți ale altor autori. Oricum, chiar el recunoaște că munca lui e bazată pe studiile multor alți oameni preocupați de relațiile interumane. Psihoterapeuți și cercetători și oameni înțelepți au descoperit cum copiii reacționează la iubirea necondiționată.
Din păcate, în colțul de țară în care trăiesc, puțini se desprind de tradițional. Și nici măcar nu e tradițional, pentru că știu sau am auzit de oameni din generația bunicilor și străbunicilor noștri care practicau parentingul necondiționat în mod instinctual, fără să fi avut nevoie de studii pentru a ști că acesta e modul normal și natural de a se raporta la proprii copii.
Din fericire, în colțul de țară în care trăiesc, există și persoane dispuse să se uite la copiii lor sau la copiii cu care lucrează și să-i vadă așa cum sunt, nu cum și-ar dori ele ca ei sa fie.
E cale lungă până să tratăm copiii ca pe niște persoane cu drepturi depline. E cale lungă până să-i respectăm așa cum am dori ca ei să ne respecte. E cale lungă până să le oferim pe deplin modele sănătoase de urmat în orice fel de situație la care îi poate expune viața.
E bine că mesajele unor oameni ca Alfie Kohn și alții ca el (citesc acum Crescându-l pe Cain a lui Michael Thompson și e revelatoare) ajung tot mai departe. Rămâne, însă, să ajungă și acolo unde e cu adevărat nevoie de ele.

Un comentariu:

copilariefericita spunea...

Foarte buna sinteza facuta de tine!

Oricat am vrea sa negam, noi suntem copiii parintilor nostri. Anumite greseli din educatie se vor perpetua indiferent de cat luptam impotriva lor.
Irina