'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


luni, 14 septembrie 2015

VIAȚA TE DUCE ACOLO UNDE ȚI-E LOCUL




Bine, MĂ duce. Probabil nu tuturor li se întâmplă la fel. Cert este că, indiferent cât mă zbat să o iau pe alt drum decât cel pe care-l simt (pentru că, deh, uneori vreau să fiu și eu „în rând cu lumea”), până la urmă tot acolo unde mi-e locul ajung. Nu-mi dau seama imediat, uneori spun un NU convins, alteori mă plâng că viața e nedreaptă dar, în timp, toate se leagă și încep să înțeleg că fără anumite întorsături de situație, unele lucruri nu le-aș fi avut, unele evenimente nu le-aș fi trăit, unele persoane mi-ar fi rămas necunoscute.

Nu voi intra în detalii personale. Sunt multe de lucruri care mi s-au întâmplat deși am luptat împotriva lor, sunt multe întorsături de situație pe care încă nu le înțeleg sau, poate, doar nu vreau să le accept.
Vă dau trei exemple referitoare la viața profesională:

1. În 2001, mi s-a oferit ocazia să fac un stagiu practic de 3 luni la Padova.  Am avut de ales dintre mai multe firme: o agenție de turism, Primăria din Padova,  încă vreo 2 firme care nu mai știu cu ce se ocupau și o ludotecă. Din start am spus nu ludotecii. Prea eram copilăroasă și era cazul să fac și eu ceva mai „de oameni mari”. Așa că am vizitat toate firmele, mi-am luat notițe, unele chiar m-au încântat.
Am ajuns apoi la Ludoteca Ambarabà și pe loc s-au dus naibii toate ambițiile mele de a fi „serioasă”. Atât de mult mi-a plăcut locul, atât de mult mi-au plăcut cei care lucrau acolo încât am fost convinsă că eu pentru asta am ajuns la Padova.   
Și așa, am trăit trei luni de vis, printre copii și oameni entuziasmați să petreacă timp cu ei, am modelat, am construit, am reciclat, am îngrijit grădina, am cântat, am făcut bijuterii din perluțe și sârmă argintată, m-am bătut cu apă, am glumit, am făcut teatru de păpuși, am citit, am cunoscut oameni care-mi vor rămâne mereu surse de lumină în suflet.
În plus, am lucrat mai puține ore pe zi decât cei care au ales agențiile, am avut timp de vizite, de mâncat înghețată, de mers la mare, de plimbări.

2. Anul acesta am terminat a doua facultate. Eram foarte nedumerită dacă să mă înscriu la master. Mă gândeam că m-ar ajuta, că un master și un doctorat ar fi un traseu mai scurt (în ani) decât gradele didactice din învățământ. Mă speriau cheltuielile. Am făcut destul de greu față taxelor din anii de facultate și aș fi vrut un an de pauză să îmi revin. Când îi vedeam, însă, pe colegii care deja treceau în anul doi de master, sau când vorbeam cu cei care intenționau să se înscrie, chiar îmi doream să continui studiile.
Ei bine, dilema asta mi-a fost rezolvată de viață. Ea m-a luat deoparte și mi-a zis așa: „Măi Madi, ce-i cu tine? De ce te-ai înscris la facultatea asta? Îți amintesc eu: ca să lucrezi cu copiii. De când visezi tu la o carieră academică? Nu-ți dai seama că studiile astea îți vor îngreuna viața pe care ți-o dorești, activitatea pe care vrei să o desfășori cu copiii? Crezi că nu-ți vor fi de ajuns toate documentele de care va trebui să te ocupi: planificări, proiecte etc? Te văd nedumerită, așa că rezolv eu asta pentru tine. Ia de la mine un copilaș. O să-ți încurce puțin planurile de a lucra în învățământ, dar o să ai timp să te gândești serios la locul pe care vrei să-l ocupi din punct de vedere profesional”.
Și așa, în momentul în care mă așteptam cel mai puțin, m-am trezit însărcinată. Au picat toate gândurile de master și alte studii. Am reușit să rămân agățată doar de ideea de a lucra totuși, un semestru. Mă îngrozea gândul să renunț la ceva ce așteptasem cu atâta entuziasm. Așa că, având cu mine un prunc de care abia aflasem, m-am îndreptat spre Suceava, la examenul de titularizare.

3. Aventurile nu s-au terminat aici. Am decis să dau examenul pentru învățători. Era ceva nou, descoperisem că mă împac bine și cu copiii mai mărișori, inspecția mersese minunat, abia așteptam să-mi demonstrez că pot fi și o învățătoare bună, nu doar educatoare .
Am luat examenul de titularizare cu notă mare. Nu destul de mare pentru a prinde un post titularizabil, dar destul de mare pentru a putea alege pentru suplinire unul dintre posturile mai apropiate de C-lung. Mă gândeam că un semestru pot face liniștită naveta, apoi intru în prenatal, copilul urmând să se nască abia pe la jumătatea lui martie.
Toate bune și frumoase dar, când am ajuns la școală, am descoperit că treburile erau cam încurcate. La inspectorat postul ales de mine era înregistrat pentru un an. Școala, însă, trimisese cerere doar pentru 2 luni, la 1 noiembrie urmând să se întoarcă învățătoarea titulară.
Ce să fac eu acum? Două luni erau prea puține. Abia învățam să lucrez în simultan și trebuia să plec. Când stăteam eu pe gânduri să găsesc o rezolvare și începeam să mă îngrijorez, viața îmi șoptește iar: „Stai liniștită, am eu grijă de tine. Ți-am spus că te duc acolo unde ți-e locul, da? Ai vrut tu altceva, dar eu știu mai bine”. Și am hotărât să merg la Inspectorat, să prezint situația și să văd ce soluții ar fi. Nu era vina mea, cineva făcuse o greșeală la înregistrarea postului, deci problema trebuia rezolvată acolo. Nota mea fusese mare. Dacă aș fi știut situația reală, aș fi ales alt post, la altă școală.
După ceva emoții și două drumuri la Inspectorat, situația s-a rezolvat: Am rămas la aceeași școală, dar pe post de educatoare.  Unii ar vedea în asta o retrogradare (și în numele educatoarelor pe care le cunosc vă spun să vă fie rușine că gândiți astfel). Adevărul e că e exact ceea ce-mi stă în fire să fac. Am ceva experiență în domeniu, am mai puține lucruri de învățat, mă descurc foarte bine cu copiii mici. Am fost să văd clasa și să o aranjez și mi-am dat seama că acolo e locul meu. 

Azi a fost prima zi. Grupa mare. Am avut emoții, mai ales că nu am avut timp să pregătesc clasa cum mi-aș fi dorit. Dar copiii au fost bine. I-am lăsat să se joace cât am pus țara la cale cu părinții, am povestit, unii copii au fost timizi, alții au vorbit din start cu mine. O fetiță a plâns după doamna de anul trecut. Un băiat a plâns după mama. N-au stat mult. De mâine începem activitățile. Am un sentiment bun. Părinții au primit bine ideea mea de a le face mobilier de jucărie din carton. Au zis că îmi vor aduce cutii. Vom începe cu o bucătărioară.

Singurul regret al zilei de azi e că n-am putut fi lângă David. A început școala. Clasa pregătitoare.  Am un bobocel în clasa rățuștelor. Mă mulțumesc cu pozele făcute de tati. Anul viitor voi fi lângă el. Și eu și copilașul.

4 comentarii:

Loredana spunea...

Felicitari pentru toate evenimentele. Dar stiu ca ai noutati, nu gluma!!!
Sarcina usoara sa ai, iar bebe sa creasca mare si sa nu iti faca probleme, sa poti purta sarcina cu bine.

madi spunea...

Multumesc. Acum suntem bine. Primele luni au fost foarte dificile

Irina spunea...

felicitari!

madi spunea...

multumesc