PENTRU VIAȚĂ?

Au trecut un pic mai mult de 6 ani de la postarea aceasta.

Cum Facebook-ul e plin zilele astea de păreri pro sau contra susținute vehement, asta mi-a readus în atenție subiectul și am încercat să-mi dau seama ce gândesc acum despre avorturi.

Ca și atunci, cred că pentru mine nu ar fi o soluție decât în cazuri absolut excepționale. În sarcina cu Eliza am refuzat triplul test și altele asemenea (dublul test l-am făcut și ieșise un oarecare risc chimic). Copilul, oricum ar fi fost el, s-ar fi născut și l-aș fi îngrijit cu aceeași dăruire.

Sigur, s-ar fi pus cu totul altfel problema dacă sănătatea mea ar fi fost pusă în pericol grav de aceste afecțiuni ale fătului (în pericol din acela pe care medicina nu-l poate remedia). Atunci probabil că m-aș fi gândit la eliminarea sarcinii din simplul motiv că mai am un copil de îngrijit și crescut și nu cred că aș fi riscat să-l las fără mamă, oricât de mult mi-aș fi dorit copilul din mine. Din fericire nu a fost cazul, dar cred că asta înseamnă pentru mine “corpul meu decizia mea”.

Iar dacă eu mă pot gândi la varianta asta și știu că ar fi cazuri în care aș alege-o (chiar și doar în situații excepționale), nu pot judeca pe nimeni care a făcut această alegere din alte motive.

După ce am citit varii păreri pe net (la televizor mă uit doar pe Disney Junior deci nu am idee ce se discută pe restul programelor), am ajuns la următoarea concluzie: manifestările acestea sunt o pierdere de energie și de vreme.

Din punctul meu de vedere a manifesta contra avorturilor, e un mod de a ne simți noi bine că susținem o cauză. Dar consider că e o cauză falsă.

Consider că mai eficient ar fi să luptăm pentru cauza copiilor abandonați, pentru a-i reintegra în familii armonioase. Din punctul meu de vedere, jos pălăria pentru cei care fac asta, e o cauză pe care aș susține-o.

Aș susține și cauza părinților care luptă de ani de zile să adopte și nu reușesc din varii motive (ultimul pe care l-am auzit este pentru că au deja un copil cu sindrom Down).

Îi admir și pe cei care luptă contra violenței în familie. Pentru cauza asta aș manifesta fără doar și poate.

Asta doar legat de familie și copii. Pentru că pentru asta au fost și manifestările de sâmbătă: pentru familie și copii, nu?

Dar am cunoscut acum câțiva ani o copilă de 14 ani care a devenit mamă. Nu, nu era un copil cu rezultate proaste la școală, dimpotrivă, dar da, era dintr-o familie dezmembrată. Și ca ea mai sunt nenumărate. Unde sunt, în cazuri din astea, toți cei care au manifestat sâmbătă? În ce fel se implică aceste câteva sute de oameni în prevenirea sarcinilor la copii?

Am o prietenă care pe 27 mai va alerga la Maratonul Internațional Sibiu pentru o cauză în care crede. Nu, nu e despre avorturi, e despre educarea adolescenților și despre prevenirea abuzurilor și violenței în familie. Asta da manifestare PENTRU VIAȚĂ! O admir și îmi doresc să ajung în punctul acela al vieții mele în care să pot face ceva asemănător.

Un gest mic PENTRU VIAȚĂ fac și eu. Am început să lucrez cu o fetiță cu sindrom Down. Doar câteva ore pe săptămână, mai mult nu reușesc. E un copil absolut minunat, vesel și energic, curios și afectuos. Dacă nu ar fi fost diagnosticul, nu ai zice că-i diferită de alți copii de vârsta ei. Dar în sat i s-a dus vestea că-i handicapată și toți copiii se feresc de ea. De fapt, se feresc părinții lor. Sunt convinsă că pe copii nu i-ar deranja să se joace cu ea. Nici pe Eliza nu o deranjează.

Acesta este modul meu de a susține VIAȚA. Știu, e minuscul ceea ce fac, dar e tot ce îmi stă în puteri momentan. Și, așa mic cum e gestul meu în oceanul de probleme referitoare la copii și familie, sunt recunoscătoare că mi s-a oferit ocazia să-l fac. În viitor voi putea mai mult, sunt convinsă.

Recitind rândurile de mai sus îmi dau seama că, deși am spus că nu judec pe cei care recurg la avorturi, sună ca și cum i-aș judeca pe cei care manifestă contra lor. Nici asta nu vreau să fac. E dreptul vostru să vă susțineți părerile. La fel cum mi-o susțin și eu pe a mea când spun că nu avorturile sunt cea mai gravă problemă din tot ce înseamnă familie și copii..

MĂRȚIȘOR QUILLING

Nu îmi place quillingul.

Stați, nu săriți! Pur și simplu nu i-am prins gustul.

Mi-am promis însă, să particip la cât mai multe (dacă nu toate) provocările verzi de anul acesta, așa că, deși am strâmbat din nas, am căutat soluții.

Și am găsit.

De 8 martie, David mi-a dăruit o minunată felicitare quilling meșterită la școală. Foarte frumoasă, n-am ce zice.

N-o mai am. S-a dezlipit de îndată ce am ajuns acasă și n-am mai stat s-o refacem.

Am păstrat, totuși, un ghiocel, de dragul concursului, pe care l-am lipit pe o inimioară din fetru.

Și gata mărțișorul

Acum pot participa la concurs, da?

PRIMELE 100 DE LUNI

Postarea aceasta a Laurei Frunză m-a trimis în trecut, în primii ani ai lui David. Așa cum deja știți, diferența între el și Eliza e destul de mare, 7 ani și 4 luni între zilele lor de naștere. Mi-am dorit mult al doilea copil mai devreme, David și-a dorit mult o surioară (nu frățior), însă abia anul trecut s-a împlinit visul nostru.

Totuși, nu regret pauza asta. A fost plină de prima copilărie a lui David, de care am profitat din plin. 

Pe atunci totul era la început: și purtatul copiilor, și discuțiile despre empatie, și alăptatul prelungit, cam totul din ceea ce acum deja s-a conturat destul de bine despre creșterea armonioasă a copiilor.

M-am recunoscut în toate astea și am făcut tot ce am putut să trăiesc primii ani ai lui David în conformitate cu ce simțeam. L-am drăgălit cât de des am putut, l-am purtat până s-a dat jos din sistem, l-am alăptat până a renunțat el, am vorbit cu el până s-a săturat să mă asculte și m-a trimis "în America". I-am păstrat în suflet primii pași, primele încercări de a comunica, primele variante ale cuvintelor. A vorbit relativ târziu, pe la 3 ani și jumătate, direct în fraze destul de elaborate. Petrecusem, însă, atât de mult timp cu el, încât dintr-un simplu mmmm, înțelegeam dacă are nevoie de apă sau vrea o jucărie sau orice altceva dorea să-mi comunice.

Îmi amintesc de el mic, de privirea inocentă, nedumerită și curioasă, de expresia feței lui când încerca să înțeleagă (aproape că se vedeau rotițele care i se învârteau în creier, făcând conexiuni), de temerile lui, de tot ceea ce, datorită lui, am rescris în mine pentru că fusese imprimat greșit. Datorită lui, datorită provocărilor cu care m-am confruntat crescându-l, m-am schimbat, m-am definit ca mamă și femeie și îmi place ce am devenit.

Pentru că e, într-adevăr, o provocare să crești un copil. Iar provocarea adevărată nu e să-l faci să te asculte și să-l modelezi după propriul tău mod de a vedea viața. Adevărata provocare e să te uiți la puiul de om, să-l vezi cum se străduiește să înțeleagă lumea în care trăiește și să se facă înțeles așa cum poate el (uneori mai calm, alteori mai agresiv) și să-i arăți că îl înțelegi și ești acolo pentru el, explicându-i  pe înțelesul lui, căutând cuvintele și gesturile potrivite pentru ca și el să te înțeleagă la cei 2 sau 3 sau 4 ani ai săi.

Nu e ușor. Nici primii ani ai lui David nu au fost ușori.

Nu e ușor pentru că cei mai mulți dintre noi nu suntem pregătiți pentru asta. Știm ce vrem de la un copil dar nu știm cum să ne adaptăm la ceea ce are el nevoie dincolo de satisfacerea necesităților primare. Pe cei mai mulți dintre noi nimic nu ne pregătește pentru asta și, dacă vrem să ne implicăm în acest sens, trebuie să ne luptăm întâi cu noi înșine, pentru a elimina tiparele care nu se potrivesc în relația cu copilul nostru și a le înlocui cu informații noi, mai potrivite.

Eu am încercat. Nu mi-a ieșit mereu cum aș fi vrut, dar știu că am reușit să creez cu el acea legătură pe care mi-o doream. Nu mi-a fost ușor. A trebuit să trec peste oboseala mea, peste nervii mei, peste limitele mele, peste puterea mea de înțelegere de până atunci și să înțeleg că, de fapt, nu există limite atunci când vrei să însoțești un copil în creșterea lui. A trebuit să citesc, să vorbesc cu alte mame, să pun cap la cap toate informațiile și să le raportez la mine și la el, să selectez din toate ceea ce ni se potrivea nouă.

Am făcut tot ce am putut să mă bucur de fiecare moment cu el, să gust din plin tot ce mi-a fost dat să trăiesc alături de el. Au fost 8 ani (și 4 luni) plini cu de toate și îmi doresc să mai fie încă mulți la fel de acum înainte.

Este un copil minunat, așa a fost mereu. Știu că nu orice adult s-ar putea adapta cu un copil ca el, că unii l-ar considera o provocare prea mare pentru puterea lor de înțelegere, dar mie mi-a fost destul de clar ce vreau de la relația noastră și, încet, încet, lucrurile se îndreaptă în acea direcție. Nu mă sperie momentele dificile, nici cele în care mă respinge sau în care abia îl suport, nu mi-e teamă nici să-mi arăt limitele. Am încredere în el și în mine și știu că instinctele mele sunt corecte și că pot remedia ce stric atunci când mă pierd.

În plus, experiența creșterii lui a făcut să-mi fie mai ușor să o cresc pe Eliza. Cred că ea e așa ușor de crescut pentru că mie îmi e mai clar ce fel de om sunt. Asta datorită lui, care mi-a arătat ce drum vreau să urmez în viață.

Recitind rândurile de mai sus, îmi dau seama că aceste 100 de luni nu au fost despre el. Au fost despre mine. Eu am crescut, am evoluat, mi-am definit priorități, m-am modelat după principii pe care el le-a trezit în mine atunci când a venit în viața mea. Și pentru asta îi mulțumesc (lucrul acesta i-l spun și direct de fiecare dată când apare ocazia).

IDEI

D: Ce faci?
eu: Mă gândesc ce activități aș putea să fac săptămâna viitoare cu M (un copilaș special cu care voi lucra începând de luni)
D: La arte poți să o pui să decupeze cireșe și să le lipească apoi ochișori mobili.

Ca să vedeți unde era sursa mea de inspirație :)

CELE MAI FRUMOASE CADOURI

Acum 2 ani, scriam aici despre ziua de 8 martie. 

Ceea ce s-a schimbat de atunci e că am început eu să mă văd așa cum vreau să fiu văzută de ceilalți și să îmi placă de mine așa cum sunt.

Mult timp am fost relativ singură  în demersul ăsta, ceea ce a fost cât se poate de normal: era un demers de autocunoaștere și de afirmare a propriei personalități, lung, greu, nesigur, dar în care am găsit puterea să perseverez.

Ei bine, după ce am început să-mi conștientizez frumusețea și potențialul, lumea din jurul meu a început să se schimbe.

Nu, nu s-au schimbat oamenii care nu mă apreciau atunci. Am cunoscut, în schimb, alții noi, cu care pot comunica.

Nu s-au schimbat nici mentalitățile locului în care locuiam atunci și cu care eu nu mă potriveam nicicum. Am ajuns să trăiesc, însă, într-un alt loc, cu care rezonez și în care mă simt acasă.

Așa am ajuns la acest 8 martie, pe care îl sărbătoresc azi cu dublu sens: ca zi a femeii și ca zi a mamei.

Pentru mine ca femeie, cadoul cel mai frumos a venit de la o prietenă (care, nu întâmplător, este psihoterapeut), care mi-a confirmat din nou că ceea ce sunt, simt, gândesc și fac ca femeie și mamă este nu numai bine ci și, în anumite privințe, o inspirație pentru alții. E a doua dată în ultimele zile când mi se spune asta și este exact ceea ce am nevoie să aud în această perioadă.

Pentru mine ca mamă, cel mai frumos cadou mi-a fost făcut de David. Acum două zile și-a luat cei 10 lei pe care-i primise de la un unchi și a spus că se duce să-și cumpere ceva de la magazin. I-am făcut observație că iar dă banii pe prostii în loc să îi păstreze pentru ceva mai important.

S-a întors cu o pungă de pufuleți într-o mână și cu cealaltă mână la spate.

-Mami, ți-am făcut o surpriză foarte frumoasă. Sunt sigur că o să te bucuri, mi-a spus și a scos la iveală un minunat ghiveci cu flori, cele mai vesele flori pe care le-am primit până acum.

Renunțse la 6 din cei 10 lei pentru a-mi cumpăra mie flori. Azi mi-a spus că putea să le  ascundă, să le păstreze pentru ziua mamei, dar n-a mai avut răbdare, a vrut să vadă cum mă bucur.

Vă doresc și vouă să primiți cadourile de care aveți cu adevărat nevoie.

Și, vorba unei alte prietene: Sa nu uitati ca atunci cand nu mai puteti de fapt mai puteti un pic.