'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


sâmbătă, 25 martie 2017

PENTRU VIAȚĂ?

Au trecut un pic mai mult de 6 ani de la postarea aceasta.

Cum Facebook-ul e plin zilele astea de păreri pro sau contra susținute vehement, asta mi-a readus în atenție subiectul și am încercat să-mi dau seama ce gândesc acum despre avorturi.

Ca și atunci, cred că pentru mine nu ar fi o soluție decât în cazuri absolut excepționale. În sarcina cu Eliza am refuzat triplul test și altele asemenea (dublul test l-am făcut și ieșise un oarecare risc chimic). Copilul, oricum ar fi fost el, s-ar fi născut și l-aș fi îngrijit cu aceeași dăruire.

Sigur, s-ar fi pus cu totul altfel problema dacă sănătatea mea ar fi fost pusă în pericol grav de aceste afecțiuni ale fătului (în pericol din acela pe care medicina nu-l poate remedia). Atunci probabil că m-aș fi gândit la eliminarea sarcinii din simplul motiv că mai am un copil de îngrijit și crescut și nu cred că aș fi riscat să-l las fără mamă, oricât de mult mi-aș fi dorit copilul din mine. Din fericire nu a fost cazul, dar cred că asta înseamnă pentru mine corpul meu decizia mea”.

Iar dacă eu mă pot gândi la varianta asta și știu că ar fi cazuri în care aș alege-o (chiar și doar în situații excepționale), nu pot judeca pe nimeni care a făcut această alegere din alte motive.

După ce am citit varii păreri pe net (la televizor mă uit doar pe Disney Junior deci nu am idee ce se discută pe restul programelor), am ajuns la următoarea concluzie: manifestările acestea sunt o pierdere de energie și de vreme.

Din punctul meu de vedere a manifesta contra avorturilor, e un mod de a ne simți noi bine că susținem o cauză. Dar consider că e o cauză falsă.

Consider că mai eficient ar fi să luptăm pentru cauza copiilor abandonați, pentru a-i reintegra în familii armonioase. Din punctul meu de vedere, jos pălăria pentru cei care fac asta, e o cauză pe care aș susține-o.

Aș susține și cauza părinților care luptă de ani de zile să adopte și nu reușesc din varii motive (ultimul pe care l-am auzit este pentru că au deja un copil cu sindrom Down).

Îi admir și pe cei care luptă contra violenței în familie. Pentru cauza asta aș manifesta fără doar și poate.

Asta doar legat de familie și copii. Pentru că pentru asta au fost și manifestările de sâmbătă: pentru familie și copii, nu?

Dar am cunoscut acum câțiva ani o copilă de 14 ani care a devenit mamă. Nu, nu era un copil cu rezultate proaste la școală, dimpotrivă, dar da, era dintr-o familie dezmembrată. Și ca ea mai sunt nenumărate. Unde sunt, în cazuri din astea, toți cei care au manifestat sâmbătă? În ce fel se implică aceste câteva sute de oameni în prevenirea sarcinilor la copii?

Am o prietenă care pe 27 mai va alerga la Maratonul Internațional Sibiu pentru o cauză în care crede. Nu, nu e despre avorturi, e despre educarea adolescenților și despre prevenirea abuzurilor și violenței în familie. Asta da manifestare PENTRU VIAȚĂ! O admir și îmi doresc să ajung în punctul acela al vieții mele în care să pot face ceva asemănător.

Un gest mic PENTRU VIAȚĂ fac și eu. Am început să lucrez cu o fetiță cu sindrom Down. Doar câteva ore pe săptămână, mai mult nu reușesc. E un copil absolut minunat, vesel și energic, curios și afectuos. Dacă nu ar fi fost diagnosticul, nu ai zice că-i diferită de alți copii de vârsta ei. Dar în sat i s-a dus vestea că-i handicapată și toți copiii se feresc de ea. De fapt, se feresc părinții lor. Sunt convinsă că pe copii nu i-ar deranja să se joace cu ea. Nici pe Eliza nu o deranjează.

Acesta este modul meu de a susține VIAȚA. Știu, e minuscul ceea ce fac, dar e tot ce îmi stă în puteri momentan. Și, așa mic cum e gestul meu în oceanul de probleme referitoare la copii și familie, sunt recunoscătoare că mi s-a oferit ocazia să-l fac. În viitor voi putea mai mult, sunt convinsă.


Recitind rândurile de mai sus îmi dau seama că, deși am spus că nu judec pe cei care recurg la avorturi, sună ca și cum i-aș judeca pe cei care manifestă contra lor. Nici asta nu vreau să fac. E dreptul vostru să vă susțineți părerile. La fel cum mi-o susțin și eu pe a mea când spun că nu avorturile sunt cea mai gravă problemă din tot ce înseamnă familie și copii..

Un comentariu:

Loredana spunea...

Corect. Nu doar ele sunt raul cel mare. Sunt atatea, dar fiecare, cum zici si tu, sunt picatura sau paharul, fluviul, depinde, in ocean. Fiecare lupta cum poate pentru a face pt copii o viata mai buna. Tu lucrurezi cu o fetita, eu cu mai multi copii de la IOCN. Toata lumea imi spune sa renunt ca ma afecteaza, dar eu stiu ca nu ei ma afecteaza, ci altele.