PRIMELE 100 DE LUNI

Postarea aceasta a Laurei Frunză m-a trimis în trecut, în primii ani ai lui David. Așa cum deja știți, diferența între el și Eliza e destul de mare, 7 ani și 4 luni între zilele lor de naștere. Mi-am dorit mult al doilea copil mai devreme, David și-a dorit mult o surioară (nu frățior), însă abia anul trecut s-a împlinit visul nostru.

Totuși, nu regret pauza asta. A fost plină de prima copilărie a lui David, de care am profitat din plin. 

Pe atunci totul era la început: și purtatul copiilor, și discuțiile despre empatie, și alăptatul prelungit, cam totul din ceea ce acum deja s-a conturat destul de bine despre creșterea armonioasă a copiilor.

M-am recunoscut în toate astea și am făcut tot ce am putut să trăiesc primii ani ai lui David în conformitate cu ce simțeam. L-am drăgălit cât de des am putut, l-am purtat până s-a dat jos din sistem, l-am alăptat până a renunțat el, am vorbit cu el până s-a săturat să mă asculte și m-a trimis "în America". I-am păstrat în suflet primii pași, primele încercări de a comunica, primele variante ale cuvintelor. A vorbit relativ târziu, pe la 3 ani și jumătate, direct în fraze destul de elaborate. Petrecusem, însă, atât de mult timp cu el, încât dintr-un simplu mmmm, înțelegeam dacă are nevoie de apă sau vrea o jucărie sau orice altceva dorea să-mi comunice.

Îmi amintesc de el mic, de privirea inocentă, nedumerită și curioasă, de expresia feței lui când încerca să înțeleagă (aproape că se vedeau rotițele care i se învârteau în creier, făcând conexiuni), de temerile lui, de tot ceea ce, datorită lui, am rescris în mine pentru că fusese imprimat greșit. Datorită lui, datorită provocărilor cu care m-am confruntat crescându-l, m-am schimbat, m-am definit ca mamă și femeie și îmi place ce am devenit.

Pentru că e, într-adevăr, o provocare să crești un copil. Iar provocarea adevărată nu e să-l faci să te asculte și să-l modelezi după propriul tău mod de a vedea viața. Adevărata provocare e să te uiți la puiul de om, să-l vezi cum se străduiește să înțeleagă lumea în care trăiește și să se facă înțeles așa cum poate el (uneori mai calm, alteori mai agresiv) și să-i arăți că îl înțelegi și ești acolo pentru el, explicându-i  pe înțelesul lui, căutând cuvintele și gesturile potrivite pentru ca și el să te înțeleagă la cei 2 sau 3 sau 4 ani ai săi.

Nu e ușor. Nici primii ani ai lui David nu au fost ușori.

Nu e ușor pentru că cei mai mulți dintre noi nu suntem pregătiți pentru asta. Știm ce vrem de la un copil dar nu știm cum să ne adaptăm la ceea ce are el nevoie dincolo de satisfacerea necesităților primare. Pe cei mai mulți dintre noi nimic nu ne pregătește pentru asta și, dacă vrem să ne implicăm în acest sens, trebuie să ne luptăm întâi cu noi înșine, pentru a elimina tiparele care nu se potrivesc în relația cu copilul nostru și a le înlocui cu informații noi, mai potrivite.

Eu am încercat. Nu mi-a ieșit mereu cum aș fi vrut, dar știu că am reușit să creez cu el acea legătură pe care mi-o doream. Nu mi-a fost ușor. A trebuit să trec peste oboseala mea, peste nervii mei, peste limitele mele, peste puterea mea de înțelegere de până atunci și să înțeleg că, de fapt, nu există limite atunci când vrei să însoțești un copil în creșterea lui. A trebuit să citesc, să vorbesc cu alte mame, să pun cap la cap toate informațiile și să le raportez la mine și la el, să selectez din toate ceea ce ni se potrivea nouă.

Am făcut tot ce am putut să mă bucur de fiecare moment cu el, să gust din plin tot ce mi-a fost dat să trăiesc alături de el. Au fost 8 ani (și 4 luni) plini cu de toate și îmi doresc să mai fie încă mulți la fel de acum înainte.

Este un copil minunat, așa a fost mereu. Știu că nu orice adult s-ar putea adapta cu un copil ca el, că unii l-ar considera o provocare prea mare pentru puterea lor de înțelegere, dar mie mi-a fost destul de clar ce vreau de la relația noastră și, încet, încet, lucrurile se îndreaptă în acea direcție. Nu mă sperie momentele dificile, nici cele în care mă respinge sau în care abia îl suport, nu mi-e teamă nici să-mi arăt limitele. Am încredere în el și în mine și știu că instinctele mele sunt corecte și că pot remedia ce stric atunci când mă pierd.

În plus, experiența creșterii lui a făcut să-mi fie mai ușor să o cresc pe Eliza. Cred că ea e așa ușor de crescut pentru că mie îmi e mai clar ce fel de om sunt. Asta datorită lui, care mi-a arătat ce drum vreau să urmez în viață.

Recitind rândurile de mai sus, îmi dau seama că aceste 100 de luni nu au fost despre el. Au fost despre mine. Eu am crescut, am evoluat, mi-am definit priorități, m-am modelat după principii pe care el le-a trezit în mine atunci când a venit în viața mea. Și pentru asta îi mulțumesc (lucrul acesta i-l spun și direct de fiecare dată când apare ocazia).