O EXCURSIE LA TINOVUL MARE SI O PLIMBARE CU TELESCAUNUL

Verile noaste sunt, de obicei, presărate cu zile speciale, ca cea de azi. Prieteni și rude din străinătate vin în concediu și încercăm să profităm să-i vedem, să petrecem ceva timp cu ei, să reînnodăm vechi (sau mai recente) legături.
Azi am pornit inițial spre Dorna. Am ajuns, în schimb, în minunata rezervație naturală Tinovul Mare, despre care am înțeles că e cea mai mare mlaștină de turbă de la noi.
Nici că se putea un loc mai frumos pentru copii, care au fost încântați diferitele soiuri de ciuperci și plante, de soare și de apă.
Mi-a plăcut mult liniștea, mersul pe punte (cred că e restaurată recent, deoarece arată mult mai bine decât în pozele pe care le-am văzut pe net), aerul curat.
Dacă sunteți în zonă, nu ratați o vizită la Tinovul Mare.

Am ajuns și la Vatra Dornei și am profitat de ultimele curse ale telescaunului. David mai mersese la Piatra Neamț, cu telegondola, dar telescaunul e altă poveste, nu e acoperit și cere un pic mai mult curaj. Dar nu i-a fost frică. A declarat că nu-i e niciodată frică atunci când e cu mine sau cu tati.
Din nou, o experiență frumoasă trăită alături de prietenii noștri.

SINGURA SALVARE

Azi ne-au dispărut copiii. Băiatul meu și fetița unei prietene. De la locul de joacă. Dupa ce ne-au trecut toți fiorii cautându-i și îmi imaginasem deja cele mai sumbre scenarii, i-am găsit. Acasă.

I-am văzut întregi, ne-am tras sufletul, eu am ascultat varianta lui D, ea cea spusă de T, am pus totul cap la cap și povestea e următoarea:

În centrul Cîmpulungului e un loc pe care toți îl numesc “platou” care are, într-o parte a lui, un loc de joacă amenajat de primărie. Aici vin seara la joacă copii mai mari singuri și copii mai mici însoțiți de părinții aferenți. Printre ăștia din urmă ne numărăm și noi, mai ales de când ne-am mutat foarte aproape de centru.

Stăteam cu M pe o bancă, copiii, se jucau. La un moment dat, au venit să ne spună că merg să se uite la copiii mai mari care fac scheme cu bicicletele. David e înnebunit dupa copiii ăștia. După ce i-a urmărit îndelung, încearcă și el să sară pe bicicleta lui. Încă nu reușește să facă scheme. Nu știe, bietul, că bicicletele ălora sunt diferite, speciale pentru sărituri. Prevăd, însă, că anul viitor va trebui să investim într-o astfel de bicicletă.

Știindu-i la rampe, am stat liniștite de vorbă, ne-am hârjonit  fratele lui T, a mai venit o prietena și am mai povestit. La un moment dat, ne-am hotarât să plecăm și am pornit spre rampe. Copiii ia-i de unde nu-s. Ne-am întors pe platou gândindu-ne că s-or fi întors la locul de joacă și am trecut pe lângă ei. Nu erau. Nici în parc nu erau. Scenariile sumbre deja începeau să se contureze. Am înconjurat centrul în speranța că îi voi găsi și am ajuns din nou la rampe. Tocmai mă pregăteam să-i întreb pe băieții de acolo dacă i-au văzut pe copii, când m-a sunat C să-mi spuncă că D și T sunt acasă.

Ce s-a întâmplat?

Copiii au fost la rampe, apoi s-au plictisit. Au venit pe platou, ne-au văzut pe bancă și au decis să se mai joace un pic la locul de joacă. După un timp, s-au plictisit iar și au venit la bancă să ne spună ceva. Noi, însă, dispărusem (bănuim că era după ce noi plecasem să-i luăm de la rampe). Ce să facă ei fără noi ? S-au gândit, au evaluat situația, apoi David a spus :

-         - Singura noastră salvare e să meargem acasă.

-         -   Eu am fost de acord, ne-a spus T mai târziu. N-am avut încotro. Puteam să venim acasă la bica (stă ceva mai departe) și să-i spunem să vă sune, dar am mers cu David, că era mai aproape și se întuneca afară.

S-au dus la trecerea de pietoni. Acolo, când s-a făcut verde, un domn le-a spus că sunt în siguranță și pot traversa. De acolo, în 2 minute, au fost acasă, timp în care noi îi căutam disperate.

-        -  Bine, și dacă nu era C acasă ? Și dacă era poarta încuiată? o întreabă M pe T

-        -   Ne jucam în fața porții până venea cineva acasă.

În primă fază, până să știm toată povestea, am crezut că au plecat de capul lor, fără să ne spună și le-am făcut observații.  

Abia apoi am pus cap la cap totul și ne-am dat seama că copiii noștri au făcut azi un lucru foarte important pentru evoluția lor. S-au trezit într-o situație neprevăzută, singuri, pe înserate, au evaluat problema, s-au gândit la soluții și au ales-o pe cea pe care au considerat-o cea mai potrivită, fără să se panicheze, fără să plângă. Dincolo de frica noastră, trebuie să le apreciem inițiativa și modul în care au ieșit din încurcătură.

LA FINAL DE AN 2 .... SI O SERBARE

1. Azi s-a terminat, oficial, pentru mine, anul 2 de facultate. Anul viitor pe vremea asta voi fi în stresul licenței dar sper sa trec și prin acea experiență cu aceeași seninătate cu care am trecut prin ultimele 4 sesiuni.
E frumos. Când m-am înscris la facultate n-am știut că va fi așa de frumos. Mă întâlnesc acolo cu oameni dragi, colegi din toate colțurile județului, fiecare special în felul lui. Doar pentru ei și tot merită această experiență.
Dar nu merg acolo doar pentru ei. Nu am crezut niciodată că voi trece cu atâta pasiune prin facultate și cu atât drag pentru profesori. Dar tot ce învăț acolo mi se lipește de suflet (eh, exceptând puținele cursuri cu care nu prea m-am împăcat) iar profesorii au acel tip de gândire pe care o caut la oamenii cu care mă înconjor.
E frumos. Viața-i frumoasă când faci ce-ți place și ai în jur oameni dragi.

2. Într-una din zilele trecute  David a avut serbarea de final de an. Când s-a pus problema poeziilor, a refuzat să mai meargă la grădiniță, că el nu vrea să spună poezii.
- Bine, măi, David, spune-i doamnei că nu vrei.
- Nu, vreau să-i spui tu.
- De ce nu-i spui tu?
- Pe mine n-o să mă creadă.
Așa că i-am spus eu. Din fericire doamna a fost receptivă. I-am explicat că nu mă interesează ca David să recite poezii în public dacă el nu se simte pregătit. Vreau ca el să vină la serbare, să petreacă cu prietenii lui în ultima zi de grădiniță, mai ales că unii dintre ei merg la școală din toamnă. Mă interesează ca el să se simtă bine și între prieteni.
Doamna a înțeles și l-a asigurat că nu-l va pune să spună poezii dacă nu va vrea. Va recita ea poezia lui, însă i-a spus că vor cânta și niște cântecele în grup și s-ar bucura dacă el va cânta alături de colegii lui.

Și a cântat.

FĂRĂ ROȚI AJUTĂTOARE

Pașii spre independență, David îi face timid. Întotdeauna i-a fost frică de experiențe noi și până nu a fost sigur că e pregătit pentru a face ceva, nu a făcut. Iar dacă insiști și îi dai sfaturi și-i arăți e cea mai sigură șansă de a-l face să dea înapoi.

Așa a fost cu trotineta. A stat biata de ea câteva săptămâni în curte până să renunțăm noi să insistăm să-i arătăm cum se folosește. Apoi, într-o zi, mi-a spus să nu vin după el, și-a luat trotineta și s-a dus cu ea pe o alee în fața casei. N-am stat unde mi-a zis să stau, l-am pândit de după zid. S-a urcat cu un picior pe ea, cu celălalt și-a făcut vânt și a mers pe trotinetă. Apoi a venit la mine, m-a chemat pe alee și mi-a arătat cum merge pe trotinetă. Și întreaga vară a fost nedespărțit de trotinetă. Avea cam 3 ani și jumătate.

Anul trecut i-am cumpărat bicicletă. Bineînțeles cu roți ajutătoare. Unele voci spuneau să nu le lăsăm, că va învăța mai greu să meargă pe două roți. Eu simțeam cumva că lipsa lor și procesul învățării să meargă pe două roți i-ar lua din plăcerea de a merge pe bicicletă. Să meargă cât o vrea cu ele atâta timp cât se vede pe fața lui că e fericit. Ooo, și ce fericit e pe bicicletă! În plus, asta mi-a dat și mie libertate de mișcare, pentru că puteam merge amândoi cu bicicletele la plimbare sau la cumpărături și nu mai obosea mergând pe jos. În plus, când ne întâlneam cu prieteni de-ai lui îi purta pe portbagajul bicicletei sau le-o împrumuta si făceau ture pe rând.

Urmând exemplul unor prieteni, am decis să-i las roțile ajutătoare până se vor strica. Sau până va cere singur să i le scot, dar mă gândeam că asta urma să se întâmple undeva după 6-7 ani.

Săptămâna trecută, însă, David a cerut insistent să-i scoatem roțile. Mă gândeam cu groază la chinul de a-l învăța să meargă pe două roți. De obicei se descurajează repede, nu vrea să încerce etc. El, însă, a insistat. A făcut câteva ture în care l-a ajutat tati, apoi a renunțat. În ziua următoare l-am preluat eu. L-am susținut întâi de ghidon și de scaun, apoi am luat mâna de pe ghidon și, dacă am văzut că își ține echilibrul, treptat, am luat mâna și de pe scaun, fără să îi spun, ca să nu îl sperii. În următoarea zi am făcut la fel, dar l-am susținut doar la  pornire. Credeam că se va supăra pe mine că nu-l susțin dar reacția lui a fost:

“Mami, uite, merg singur! Merg singur și nu cad!” De atunci face ture zilnic, nu-l deranjează pietrele de pe uliță, sare peste dâmburi, nu m-aș mira dacă la anul pe vremea asta îmi cere o bicicletă cu care să poată face diverse scheme pe pista din oraș.

Are 5 ani și jumătate.

Dar cele de la bicicletă nu sunt singurele roți ajutătoare pe care David e dispus să le elimine. Noi venim la rând și, treptat, în stilul specific al copiilor de 5 ani care încep să fie conștienți că unele lucruri le pot face singuri (adică de multe ori cu crize de personalitate), David elimină și ajutorul nostru în unele privințe (nu în cele pe care și le-ar dori unii și le-ar considera normale, dar în unele privințe pe care eu le consider la fel de importante).

De exemplu sâmbătă:

M-a înnebunit o zi întreagă că vrea să meargă la prietenii lui. O parte din zi ei n-au fost acasă și nu reușeam să-l conving să nu mai insiste. Spre seară a văzut mașina lor în curte și a început din nou să mă sâcâie. Degeaba i-am zis că poate oamenii sunt obosiți, cine știe unde or fi fost și vor să se odihnească, să aștepte până duminică, când or să se poată juca ziua întreagă.

El nu, și nu, să-l duc la ei. I-am zis că eu am treabă și că nu plec de acasă.

“Atunci mă duc singur!” a zis el. “Du-te!” i-am răspuns pe jumătate convinsă că nu va îndrăzni, știindu-l timid în situații din astea, pe jumătate curioasă să văd cum se va descurca. Mi-am amintit că atunci când eram de vârsta lui mergeam și eu din ușă în ușă chemând prietenii la joacă în stil "Mama lui Mihai, îl lăsați pe Mihai să vină la joacă?" E drept, locuiam la bloc, era mai comod, el avea de mers vreo 200 de metri până la poarta lor, trebuia să traverseze curtea, să intre în casă, să dea ochii cu adulții fără asistența mea (și, cum am mai spus, el are o problemă cu adulții). M-am gândit, însă, că e timpul să renunțe la unele timidități și să caute o modalitate de a-și atinge scopul.

A plecat cu bicicleta. Eu îl urmăream din curte. A ajuns la poartă și s-a oprit. Tatăl prietenilor lui se juca în curte cu un cățel, dar nu l-a văzut. David l-a urmărit un timp printre ștacheții gardului.

Apoi l-am văzut că se urcă pe bicicletă și vine acasă. Eh, m-am gândit, va reuși data viitoare să treacă peste rușine.

El, însă, a venit acasă și mi-a zis că vrea ceva cu care să facă zgomot, pentru că nu vrea să vorbească cu tatăl copiilor și vrea să-i atragă atenția altfel. I-am zis să lovească cu o piatră în gard. A mai plecat o dată a stat un pic lângă poartă și s-a întors din nou. A luat laptopul lui de jucărie, să facă zgomot punându-l să cânte și a plecat. În curte nu mai era nimeni, așa că s-a întors și mi-a cerut să merg cu el. I-am zis că n-am cum să plec de acasă, așa că a mai făcut o încercare. A ajuns la poartă, s-a cățărat pe gard și a luat cheia dintr-un cui de pe partea cealaltă, s-a dat jos de pe gard, a descuiat poarta, s-a cățărat iar pe gard și a pus cheia la loc, apoi a așteptat un timp lângă poartă și s-a întors acasă. A mai făcut de vreo 2 ori drumul, neîndrăznind să intre sub diverse pretexte: dacă îl ceartă cineva ca a mers acolo? Dacă ei fac baie și se supără că el îi deranjează? Dacă....

I-am zis să se hotărască dacă vrea să meargă acolo sau dacă așteaptă până duminică. Până la urmă mi-a spus să-i scriu pe o foaie de hârtie că el vrea să se joace cu prietenii lui, ca să nu trebuiască să vorbească cu adulții, doar să le arate hârtia.

A plecat. Spre norocul lui, era în curte mama copiilor, care l-a văzut și l-a chemat înăuntru.

Toată chestia asta a durat vreo jumătate de oră. Nu știu dacă ar fi intrat sau nu în cazul în care prietena mea nu era în curte și nu îl vedea. Cert e că David a încercat să-și depășească niște limite și a căutat moduri în care să obțină ce-și dorea atunci când eu nu-l puteam ajuta. Că a avut nevoie de mult timp până să îndrăznească, asta e altă treabă. Când va fi pregătit, sunt sigură că va îndrăzni mai mult decât ieri.

Întocmai cum a făcut cu roțile ajutătoare de la bicicletă

EDUCAȚIA ORTODOXĂ A COPIILOR

De când s-a născut David am citit multe cărți și articole despre creșterea și educația copiilor. 

Nu mi-au fost toate pe plac, dar am continuat să citesc. Ceea ce am citit s-a adăugat la experiența mea în lucrul cu copiii, la discuțiile cu alte mame și, încet, încet, mi-am format un sistem de principii pe care îmi doresc sa le aplic în creșterea și educarea lui David. Toate aceste principii au fost și sunt în continuare confirmate de ceea ce învăț la facultate în acest domeniu. Calc și strâmb, e drept, mă mai las dusă de impulsuri, dar îmi revin, discut cu David ce am greșit eu, ce a greșit el, ce au greșit alții și ne reglăm. El învață că toți greșim, dar important e să ne reechilibrăm și să nu pierdem din vedere valorile în care credem.

Unii nu înțeleg modul meu de a mă comporta cu copilul și mai fac varii scenarii despre cum o să ajungă el când o să crească, dar, pentru moment, nimic din ce  prevăd ei nu se împlinește. David evoluează ca un copil normal de vârsta lui cu aspecte bune și mai puțin plăcute, cu provocările specifice vârstelor prin care trece. Și, dacă reușesc acum, la 5 ani și mai bine, să comunic cu el, trag nădejde că voi reuși să fac asta și când va avea 15.

Din toate cărțile care mi-au trecut prin mână le-am evitat întotdeauna pe cele ortodoxe. Am primit câteva, majoritatea cu sfaturi și recomandări de bun simț, dar în momentul în care ajungeam la capitolul despre disciplinare eram mereu extrem de dezamăgită. Absolut fiecare dintre cărțile de acest fel pe care le-am deschis susțineau disciplinarea prin bătaie (pardon, câte o palmă bine plasată la nevoie). Și nu înțelegeam. Pur și simplu nu îmi dădeam seama cum se pot contrazice astfel autorii. Pe de o parte, în restul cărții se propovăduia iubirea, ferirea copiilor de relele din lume, eliminarea sau măcar restricționarea accesului la televizor sau computer din grija de a proteja sănătatea mentală a copiilor, pe de altă parte se susținea faptul că, atunci când copilul nu te ascultă, tu, părintele, adultul în care copilul are cea mai mare încredere, modelul lui suprem de comportament în viață, ai voie să-l articulezi, ca să înțeleagă că ce face e greșit.

Și ne mirăm că sunt copiii agresivi, că lovesc copii mai mici și animale, dăm vina pe alți prieteni ai lor agresivi, pe desenele animate, pe televizor și computer când, de fapt, modelul de comportament l-au preluat în mare măsură de la noi, părinții lor și/sau rudele cele mai apropiate. Noi, permițându-ne să ne pierdem cumpătul, i-am făcut să înțeleagă că atunci când nu-ți place ceva sau te enervezi, țipi și lovești. 

Noi credem că-i lovim ca să-i disciplinăm, dar, de fapt, îi lovim pentru că ne pierdem cumpătul și nu mai știm cum altfel să reacționăm, ne pierdem și ultima fărâmă de răbdare și aplicăm ceea ce ni s-a aplicat și nouă în copilărie: o palmă bine plasată pentru a opri comportamentul nedorit al copilului. E dureros, însă, să ne asumăm modelul pe care-l oferim, așa că dăm în continuare vina pe altcineva de fiecare dată când nu reușim să ne înțelegem cu copiii noștri.

Să revin la subiectul cu care am început. Pentru a evita să-mi încarc timpul cu cărți care nu mă reprezintă, am început să le selectez. Deschideam direct capitolul despre disciplinare. Dacă scria ceva în favoarea bătăii, renunțam la carte.

Săptămâna trecută am mai primit o astfel de carte, cumpărată de la magazinul de obiecte bisericești al unei mănăstiri  Este vorba de EDUCAREA COPIILOR, sfaturi aleduhovnicilor și psihologilor ortodocși, de la editura Sophia.

Prima reacție a mea a fost “Of, nu, iar o carte din asta?”, știind că îmi este oferită pentru a mi se demonstra încă o dată că nu toate principiile mele sunt corecte, mai ales acela referitor la eliminarea violentei fizice din disciplinarea copiilor.

Fără prea mare tragere de inimă, am deschis cartea la capitolul despre agresivitatea copiilor. Hmmm, capitolul începea cu explicarea cauzelor comportamentului agresiv al copiilor. Erau enumerate acolo oboseala, frica, atitudinea negativă a adulților etc. Nu mai citisem asemenea explicații în alte cărți de acest gen și, cum suna promițător, m-am apucat să o citesc.

Pot spune că am savurat cartea asta la fel cum am savurat alte cărți de parenting. Nu vă închipuiți ce bucurie am simțit citind despre cât de importantă este respectarea etapelor normale ale dezvoltării copiilor, despre importanța contactului copiilor cu părinții, ținutului în brațe până se desprinde copilul, dormitului împreună până copilul se simte în siguranță. 

Și, mai mult decât toate, nu am crezut că vreun preot ar susține vreodată faptul că regula de bază în rezolvarea conflictelor e să nu-ți pierzi cumpătul și să nu lovești.

Recomand, deci, această carte. Dacă vreți să citiți ceva despre parenting dar vi se pare că Michael Thompson sau Alfie Kohn sau alții ca ei exagerează și nu sunt de voi ideile promovate de ei, dacă sunteți aplecați mai mult spre partea religioasă a educării copiilor, citiți această carte. E ieftină și include recomandări de bun simț din partea unor preoți, medici, psihologi ortodocși ruși, care văd copilul drept ceea ce este: un adult în devenire foarte sensibil la comportamentele celor din jur.

Lectură plăcută vă doresc.

PS: revin cu câteva idei despre educația religioasă, idei care mi-au fost confirmate de această carte

SINGUR LA GRĂDINIȚĂ

Discuție de acum câteva zile:
Tati: Măine o să fie foarte frig. dacă vrei poți să stai acasă, să nu mergi la grădiniță
David: nuuu. Vreau să merg la grădiniță. Îmi place acolo.

Am scris de mai multe ori despre cum a reacționat David la viața în grădiniță.
Pe scurt, la 3 ani a mers pentru că era Matei în grupă.

La 4 ani n-a mai mers pentru că Matei mersese la școală iar eu i-am schimbat grădinița. Menționez că am încercat să-l las de câteva ori plângând, ceea ce s-a soldat cu coșmaruri și o schimbare de comportament care m-a îngrijorat foarte tare, deși eu mă îngrijorez rar. Copilul meu devenise agresiv și incapabil să se concentreze mai mult de câteva secunde la o activitate, umbla prin casă absent, cu ochii goi, nu mai reușeam să comunic cu el.

 La 5 ani (adică toamna trecută) am revenit la prima grădiniță și am stat cu el zi de zi. Când nu puteam sta, nu-l duceam. La grădiniță David avea nevoie de mine doar ca să comunice cu adulții. Se juca cu ceilalți copii dar, în momentul în care se propuneau activități sau avea nevoie la baie sau avea nevoie de apă sau de indicații despre cum să lucreze, îi era rușine să vorbească cu domnișoara educatoare, mă ruga pe mine să-l ajut. A avut și câteva conflicte cu niște copilași pe care m-a rugat să le rezolv eu.

Desigur, asta a provocat reacții de tot felul.
Unii au înțeles și m-au încurajat ferm, făcând comparații cu sistemele școlare din străinătate.
Alții m-au înțeles și m-au încurajat cu inima îndoită, încă nefiind siguri de efectul atitudinii mele pentru că nu mai întâlniseră părinți care să facă asta.
Alții m-au dezaprobat din start, mi-au zis că nenorocesc copilul, că nu se va adapta niciodată, că nu va merge nici la școală, că din cauza mea nu se va adapta la nimic în viață etc.

Am fost fermă pe poziții  și am mers în continuare cu el la grădiniță asigurându-l că nu-l voi lăsa singur acolo decât când se va simți el în siguranță. Recunosc, au fost momente când am intrat și eu la bănuieli, mai ales văzând că perioada în care avea nevoie de mine se prelungea tot mai mult.

Apoi a urmat o perioadă în care n-am mai mers la grădiniță. Am avut practică, am avut examene, a fost bolnav, m-am simțit eu rău, nu reușeam nicicum să mă mobilizez să pornesc dimineața spre grădiniță.

Mă gândeam că eșuasem. Ceva greșisem. David nu se desprinsese așa cum mă așteptasem așa că nu avea rost să continui. Am decis să nu ne mai gândim la grădiniță și să așteptăm vremea caldă când curtea grădiniței urma să fie o atracție mai mare pentru David.

Ei bine, chiar când îmi scosesem grădinița din gând, tati de David a reușit minunea: într-o zi, acum două săptămâni, când m-am întors de la cursuri am aflat că David fusese la grădiniță și stătuse singur acolo. Nu știu ce i-a spus, nu știu cum l-a convins, nu știu în ce mod i-a dat încredere că poate face asta,  cert e că de atunci David stă singur la grădiniță. Și chiar îi place. Și nu a reacționat negativ nici când a venit altă doamnă (domnișoara noastră lipsește un timp). Se joacă, participă la activități, nu refuză dimineața să se trezească. Nu mai are conflicte cu copiii sau le rezolvă mai ușor. Acum îi cunoaște pe toți, știe cum să-i abordeze. Când îmi povestește despre ei spune mereu "prietenii mei de la grădiniță". Se desparte de ei cu "Pa, ne vedem mâine!"

Unul lucru care a contat foarte mult în schimbarea asta și care se vede și în alte aspecte ale vieții noastre, e că David a crescut. Gândește un pic altfel decât acum jumătate de an, îndrăznește mai multe decât îndrăznea atunci, trece tot mai multe praguri peste care îi era frică să pășească înainte. A sărit un hop, a conștientizat că poate mai mult.

Și gata. Am sărit și hopul ăsta. Mai urmează multe, sper să reușesc și în continuare să am încredere în el și în legătura dintre noi și să-i las libertatea de a decide când e pregătit să se desprindă.