STIMA DE SINE ȘI O CONFERINȚĂ CU MONICA REU

Una dintre cărțile mele de căpătâi în ultimii ani a fost Stima de sine a lui Tony Humphreys. Mi s-a părut minunat scrisă, în cuvinte și formulări pe înțelesul tuturor, scurt și la obiect, nu am rămas cu nelămuriri.

Desigur, de la teorie până la practică e cale lungă și mă trezesc uneori comportându-mă total în dezacord cu credințele mele. Mă surprind că ridic tonul, că spun cuvinte pe care nu le cred, că îl oblig pe David să facă ceva doar pentru că “așa vrea mușchii mei” în momentul acela. Cine mă vede doar în momentele astea, are impresia că sunt o nevrozată, care stă toată ziua cu gura pe copil. Dar îmi asum greșelile astea în educarea lui David, înțeleg consecințele și lucrez mult cu mine ca să diminuez momentele în care mă pierd și să repar ce am stricat.

Cu aceste cunoștințe, am fost, vineri seara la conferința Monicăi Reu despre cum consolidăm stima de sine a copiilor. A fost o seară minunată. Nu doar că am cunoscut un om superb, care răspunde cu calm și la obiect la toate neliniștile părinților, care își recunoaște greșelile și efortul de a se schimba și a se adapta la nevoile propriului copil, dar am primit toate confirmările de care am avut nevoie. Am văzut mame preocupate de comunicarea non violentă, un tătic foarte atent la ce se discuta, a fost frumos, frumos. Mă bucur mult că se organizează astfel de evenimente și în orașele mai mici și că sunt oameni interesați de ele, oameni care conștientizează că tiparele în care am fost crescuți nu mai corespund cu cerințele lumii de azi și vor ceva mult mai bun pentru copiii lor.

Sâmbătă, evenimentul a continuat cu un curs despre cum gestionăm refuzurile copiilor, acele mari NU-uri care ne scot din minți de cele mai multe ori. Din nou, a fost o încântare să descopăr părinți care duc o luptă constantă cu ei înșiși să-și rescrie ce a fost înscris greșit în felul lor de a fi și să se aplece asupra copiilor pentru a-i înțelege și pentru a-i duce în manieră non violentă spre cooperare.

Concluzia acestor 2 zile a fost că nu, nu am chiar așa multe probleme în a comunica cu copii (desigur, cu micile excepții când mă pierd). Îmi place să găsesc moduri de a ajunge la ei, de a-i face să comunice. Am lucrat cu copiii mici și am știut să mi-i apropii și să-i fac să aibă încredere în ei. Problema mea e cu adulții care nu înțeleg cu ce se mănâncă non violența, empatia și stima de sine. Cu ei nu reușesc să relaționez în mod pașnic. Cu ei, cei care, când aud despre ceva diferit de ceea ce știu ei din moși strămoși, ridică un zid între mine și ei și nimic din ce vreau să transmit nu ajunge acolo unde aș vrea.

Dar mă pot împăca cu asta. Am văzut că modul meu de abordare a copiilor dă roade și asta mi se pare mai important. Peste ani, când se vor vedea aceste roade în copii deveniți adulți capabili să ia decizii și să se bucure de viață, se vor convinge și alții că eforturile de acum, de a comunica cu copiii, sunt mai importante decât obediența forțată.

În caz că nu ați citit cartea lui Tony Humphreys, fac aici un rezumat:

Când vorbim despre STIMA DE SINE, trebuie să cunoaștem și conceptul de VALOARE PERSONALĂ

VALOAREA PERSONALĂ reprezintă ceea ce ești încă din clipa concepției: o ființă sacră, care merită să iubească și să fie iubită, unică, individuală, cu un mare potențial intelectual și înzestrată cu numeroase talente.

VALOAREA PERSONALĂ nu-ți poate fi luată sau vătămată, ea e mereu prezentă, dar pentru mulți oameni ea se află ascunsă în spatele unor ziduri protectoare.

STIMA DE SINE este un eu-paravan pe care-l construiești în jurul eului tău adevărat, pentru a supraviețui în sistemul social din care faci parte sau în anumite relații.

STIMA DE SINE reprezintă cantitatea din eul tău adevărat pe care îndrăznești să o arăți altora.

STIMA DE SINE SCĂZUTĂ  se manifestă la persoane cu mecanisme de protecție puternice. Aceste persoane pot fi agresive, violente, acuzatoare, dependente de muncă, dependente de alcool, posesive, sau extrem de pasive, retrase, apatice, dependente de droguri, timide, rezervate, temătoare, deprimate.

STIMA DE SINE MEDIE se manifestă prin manevre defensive cu caracter moderat: „Nu sunt chiar atât de rău”, „Sunt un om obișnuit”, „Sunt la fel de bun ca oricine altcineva”, „Există oameni mai răi decât mine”.

STIMA DE SINE RIDICATĂ se manifestă la cei care sunt foarte aproape de exprimarea deplină a valorii lor unice (5-10% din populație). Persoanele cu stimă de sine ridicată acționează  din perspectiva valorii lor personale imuabile și sunt iubitoare, capabile să primească iubire, spontane, unice, diferite, individualizate, expansive, aventuroase, creative și netemătoare. Un anumit nivel de protecție este, totuși, necesar, deoarece trăim într-o lume în care a fi tu însuți cu adevărat te expune la amenințări frecvente, puternice și durabile.

STIMA DE SINE are două dimensiuni centrale:

1.       Sentimentul de a fi demn de iubire

Copilul școlar timid, retras, rezervat, extrem de tăcut, care caută atenție și se agață de tine sau care e agresiv și tiran SE ÎNDOIEȘTE CĂ E DEMN DE IUBIRE

2.       Sentimentul de  a fi capabil

Copilul speriat, care se împotrivește la provocări, se teme de eșec, se tulbură repede dacă face greșeli, are emoții la extemporale, e perfecționist, excesiv de silitor la școală sau evită să își facă temele SE ÎNDOIEȘTE DE CAPACITĂȚILE SALE

STIMA DE SINE ȘI DIFICULTĂȚILE DE ÎNVĂȚARE

Părinții cu stimă de sine scăzută sunt excesiv de pretențioși, excesiv de protectori sau neglijenți. Părinții cadre didactice, de obicei tind să ceară rezultate școlare înalte, să-i admonesteze, să-i ridiculizeze, să-i critice și să condamne eșecul. Ei sunt, fără voia lor, orbi față de valoarea personală a copilului.

Există 2 reacții posibile ale copiilor la aceste atitudini:

I.                    Apatia/evitarea – copiii renunță să facă eforturi la învățătură și alte eforturi ca să nu riște umilirea și respingerea. Drept urmare, copiii sunt etichetați drept leneși, proști, buni de nimic.

II.                  Compensarea – manifestată atât la copiii muncitori, perfecționiști, cât și la cei lăudăroși, agresivi sau tirani. Copilul se apără astfel de orice posibil eșec, deoarece eșecul ar însemna umilire și respingere.

STIMA DE SINE ȘI MOTIVAȚIA DE A ÎNVĂȚA A COPILULUI

Copiii cu stimă de sine ridicată își păstrează o curiozitate firească față de lucrurile noi pe care le pot învăța și se entuziasmează când se confruntă cu o provocare nouă.

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută au pierdut emoția învățării : învățarea înseamnă mereu a risca să eșueze și să facă greșeli, lucruri ce i-au adus în trecut doar umilință și respingere . e mai puțin periculos să riște dezaprobarea părintelui și a profesorului decât rușinea și pedeapsa eșecului.

Succesul și eșecul în sine nu au nici un efect asupra motivației de a învăța a copilului.

însă

Reacția la reușită și nereușită a părinților, a profesorilor și a altor adulți poate avea un efect devastator.

Reacția pozitivă în caz de reușită și pedeapsa în caz de eșec face copilul să se îndoiască de propria capacitate de a se ridica la înălțimea așteptărilor

Lăudarea succesului crează dependență, duce la frica de a nu face pe plac.

În consecință,

Trebuie lăudată strădania, nu performanța. Un copil e mereu demn de iubire, indiferent dacă eșuează sau face greșeli

ORIGINEA PROBLEMELOR LEGATE DE STIMA DE SINE ȘI DE ÎNVĂȚARE LA COPII

Conflictele dintre părinți pot cauza nesiguranță cronică

De multe ori copiii nu dezvăluie problemele de acasă. Drept urmare profesorii pot interpreta greșit lipsa de atenție sau cooperare ori agresivitatea drept impertinență, lene sau îndrăzneală. Acest fapt duce la pedepse, ridiculizări, admonestări, retragerea afecțiunii, ceea ce confirmă cele mai cumplite temeri ale copiilor: nu au nici o valoare și nici un fel de capacități. Astfel, cadrele didactice amplifică frământările de acasă.

IUBIREA CONDIȚIONATĂ VS. IUBIREA NECONDIȚIONATĂ

IUBIREA CONDIȚIONATĂ:

Iubirea este condiționată atunci când e folosită ca o armă: e oferită sau retrasă în funcție de prezența sau absența anumitor comportamente.

Condiții pentru a primi iubire, afecțiune și confirmare în familie trebuie să fii bun, să fii cuminte, să fii perfect, să fii deștept, să fii potolit, să fii ca fratele tău, să fii frumos, să fii amuzant, să fii conformist, să fii recunoscător, să fii un exemplu bun etc

În iubirea condiționată purtarea devine mai importantă decât persoana și decât relațiile dintre membrii familiei. E greu de înțeles că persoana și conduita sunt separate.

Comportamentul este mijlocul prin care explorezi lumea, o percepi și înveți despre ea: el nu influențează cu nimic valoarea ta ca persoană.

Valoarea ta ca persoană este întotdeauna separată de ceea ce faci, spui, gândești, visezi sau simți.

Comparațiile sunt acte de respingere, deoarece spun că persoana, așa cum e ea acum, nu e acceptabilă dar, dacă ar fi precum cealaltă persoană, ar fi acceptabilă.

Retragerea iubirii parentale e cea mai devastatoare experiență din câte poate avea un copil.

IUBIREA NECONDIȚIONATĂ:

Iubirea necondiționată nu e doar acceptare, afecțiune, confirmare și absența comparațiilor, ci și încurajarea comportamentelor care contribuie la construirea competențelor, păstrând totodată delimitarea între comportament și persoană.

În general, când vrei să încurajezi comportamente responsabile, „bune”, este important să eviți mesajele precum „ești o persoană bună”, „ești băiat bun”. Ele sugerează implicit că bunătatea unei persoane este corelată cu o anumită acțiune responsabilă și depinde de existența acelei acțiuni. Este mai bine să lauzi acțiunea concretă care te-a impresionat. În loc de „ești un băiat bun”, este mai bine pentru valoarea personală a copilului să spui „M-am bucurat că ai observat că sunt obosită și m-ai ajutat să strâng masa după cină”

COMUNICAREA ÎN FAMILIE ȘI STIMA DE SINE

Comunicarea vizează nevoile

Copiii plâng când au nevoie de ceva

Este o idee eronată că, dacă copiii sunt luați în brațe când plâng, se consolidează și amplifică comportamentul plânsului.

CAZUL JAVA:

În Java, părinții sesizează semnale ale nevoilor pruncilor, altele decât plânsul, înainte ca micuții să trebuiască să recurgă la plâns. Bebelușii din Java nu sunt lăsați din brațe nici o clipă în primele 6 luni de viață iar contactul strâns între corpul copilului și cel al părintelui permite sesizarea nevoilor mai din timp. Astfel, nevoile, mai ales cele de iubire, sunt satisfăcute cu regularitate, pe când bebelușii occidentali trebuie să țipe și să strige ca să capete o asemenea atenție.

E esențial ca membrii familiei să încerce să surprindă semnalele nonverbale ale nevoile până copilul ajunge să vorbească, dar și după aceea astfel de sensibilitate este înțeleaptă și arată afecțiune

CONTROLUL COMPORTAMENTULUI ȘI VALOAREA PERSONALĂ A COPILULUI

Controlul comportamentului este tiparul reacțiilor adoptate de o familie pentru a aborda comportamentul în:

1.       situații ce presupun pericol fizic – scări, drumuri circulate, zone de joacă periculoase

2.       situații ce presupun exprimarea nevoilor și impulsurilor psiho-biologice și satisfacerea lor – înfulecat, exces de mâncare, exces de băutură, promiscuitate sexuală etc

3.       situații ce presupun interacțiuni personale și sociale în familie și în afara ei.

Controlul comportamentului nu se referă doar la gestionarea activității copiilor , ci include și modul în care își controlează părinții conduita în aceste situații.

Copiii își imită părinții, în special acțiunile lor, iar cuvintele adulților trec deseori neauzite de copii când spusele nu se potrivesc cu acțiunile părinților.

Părintele/adultul are responsabilitatea de a se controla, iar orice pierdere a controlului în interacțiunea cu copiii reprezintă o abrogare a acestei responsabilități.

Părintele care-și pierde controlul și reacționează critic și agresiv față de copii, le oferă, de fapt, acestora, controlul asupra lor.

Astfel, copiii știu că pot să-și „scoată din minți” părintele și cum cei mici nu dețin prea multă putere acasă, acest dram de putere devine o armă pe care s-o folosească atunci când le este amenințată valoarea personală.

Uneori, comportamentul copilului poate fi extrem de exasperant iar responsabilitatea părintelui de a-și păstra controlul asupra comportamentului propriu, poate fi pusă la grea încercare. În astfel de situații, cel mai bine e să pui distanță între tine și copil.

O reacție agresivă va determina fie noi comportamente inacceptabile din partea copilului, fie retragerea lui și va afecta cu siguranță relația părinte-copil.

Comportamente „scăpate de sub control” ale părinților:

1.       strigatul la copii

2.       ordinele, dominarea și controlarea excesivă a copiilor

3.       ridiculizarea, admonestarea, criticarea

4.       etichetarea drept încăpățânat, obraznic, leneș, prost, bun de nimic

5.       amenințarea că-i va părăsi pe copii

6.       amenințarea că-i va trimite de acasă

7.       amenințarea fizică a copiilor

8.       violența fizică

9.       pedepsele disproporționate pentru greșeli

10.   îmbrâncirea și zgâlțâirea copiilor

11.   compararea copiilor

12.   preferințe evidente între copiii din familie

13.   așteptările prea ridicate

14.   lipsa de interes manifestată față de binele copiilor

15.   a nu arăta afecțiune copiilor

16.   a nu cere scuze pentru greșeli („cum să-mi cer scuze în fața unui copil?”)

17.   a nu spune te rog, mulțumesc copiilor

18.   a le retrage copiilor iubirea

19.   folosirea tăcerii ostile în încercarea de a controla copiii.

CONTROLUL ASUPRA COPIILOR NU E RESPONSABILITATEA PĂRINȚILOR

Control = conflict

Membrii familiei sunt răspunzători pentru propriul autocontrol

Părinții au responsabilitatea de a-i educa pe copii să-și asume responsabilitatea pentru ei înșiși

În loc de pedepse, se recomandă aplicarea sancțiunilor. Sancțiunea nu presupune retragerea iubirii și respectului. Relația trebuie să-și păstreze mereu importanța maximă, mai presus de orice altceva.

Sistemele autoritare de disciplină tind să pună accentul pe lista de nu e voie în privința conduitei. O astfel de abordare nu le demonstrează copiilor ce să facă și nu le stimulează autocontrolul și responsabilitatea acasă și în afara ei. În plus, controlul prin dominație sau prin practici rigide, formează fie copii timizi, care se simt în nesiguranță, fie copii exagerat de îndrăzneți, care se simt în nesiguranță, ceea ce declanșează furtuni în adolescență

Cealaltă extremă: familii în care nu funcționează nici un standard, se permite îngăduință totală și se acceptă orice. Lipsa de disciplină  - copii care nu învață mare lucru despre autocontrol.

Cea mai distructivă formă de gestionare a comportamentului – controlul imprevizibil = trecerea aleatorie de la rigiditate la spirit democratic și la lipsa de control. Rezultă copii care nu cunosc, cu precizie, limitele și responsabilitățile în familie și în afara ei. Copiii nu-și pot dezvolta nici sentimentul de securitate, nici încrederea în sine, iar nesiguranțele din copilărie îi vor însoți în adolescență și, de multe ori, în viața adultă.

Părinții sunt exemple pentru controlul adecvat al comportamentului. Este nedrept să ceri copiilor să facă lucruri pe care tu nu le faci.

DEZVOLTAREA AUTOCONTROLULUI COPIILOR.

3 ASPECTE ESENȚIALE:

1.       folosirea pozitivă a sancțiunilor

Sancțiunile se folosesc nu pentru a pedepsi, ci pentru a asigura respectarea responsabilității asumate.

Sancțiunile trebuie folosite într-un context în care se comunică pozitiv, respectuos, părinții oferă exemple de comportamente adecvate, se încurajează strădania, nu performanța.

Sancțiunile nu sunt o cale de a-i jigni pe copii.

Caracteristici ale folosirii pozitive a sancțiunilor:

a.       sancțiunea trebuie să fie o consecință firească a comportamentului lipsit de responsabilitate: copilul se joacă cu mâncarea – i se ia mâncarea. (depinde de vârstă)

b.      sancțiunile trebuie să fie previzibile și consecvente – copilul știe care e responsabilitatea și care va fi sancțiunea încălcării ei.

c.       Sancțiunile trebuie să fie corecte și drepte, pe măsura responsabilității.

d.      Sancțiunile trebuie să fie impersonale și obiective. Adultul nu trebuie să-și piardă calmul

e.      Sancțiunile trebuie să fie amânate până când adultul înțelege rolul psihologic al comportamentului iresponsabil.

f.        Sancțiunile trebuie să fie aplicate pozitiv și cu calm, astfel încât copilul să nu se teamă de adult. Frica inhibă comunicarea dintre copil și adult. Copilul speriat poate fi de acord cu orice, dar nu învață nimic.

g.       Când se aplică o sancțiune trebuie folosit prenumele copilului, nu porecle.

2.       spusele părinților trebuie să conteze întotdeauna

un sistem eficient de control comportamental presupune

-          previzibilitate – copilul știe cum vei reacționa la un comportament dat, fie el responsabil sau iresponsabil

-          specificitate – promisiunile sau sancțiunile să fie corecte

-          consecvență – abordare comună a sancțiunilor de către ambii părinți.

3.       conflictele cu nevoile copiilor trebuie evitate.

Când copilul are comportament dificil, necooperant sau agresiv, e important ca părintele să rămână calm dar ferm, în mod continuu.

Agresivitatea naște agresivitate.

Când părintele își pierde controlul, copilul care se poartă iresponsabil câștigă și mai mult controlul asupra situației și asupra părintelui.

Când părintele rămâne calm, copilul dobândește mai rapid autocontrolul, înțelege că purtarea sa nu-i va aduce rezultatul dorit iar purtarea va dispărea.

Când copilul este calm, i se poate explica faptul că purtarea sa este problematică și nu-i va aduce nici un folos și i se poate explica și cum să ceară ce vrea în mod adecvat.. i se poate explica și că nu toate nevoile pot fi împlinite imediat, că unele nevoi sunt problematice și că e posibil să nu poată fi satisfăcute.

Dacă un copil atacă fizic părintele, acesta nu trebuie să răspundă la fel – se distanțează calm și păstrează contactul vizual ferm. Dacă nu e posibil ține corpul copilului astfel încât acesta să nu poată lovi.

Comportamente insuficient controlate, care-i supără pe părinți: agresivitatea, insolența, țipetele, limbajul vulgar. Astfel de comportamente vin din nevoia ascunsă a copilului de a fi iubit, prețuit și acceptat și sunt precedate de o experiență ce l-a făcut să se simtă rănit, furios sau speriat.

STIMA DE SINE A PĂRINȚILOR

Problemele nevrotice și psihotice ale oamenilor, precum și problemele conjugale și familiale, sunt corelate cu vulnerabilitatea personală și sentimentele de inferioritate sau superioritate.

Nivelul stimei de sine cu care ieși din copilărie îți stabilește nivelul de împlinire în viața de adult.

Părinții cu stimă de sine scăzută se urăsc, se neglijează, au pretenții excesive față de ei sau față de alții.

Părinții cu stimă de sine medie au îndoieli referitor la cât de demni sunt de iubire și referitor la capacitățile lor, sunt dependenți de aprobarea altora și de succes.

Părinții cu stimă de sine ridicată au o atitudine profundă de acceptare calmă a propriei persoane și a celorlalți.

Experiențe de căldură fizică și afectivă, confirmare, laude, încurajare, sprijin, tandrețe, ascultare, provocare, joc, înțelegere și fermitate pozitivă duc la un nivel ridicat al stimei de sine

Experiență de absență a afecțiunii sau îngrijiri lipsite de căldură, admonestări, ridiculizare, critici și abuz fizic sau tăceri ostile, așteptări și standarde comportamentale lipsite de realism, etichete descurajatoare duc la o imagine inferioară despre propria persoană, implicit la scăderea nivelului stimei de sine.

VALOAREA PERSONALĂ ȘI STIMA DE SINE A COPILULUI TĂU.

Copiii cu stimă de sine ridicată sunt caracterizați prin:

1.       păstrarea curiozității înnăscute

2.       dorința vie de a învăța

3.       agrearea provocărilor

4.       capacitatea de a se concentra la momentul prezent

5.       acceptarea greșelilor și eșecurilor ca prilejuri de învățare

6.       tolerarea criticilor

7.       competiția cu ei înșiși, nu cu alții

8.       recunoașterea punctelor forte și a celor slabe

9.       efortul școlar făcut cu bucurie

10.   receptivitatea și atitudinea pozitivă față de cerințe rezonabile și față de sancțiunile responsabile

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută:

1.       pierderea curiozității înnăscute.

2.       Frica de eșecuri și greșeli

3.       Folosirea strategiilor de evitare (apatie, motivație scăzută, atenție slabă pentru studiu, refuzul de a asculta, chiulitul, reveria)

4.       Strategii de compensare (perfecționism, efort școlar excesiv, program de studiu prelungit sau purtare lăudăroasă fără nici un efort școlar)

5.       Hipersensibilitate la critică

6.        Tendința de a face pe plac sau rebeliune

7.       Timiditate, retragere afectivă sau comportament perturbator, gălăgios, distructivitate, tiranizarea altora.

8.       Atitudine de competivitate sau contrariul

9.       Auto –etichetare nu sunt bun, nu mă pricep

Copilul depinde total de părinți și, indiferent dacă aceștia își dau seama sau nu, fiecare acțiune a lor față de copil influențează felul în care ajunge el să se cunoască

Relația adult-copil trebuie să-i facă pe copii să se bucure profund și sincer de ceea ce sunt. Mesajele pe care le primesc copiii nu trebuie să submineze, să slăbească, să deformeze sau să distrugă percepția lor despre ei înșiși și despre lume.

Reacție eficientă a părintelui la comportamentul protector al copilului

1.       Nu intra în conflict cu copilul

2.       Rămâi calm și imperturbabil (comportamentul lui nu e problema ta, e problema lui pe care tu încerci să-l ajuți să și-o rezolve)

3.       Păstrează delimitarea – nu personaliza purtarea copilului considerând că e o încercare deliberată de a te enerva sau perturba

4.       În caz de comportament insuficient controlat, nu fă nimic, doar păstrează contactul vizual ferm. Abține-te de la orice reacție verbală sau non verbală (grimase, oftat, încleștarea pumnilor)

5.       Explorează conflictele ascunse ce duc la manifestările protectoare când atât tu cât și copilul sunteți calmi și stăpâni pe sine.

6.       Dacă simți că ești pe cale să-ți pierzi controlul, îndepărtează-te imediat de copil.

7.       Dacă reacționezi cu învinuiri, condamnări sau manifestări agresive, cere-i scuze întotdeauna după ce te calmezi și arată-i ce a dus la comportamentul tău scăpat de sub control. Astfel, se vindecă ruptura din relație și copilul învață să comunice direct și că e în regulă să eșuezi uneori

Copiii sunt reticenți în a dezvălui și explora ce-i face să sufere. Prin blândețe, iubire necondiționată, fricile ascunse ies la suprafață.

Principii pentru explorarea conflictelor ascunse:

1.       Explorează cu blândețe, împreună cu copilul, ce anume provoacă comportamente problematice.

2.       Nu pătrunde forțat în lumea interioară a copilului (poruncind, dând îndrumări, interogând, amenințând, enervându-te)

3.       Fii răbdător și lasă-i copilului timpul și spațiul de care are nevoie ca să-și dezvăluie fricile și nesiguranțele lăuntrice.

4.       Creează un mediu de siguranță acasă și dă-i voie copilului să vorbească direct și deschis despre nevoile nesatisfăcute și conflicte

5.       Asigură-ți copilul că e mereu iubit și că este ești gata să-l asculți oricând vrea el să vorbească.

6.       Adoptă imediat și consecvent comportamente care oglindesc valoarea personală a copilului.

7.       Cercetează-ți propriul nivel al stimei de sine și asigură-te că nu-ți proiectezi asupra copilului propriile nesiguranțe.

2 ZILE ÎN 7 PAȘI

1. Ieri venit David din vacanță. Mare bucurie mare la revedere:

2. Azi am pregătit flori pentru doamnele învățătoare. Cum am vrut să fac ceva care să iasă un pic în evidență (deh, școală nouă, învățătoare noi), am renunțat la clasicele buchete mari, învelite în metri de plastic colorat. Am făcut, în schimb buchețele mici de trandafiri galbeni (preferații mei), pe care i-am legat cu panglică albă și la care am atașat câte un bilețel cu o urare pentru doamnele învățătoare.

3. Copilul s-a îmbrăcat cu sacoul făcut de bica.

4. Am făcut selfiuri de început de an școlar

 5. Am mers la școală, David și-a cunoscut colegii noi, pe doamnele învățătoare, a primit prăjiturică, a răsfoit manuale noi

6. Am mâncat înghețată pe drumul de întoarcere. Nu am poze.

7. Am făcut  pizza și am  servit copiii din spatele blocului în cadrul unui picnic improvizat. Așa, ca să sărbătorim începutul de an școlar. Nici aici n-am poze. Până să aduc aparatul din casă, n-a mai rămas nicio dovadă

Vă doresc tuturor un an școlar cât mai liniștit, cu profesori pasionați de ceea ce fac, cu copii încântați de ceea ce învață, cu părinți fără stresul prea multor teme pentru acasă.

TATAIA

- Unde-i Ulâta Badi? m-a întrebat tataia ultima dată când l-am vizitat

Apoi a zâmbit și a început să povestească. Abia reușea să formuleze cuvintele. Accidentul vascular (al câtelea nici nu mai știu), îi luase încă unul dintre darurile lui cele mai de preț: darul vorbirii. El, care era un maestru al amintirilor povestite, acum lega cu greu cuvintele. Dar nu s-a lăsat. A povestit până la capăt, cu jumătăți de cuvinte și cu gesturi, râzând, așa cum mai putea, către amintirea încă vie în mintea lui, ca și cum abia s-ar fi petrecut.

Și, totuși, trecuseră ceva ani. Vreo treizeci și mai bine.

Nu eram mai mare de-o șchioapă și umblam peste tot cu prietena mea cea mai bună, Urâta, o păpușă roșie, din cârpe, cu fața din plastic. Era Urâta mea, adică Urâta lui Madi sau, cum îi spuneam eu când abia deprinsesem uzul vorbelor, „Ulâta Badi”

Mare parte din acei ani i-am petrecut împreună cu tataia și mamaia pe Valea Viei, la cantonul silvic din marginea pădurii. Am mai povestit aici despre acele locuri de care încă mă simt legată, deși ele nu mai sunt așa cum mi le amintesc eu.

Pe vremea aceea, a poveștii pe care mi-o spunea tataia de fiecare dată când mă vedea, îmi plăcea să mă uit la el din pragul grajdului. El mulgea vacile sau trebăluia pe acolo, eu stăteam pe prag, cu păpușa în brațe și povesteam cu el, mai primeam o cană de lapte proaspăt, mai vedeam cum suge vițelușul, treburi specifice vieții la țară.

În fața grajdului era un șanț prin care se scurgea zeama de la movila de bălegar de lângă clădire.

Ei bine, într-una din zile, cum stăteam noi de vorbă, eu pe prag, el pe băncuță, mulgând vacile, tataia a observat, deodată, că eu amuțisem. S-a întors să mă vadă și… dispărusem. A ieșit într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat și… m-a văzut lungită în șanț, cu păpușa în brațe, plângând de mama focului. Alunecasem de pe prag direct în zeama „aromată”.

Tataia avea o plăcere deosebită și-i sticleau ochii de bucurie când povestea cum m-a ridicat și cum abia s-a abținut să izbucnească în râs văzând cum mi se scurge tot lichidul mirositor din cap până în picioare. Dar ce-l amuza cel mai tare era că eu plângeam nu pentru că arătam și miroseam într-un mare fel, ci pentru că în aceeași stare deplorabilă era Ulâta Badi.

Și râdea tataia cu poftă de fiecare dată când își amintea, iar noi râdeam de felul în care povestea și menținea vie amintirea asta în ciuda celor câteva zeci de ani de când se petrecuse.

A râs și atunci, ultima dată când a povestit. La scurt timp, n-a mai putut vorbi deloc, apoi a plecat de tot.

A venit multă lume să-și ia rămas bun de la el. Oameni care l-au cunoscut, oameni care l-au iubit, oameni pentru care a avut mereu un gând bun și o vorbă înțeleaptă.

Când toți au plecat la înmormântare, eu am rămas să am grijă de casă (mă rugase bunica să rămân ca să nu stea cu grija casei rămasă părăsită o bună bucată din zi). Eu, prima lui nepoată și Eliza, cea mai mică strănepoată.

Am trecut cu drag și dor pe lângă lucrurile făcute sau atinse de el, m-am așezat pe banca de la masa de afară, unde stătea el în zilele însorite și i-am vorbit și i-am mulțumit pentru bunătatea cu care ne-a crescut și pentru blândețea cu care ne-a îndrumat. I-am spus că mi-l voi aminti mereu cu toporul în mână, hoinărind cu noi prin păduri și vorbindu-ne despre copaci și plante și animale. Știa toți copacii  ca pe copiii lui. Mult timp după ce se pensionase și se mutase înapoi în Crăcăoani, satul lui natal, hoinărea prin pădure și suferea pentru fiecare arbore tăiat aiurea, de parcă i s-ar fi tăiat o bucată din inimă. Și ne povestea despre cum ajunsese el pădurar și despre peripețiile specifice meseriei.

Iubea mult pădurea. Pădurea a fost viața lui. Pădurea și noi: copiii și nepoții, iar mai târziu strănepoții.

Bucuria lui cea mai mare în ultimul timp era să stea în capul mesei când ne adunam la vreo sărbătoare și să se uite la noi. Suntem mulți și gălăgioși. Când ne adunam în bătătura lui se auzea pe toată ulița. Ba poate și pe două sau trei ulițe mai încolo.

- Ce faci tataie? obișnuiam să-l întreb la astfel de întâlniri

- Iaca, îmi bucur ochii, draga tatii, îmi răspundea el uitându-se la noi. Asta-i bucuria noastră cea mai mare acum: să vedem că nu ne uitați și că ne treceți pragul cu voioșie. Asta ne-a mai rămas nouă cel mai de preț pe lumea asta.

Nu te vom uita, bunicule scump. Nu te vom uita cât om trăi și te vom povesti și altora, ca să rămâi viu în amintiri mult timp de acum încolo.

Odihnește-te în pace suflet blând și înțelept!

AVENTURI PRIN INSTITUȚII

Mă sună ieri un domn de la Poliție, să vin să traduc pentru o doamnă care vorbește în italiană și nu se poate înțelege cu nimeni.

Ce pot face? Cum să nu ajut? O iau pe Eliza în sling, pe David de mână și pornesc spre oraș. Cu taxiul, ca să ajung mai repede, că doar îmi recuperez banii din traducere, nu?

Ajung la Poliție. Doamna, o amărâtă care depunea o plângere penală contra concubinului care o bătuse, nu vorbea foarte bine limba italiană pentru că nu era italiană (dar, probabil, nu găsiseră un traducător de polonă).

Traduc ce e de tradus, se încheie actele, Eliza se trezește dar cască ochii în jur și e liniștită.

Nenea de la Poliție îmi dă o hârtie pe care cică să o prezint la Tribunal, iar Tribunalul va face o adresă către Inspectoratul de poliție și nu mai știe el care ar fi procedura ca să mă plătească, dar mă va lămuri doamna de la Tribunal.

Bine, zic. Fiind cu amândoi copiii în oraș, am profitat să ne plimbăm, să mâncăm ceva și să ne cumpărăm câte o înghețată.

Azi dimineață, o pun Eliza  în wrap. Bănuiam că va dura mai mult și aveam nevoie de un sistem de purtare mai comod și de cursă lungă.

Eliza adoarme aproape instantaneu, eu încep aventura:

Ajung la Tribunal, prezint hârtia la poartă, nenea de acolo mă trimite la arhive, la etajul 1.

Ajung la etajul 1 și mă plimb un pic pe holuri până ce dau de camera pe care o căutam. Doamna de la Arhive face ochii mari și zice că ea nu are nici o treabă cu așa ceva.

Mă duce, la același etaj, la biroul grefierei șef. Aceasta citește hârtia și mă trimite la etajul 3, la doamna prim grefier. Îmi spune să iau liftul, să-mi fie mai ușor, că-s cu copilul.

Urc la 3, nu găsesc sala. Aud voci la 2, cobor (pe scări), întreb unde trebuie să merg, mi se spune că la 3 și mi se indică sala. Ajung la 3 (tot pe scări), găsesc sala. Mă trimite la contabilitate, la 2.
Cobor la 2, explic, prezint hărtia, explic situația (deja mă pufnea râsul la câte plimbări făcusem). Trei persoane se uită pe hârtie, ajung la concluzia că nu e un proces pe rol și nu ei ar avea treabă cu asta.
O doamnă merge cu mine înapoi la 1, la doamna grefier șef. Aceasta citește mai bine hârtia, ascultă povestea mea, zice că nu la ei trebuia să vin. Dă două telefoane și îmi zice că trebuie să merg la Parchet la doamna prim grefier, că Parchetul se ocupă de astfel de situații.

Deja îmi era clar că nu voi mai vedea banii și, oricum, nefiind o sumă prea mare, nu sufeream prea mult, dar am zis să merg până la capăt. Holurile Tribunalului deja le cunoșteam, de ce nu le-aș fi cunoscut și pe ale Parchetului?

Spre finalul alergăturii prin Tribunal, s-a trezit și Eliza și a început să zâmbească la toată lumea care o admira.

Ne-am oprit la Muzeul de Istorie, la biroul cu care colaborez, să o hrănesc și să o schimb. A făcut schimb de zâmbete cu doamnele de acolo, ne-am odihnit, apoi am pus-o din nou în wrap și am pornit spre Parchet.
Am ajuns la doamna grefier, a dat un telefon, a luat hârtia și a dus-o în alt birou apoi a venit cu verdictul: nu ei trebuie să mă plătească ci....doamna pentru care tradusesem. PAM, PAM!

Ei, dar cine s-a plimbat prin tribunal cu copilul în wrap să i-l admire toată lumea (copilul, nu wrap-ul)? Și cine a făcut schimb de impresii despre sistemele de purtare cu o doamnă de la Parchet? Eu, desigur.

Mi-am reprimat un hohot de râs, gândindu-mă că astfel de pățanii se întămplă ca să am ce povesti la bătrânețe și am plecat spre casă.

Pe drum, am cumpărat două prăjituri să le savurez împreună cu David și m-am felicitat că l-am ascultat pe copil și l-am lăsat acasă când a spus că nu vrea să vină cu mine.

Acum... problema nu e că am pierdut niște bani (vor veni ei din altă parte când va fi cazul). Problema mea e că sunt îngrozitor de obosită după toată umblătura și mă doare și un picior, iar azi e întâlnirea mămicilor purtărețe. Cum ajung eu în oraș șchiopătând?

COLICA RENALĂ – GHID DE SUPRAVIEȚUIRE

O zi de vară. Călduroasă. Am zis călduroasă, da? Știu, știu, suntem în săptămâna aia în care ne plângem toți de căldură și uităm că în restul anului dârdâim de frig. Eu prefer să gâfâi de căldură decât să mă îmbrac cu trei tricouri, patru bluze și un pulover.

Cum ziceam, zi călduroasă de vară. Totul e perfect: vântul adie ușor, copilul mare e afară, cu prietenii, bebe doarme. Citești ceva. Deodată, parcă te doare într-o parte. În stânga. Hmm, te-a mai durut și altă dată, nu bagi prea mult în seamă.

Parcă nu trece, dimpotrivă, se intensifică. O fi de la colon, îți zici, probabil ai mâncat ceva ce nu-ți priește. Parcă te ia și cu un pic de greață. Îți faci un ceai de gălbenele. Medicamente nu iei, că alăptezi.

Durerea nu trece cu ceaiul și parcă ți-e tot mai greață. Suni pe mama. Nu știe să-ți spună prea multe, dar îți sugerează să iei un no spa și te asigură că dacă ai nevoie de ea, vine la tine. Zici că momentan reziști și închizi telefonul. În secunda următoare regreți că nu i-ai spus să vină, pentru că durerea e tot mai mare. Iei un no spa. Iei încă unul. Nu mai poți respira cum trebuie, dar parcă se mai calmează când te ghemuiești pe covor. Ai transpirat cât n-ai făcut-o de când te știi. O transpirație rece care-ți dă frisoane. Îți iei o bluză groasă, apoi te uiți la termometru: 27 grade. Parcă ți-ai mai pune și o geacă peste bluză.

Bebe încă doarme. Începi să mârâi de durere. Valuri valuri de durere te copleșesc. pornesc din partea stângă și se extind în tot corpul. Îți vine să vomiți. Nu vomiți. Încă.

Suni la mama. Zice că vine cu prima mașină care o ia la ocazie, dar tot mai durează vreo jumătate de oră până ajunge. Îți sugerează să suni la salvare.

Ei, nu e cazul de salvare, spui tu, dar în momentul următor formezi 112. Răspunde o doamnă amabilă. Cu vocea sfârșită de durere îi explici situația: durere groaznică în partea stângă, greață, transpirație, stare de vomă, nu ai cum să te duci singură la spital pentru că nu ai cu cine lăsa bebelușul.

Îți face legătura cu salvarea. Explici din nou, cu vocea tremurând, punând accent pe faptul că nu ai cu cine lăsa bebelușul și rogi să-ți sugereze ce poți face. Doamna de la salvare zice că au un medic care face vizite la domiciliu, dar momentan e chemat în altă parte. Reține urgența iar între timp tu să suni la medicul de familie să vezi ce-ți sugerează și el. Bine, spui tu, dar să nu uitați de mine, vă rog.

Se trezește bebelușa. Zâmbește cu cea mai veselă față pe care ți-a fost dat s-o vezi vreodată. Nu, durerea nu trece, te străduiești să o alinți printre gemete. Suni la doctorița de familie, explici. Își dă seama că e o colică renală. Nu ai niciunul dintre medicamentele sugerate de ea. Și chiar dacă le-ai avea, nu ai putere să cauți prin cutia cu medicamente.

Întrerupi conversația pentru că trebuie să mergi la baie să vomiți. Vomiți. Durerea nu trece.

Bebe începe să mârâie. În drum spre ea, tragi o privire în oglindă și-ți vine să leșini. Nu, nu e un white walker, ești tu, mai albă ca oricând. 

Alăptezi bebelușa. Sună doctorița, îi spui că tot te doare. Ea zice că e în drum spre tine, cumpără ea ce ai nevoie și îți face ea o injecție.

Bate cineva la ușă. Intră asistenții de pe salvare. Ce s-a întâmplat, doamnă? Uite așa și pe dincolo, le spui din nou toată povestea abia respirând. Se lămuresc că e vorba de rinichi și pregătesc perfuzia cu un coctail de substanțe care ar trebui să te facă bine. Tu tot gemi și mârâi pentru că, o dată pornită, nu te mai poți opri. Spui ceva despre problemele tale din copilărie cu rinichiul ăsta, dar îți dai seama că nu ești coerentă și renunți la detalii. Ceva din vorbele asistentului îți lămurește de ce ți se pare cunoscut: e vecinul de la doi. Afli că pe scara ta sunt 3 asistenți care lucrează pe salvare: el, soția lui și încă un vecin. E bine de știut pentru viitor, dar speri să nu ai niciodată nevoie de serviciile lor.

Bebe râde la asistenți și dă din picioare. Te gândești că e bine că ai apucat s-o hrănești. Ți se pune perfuzia. Ți se spune că, în mod normal, nu se fac tratamente la domiciliu, dar, având în vedere situația și bebelușul, se face o excepție pentru tine. Mulțumești frumos.

Sosește și doctorița. Foarte vag, parcă durerea nu mai radiază în tot corpul și se localizează. E ca și cum te-ar împunge cineva în rinichi, cu un cuțit ascuțit. Se termină perfuzia, ți se iau datele, băieții pleacă. Au fost chemați la alt pacient.

Rămâne doctorița care-ți explică ce ai de făcut în continuare. Înțelegi jumătate din ce spune ea, dar, oricum, mâine mergi să-ți facă un ecograf și o să-ți mai explice o dată. Reții că mai ai de făcut o injecție seara. Momentan nu-ți vine să crezi că durerea a trecut. În locul ei, se instalează moleșeala caldă dată de glucoza din perfuzie.

Mulțumești frumos, doctorița pleacă. Vine mama. Ia în mână frâiele casei. Te uiți în oglindă. Încă ești palidă, dar arăți mult mai uman.

Bebelușa adoarme, te culci lângă ea. Ai un zâmbet tâmp pe față. Ce bine e să nu te mai doară nimic!    

După câteva ore, se duce efectul perfuziei. Începe să te doară din nou, dar nu așa tare. Spre seară mai faci o injecție. Tot te mai doare, speri să adormi.

Toată lumea doarme. Și mama, și copilul mare, și bebelușa. Aproape că adormi și tu, în ciuda durerii surde când … simți. Simți cum se desprinde piatra și…gata. Nu te mai doare nimic. Adormi. Te trezești de câteva ori să alăptezi și… nu te mai doare nimic.

A doua zi te duci la doctor, faci controlul necesar, îți dă tratament și…nu te mai doare nimic. 

Parcă nici n-a fost. 

Rămân doar cele câteva injecții pe care mai trebuie să le faci și noul tău accesoriu obligatoriu de acum înainte: sticla cu apă. N-o mai lași din mână. Oriunde mergi, de acum merge cu tine. Nu se asortează ea chiar cu orice, dar un lucru ți-e clar: nu vrei să mai treci vreodată prin ce ai trecut.

Și mai rămân și impresiile copiilor de la bloc: „Era să mor de frică când am văzut salvarea!”, spune unul din ei. Al tău nu s-a speriat. Apucaseși să-i spui că te simți rău și că ai chemat salvarea.

Ce am reținut eu după această experiență?

1.    112 e o comoară, mai ales când nu știi la cine altcineva să apelezi

2.    Hidratarea nu e un cuvânt pe care să-l ignori, mai ales vara. Și când spun hidratare, vorbesc de minim cei 2 litri recomandați zilnic. În zilele caniculare 2 litri sunt chiar puțini.

3.    După ce durerea trece de un anumit prag, mai ales când nu știu din ce cauză e și unde poate duce, dispare tot curajul meu

4.    Sunt o norocoasă. A fost doar o piatră, nu mai sunt altele, nu a fost nevoie să merg la spital.

Iată criminala:

EVO...LUNA EVO

... mai exact, LUNA EVO CURCUBEU

Datorită Bibliotecii de Babywearing, am putut testa ieri o Luna Evo de la Poartă-mă

Nu am cuvinte să povestesc cât de frumos se așează, cât de ușoară se simte, cât de liniștită a stat Eliza în ea.

Pot să spun doar că, dacă aveți acces la o bibliotecă de babywearing, testați cu încredere Luna Evo. Pur și simplu vă veți îndrăgosti.

GRAȚIELA ȘI „SECRETUL FETEI FRUMOASE”

Acum mulți ani, sau poate nu chiar așa mulți, dar acum îmi pare că a trecut o veșnicie, când eram în perioada în care simțeam nevoia să evadez din cotidian și să găsesc confirmări în lumea virtuală, am intrat într-un grup virtual de mămici. Primul grup de acest fel pe care l-am frecventat.

Ne-a legat atunci prima sarcină a fiecăreia și schimbul de idei și păreri despre părinți și copii. Apoi, după ce forumul nostru s-a închis, s-au schimbat și relațiile. Am rămas în contact, dar conversăm mai rar, urmărim activitățile noastre de pe Facebook sau de pe bloguri, ne bucurăm una pentru cealaltă, ne mai punem din când în când la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre de când am vorbit ultima oară, dar relațiile nu mai sunt atât de intense cum erau atunci. Și e normal. Viața ne duce pe căi care nu se intersectează mereu. Am învățat ce ne-a fost menit să învățăm una de la cealaltă, apoi fiecare și-a continuat drumul în propria direcție.

Din grupul acesta făcea parte și Grațiela, pe care am iubit-o și admirat-o la fel cum le iubeam și le admiram și pe celelalte mămici prietene virtuale. Cu ea mi-a fost cel mai greu să rup contactul și cel mai greu să țin legătura. De ce?

Vă spun cu sinceritate că o invidiam. Este un păcat pe care mi-l recunosc și mi-l asum. O invidiam la fel cum le invidiam pe toate mamele cu 2 sau mai mulți copii, într-o perioadă când îmi doream foarte mult să îl am și eu pe al doilea, poate și pe al treilea. Mă bucura și mă durea în același timp orice povestire despre minunile ei. Referitor la alte mame nu simțeam chiar același lucru, dar ea își punea atât de frumos în cuvinte experiența ei de mamă a doi copii, încât preferam doar să o citesc, fără să intru prea des în contact direct cu ea.

Apoi am invidiat-o pentru că și-a găsit Drumul. A avut curajul să spună ”Asta sunt eu” și să aleagă în consecință. Și lucrează cu dragoste și pasiune exact ceea ce i se potrivește cel mai mult să lucreze. Ei bine, și alegerea asta a ei a venit într-o perioadă când eu eram încă în căutări (de fapt, încă sunt, dar mă simt mai bine cu mine acum) pentru a găsi care-i rostul meu în viață. M-au chinuit mereu întrebări ca ”Ce face ea diferit de poate iar eu nu pot?”.

De asta nici nu i-am citit prima carte (Secretul fetei frumoase) atunci când a apărut. Mi-am dorit-o, am fost de câteva ori la un pas de a o comanda, dar nu am putut finaliza comanda.

Treptat, m-am liniștit și eu. Am ajuns să mă cunosc îndeajuns de mult încât să știu ce vreau să fac în viață și să acționez în consecință. A venit și al doilea copil, mulți ani așteptat, și m-a vindecat și de invidie.

Și, pentru că am și eu o fată frumoasă, care îmi aduce echilibru și mă vindecă de gândurile rele, am putut apăsa, în sfârșit, pe butonul „finalizează comanda”. Am așteptat cu nerăbdare cartea. știam că e frumoasă, citisem recenzii și, cunoscând-o pe Grațiela, eram convinsă că din sufletul și mintea ei nu putea ieși decât ceva magic.

Și am avut dreptate. Am citit cartea pe nerăsuflate, apoi am recitit-o cu drag, am urmărit cu David ilustrațiile, el căutându-i frenetic pe Superbul Cerb și Iepurele Minunat și amuzându-se, la final, când a aflat cine spune, de fapt, povestea .

Dacă vă pică sub ochi această carte, în vreo librărie, nu ezitați să o cumpărați. Dacă nu e prin librăriile pe care le frecventați, merită să o căutați pe Internet și să o comandați. Va părea mică, atunci când o veți ține în mână, dar e o carte mare, atât pentru copiii voștri cât și pentru copiii mai mici sau mai mari din sufletul vostru.

Mulțumesc, Grațiela. Nu e o carte pentru copiii mei, e o carte pentru mine, pentru că în ea, am găsit confirmare și întărire pentru ce cred și eu că înseamnă frumusețea.

PS. Și grăbiți-vă să citiți cartea. Nu de alta, dar îndată apare al doilea volum al Grațielei. De data asta îl aștept cu nerăbdare și voi fi printre primele care îl cumpără. Pentru că m-am vindecat de invidie. A rămas doar admirația.