MACGYVER

De-a lungul timpului mi-am luat și eu, ca mulți alții, porția mea de filme și seriale cu eroi, spioni, agenți secreți care fac și desfac și salvează oameni și salvează lumi. Am văzut câteva dintre filmele cu James Bond, am urmărit un timp Nikita, Alias m-a atras timp de câteva sezoane. Le-am văzut, mi-au plăcut, le-am lăsat în urmă și am mers mai departe fără să simt nevoia să le revăd. Sunt lumile lor interesante, pline de aventuri dar… parca-i prea mult pentru mine.

Un personaj, însă mi-a rămas în minte și în suflet de-a lungul anilor. E un erou mai aparte, care refuză cu îndârjire să folosească arme și preferă să facă uz de inteligența , prezența lui de spirit și inventivitatea lui: MacGyver, interpretat de Richard Dean Anderson, intre 1985-1992, plus două filme de lung metraj în 1994

L-am văzut prima dată pe Italia 1, când aveam vreo 14 ani (adică acum 20 de ani!), la vreo 7 ani de când fusese lansat.  Eram înnebunită după el. Atât de înnebunită încât nu suportam să pierd nici măcar o parte din vreun episod (învățam în schimbul 3, adică de la ora 13 sau 14 și aveam mare noroc că locuiam la doi pași de școală, pentru că filmul se termina deseori chiar înainte de începerea orelor). De aceea, când venea bunica mea pe la noi si aștepta să-i înceapă telenovela, mă uitam atentă chiar și la reclame, numai să nu mă pună să schimb canalul înainte de finalul filmului. Din fericire, telenovela ei începea mereu după ce se termina MacGyver.

Am înțeles că a fost difuzat și pe un post românesc, dar nu știu de ce, eu nu l-am prins. De curând, l-am regăsit pe net și îl mai urmăresc de fiecare dată când reușesc să-mi fac timp pentru el. Recunosc unele episoade, altele le văd pentru prima dată. Și mi-e drag. Știu că-i doar film și că în realitate e puțin probabil să reușească toate experimentele lui, dar tot sunt entuziasmată când scapă din situații imposibile fără toate gadget-urile celorlalți eroi celebri.

Și cum să nu fiu entuziasmată? Ce s-ar face James Bond într-o situație limită fără armele și tehnologia de ultima oră care-i stau la dispoziție de obicei? Vă spun eu ce-ar face: ar fi mort fără MacGyver, singurul erou în stare să scape din orice situație cu doar o lumânare, o pereche de ciorapi, un bec, un ambalaj de gumă de mestecat și niște oțet de mere. :)).

Sunt fascinată de  felul în care scenariștii au îmbinat cunoștințele din diverse domenii astfel încât să te facă să-ți rozi unghiile de ciudă că n-ai fost destul de atent la orele de chimie sau de fizică din școală (pentru c[ pare atât de simplu tot ce face el!). Și pe bune că dacă la noi lecțiile astea s-ar fi bazat mai mult pe practică și mai puțin pe teorie, domeniile astea  m-ar fi pasionat mai mult decât limbile străine (doar am ceva sânge de inginer în vene).

Deci da, îmi place MacGyver mai mult decât oricare alt erou pe care l-am urmărit până acum.

Îmi place pentru că spune un NU decis armelor de orice fel. Sunt la sezonul 3 și încă nu l-am văzut trăgând cu un pistol, deși în multe ocazii a improvizat ceva bombe pentru a ieși din situații limită sau a demontat niște arme pentru a folosi diverse părți ale acestora la dispozitivele pe care le improviza. Singurul obiect care ar putea fi considerat armă e briceagul lui elvețian de care nu se desparte niciodată dar pe care-l folosește întotdeauna doar să taie/înșurubeze/deșurubeze diversele obiecte pe care le folosește.

Îmi place pentru că spune un NU hotărât băuturilor alcoolice. Cu asta m-a dat gata. Cum dom’le să nu bei nici măcar o înghițitură? Nici măcar la o petrecere? Nici măcar un strop?

Astea-s întrebările pe care le primesc și eu de când mă știu. Acum lumea s-a obișnuit cu faptul că eu sunt o prezență atipică, cu faptul că nu consum alcool (iar când o fac de gura altora n-am nici cea mai mică satisfacție), cu faptul că nu văd ce văd alții în consumul de băuturi alcoolice. Uite, măi, că nu-s singura. În anii ‘80, un erou american, care încă mai e urmărit în câteva țări de pe glob, declara senin că „Carrot juice is about as far as I go”. Cum să nu-mi placă omul ăsta?

Îmi place pentru că proiectul acesta, MacGyver, a promovat timp de 7 sezoane valori ca adevărul, sinceritatea, politețea, integritatea, prietenia etc. Printre episoadele de aventuri a abordat teme diverse inspirate din problemele societății din acele vremuri (probleme care-s prezente și în zilele noastre), cum ar fi delincvența juvenilă, consumul de droguri și de alcool și la toate a găsit rezolvări relativ pașnice. Știu, știu, e doar un film, dar e și un model de urmat. Și aș recomanda serialul acesta mai mult decât altele copiilor și tinerilor înnebuniți după războaie și arme și mașini de ultimă oră (MacGyver rămâne fidel timp de 7 sezoane jeep-ului său) și lupte intergalactice.

Pentru că MacGyver e tipul de erou care-și folosește mintea, nu armele, se bazează pentru supraviețuire pe forțele și cunoștințele proprii, nu pe minunile tehnologiei.

Și-mi place pentru că și mintea mea funcționează cam în același stil. Improvizația e și la mine la ordinea zilei pentru a compensa lipsurile temporare (cu excepția bucătăriei: acolo dacă nu am rețeta în față să o urmăresc pas cu pas, sunt un dezastru).

La filmul acesta mă uit împreună cu David. La cei 4 ani jumătate ai lui (hai, 4 ani și 8 luni), David îmi cere uneori să ne uităm la „nenea care face invenții”, apoi îl surprind luând diverse obiecte din casă și lipindu-le, îmbinându-le, zicând că face și el invenții interesante. Când MacGyver lovește pe cineva, David mă întreabă de ce-și scutură pumnul și se strâmbă. „Pentru că doare, mă, îi spun eu. Când lovești pe cineva, te doare și pe tine. Nici o agresiune nu rămâne fără consecințe asupra agresorului, chiar dacă nouă așa ni se pare uneori”.

Și-mi mai place MacGyver pentru că uneori mă apucă nostalgia după vremurile de demult. Nu, nu aș vrea să se întoarcă timpurile în care nu aveam decât telefon fix sau în care computerul era un lux iar Internetul era un cuvânt pe care încă nu-l auzisem. Dar mi-e drag să-mi amintesc de ele. Și mă trezesc gândindu-mă „Da, măi, am trăit în vremurile alea. Oamenii chiar se îmbrăcau așa, i-am văzut eu. Chiar trebuia să stai acasă dacă așteptai un telefon, sau să fii contactat la vecinul de deasupra, singurul de pe toată scara care-și pusese telefon. Calculatoarele chiar așa arătau atunci, cu monitoarele acelea enorme pe care apărea scrisul verde pe fond negru. Și chiar se foloseau dischete pentru stocarea datelor (mai am câteva într-o cutie, ca amintire) iar filmele se vedeau de pe casete video, nu descărcate de pe net direct pe laptop”. Și multe, multe alte detalii în care mă regăsesc ca și copil al anilor '80-'90.

În concluzie, vi-l recomand. Îl recomand și copiilor voștri. Poate le mai distrage atenția de la melodramele care-s acum în vogă pe canalele TV sau de la monștrii care populează desenele animate în ultimii ani, de la arme și așa-ziși eroi care nu se dau în lături să ucidă pe oricine le stă în cale.