WRAP-UL CURCUBEU

Pe David l-am născut și l-am purtat pe vremea când babywearing-ul era la început în România. Atunci auzea lumea de slinguri, wrap-uri, mei-tai-uri, SSC-uri și alte cele. 

Eram atât de entuziasmată de toate dispozitivele acestea, că mi-aș fi luat cel puțin unul din fiecare. Desigur, fondurile au fost insuficiente, așa că m-am mulțumit cu ce mi-am permis sau am primit. Dar l-am purtat pe David și în sling reglabil, și în pouch, și în mei-tai am avut chiar și un SSC de probă pentru vreo 2 zile. 

Diana a fost cea de la care am învățat că există o alternativă la cărucior (pe care David l-a refuzat fără drept de apel) și la clasicul purtat în brațe. Site-ul ei era (și este) plin de informații utile despre purtatul copilașilor.  

Dintre toate produsele pe care le-a scos la vânzare pe vremea aceea, mi-a rămas inima la un sling curcubeu. Mi l-am dorit foarte mult. Din păcate, David era deja mare când a apărut acest sling, deja dădea semne că suntem pe final cu purtatul, investiția nu mai merita făcută. Am rugat-o pe Diana să mă anunțe când e aproape de epuizare stocul de sling-uri curcubeu, în speranța că voi avea un motiv valid pentru a cumpăra unul. Ea a fost drăguță și m-a anunțat, dar David crescuse, bebe 2 nu era in plan, cu părere de rău am renunțat.

Când Eliza și-a anunțat sosirea, unul dintre primele gânduri a fost la sling-ul curcubeu. În sfârșit aveam motiv să-l cumpăr așa că am luat la puricat site-ul Dianei ocazie cu care am recitit și informațiile despre babywearing.  Până la urmă, n-a fost sling, dar am prins wrap-ul curcubeu la reducere și n-am stat pe gânduri (mai ales că se oferise să mi-l cumpere sora mea). 

L-am comandat, l-am primit împreună cu niște cadouri minunate și sunt absolut încântată. 

L-am probat prima dată vineri, când am participat la proiectul My mom is cool” organizat de grupul de mămici din Piatra Neamț (ar fi trebuit să se desfășoare de 8 martie, dar nu ne-a permis vremea atunci). Încă mai am de exersat până să-l montez 100% corect (la David am avut wrap prea târziu, când el nu l-a mai acceptat, în plus nu e chiar ușor să montezi un wrap pentru un nou-născut), dar eu zic că mi-a ieșit legătura, iar Eliza nu a protestat, ba chiar a dormit dusă tot timpul cât am stat afară.

  

Următorul pe listă e un SSC.

 

SĂ ARATE CA ȘI CUM AȘ FI FĂCUT EU

Duminică seara. Tocmai terminăm al nouălea joc de Remi. Ne pică tuturor ochii în gură așa că pun capăt partidei. Oricum David ne bate de ne zvântă și pe mine și pe mama mea.
- David, strânge jocul, îmbracă-te cu pijamalele și hai să ne culcăm. Mâine ne trezim devreme.
- Dar n-am făcut coronița, îmi spune el senin.
- Care coroniță?
- Coronița pe care am început-o la școală.
Și își scoate caietul de abilități practice. În clasă decupase floricelele, mai avea de decupat coronița și de lipit floricelele.
- Bine, măi, David, la ora asta, duminica, îmi spui tu că mai ai de lucru?
- Am uitat să-ți spun mai devreme, spune el liniștit, menționând și că e prea obosit ca să mai decupeze el.
Trag aer în piept și fac un efort de memorie să-mi amintesc multele seri de duminică în care și mama mea trebuia să confecționeze câte ceva pentru luni, când aveam lucru manual, din simplul motiv că și  noi uitam pe parcursul week-end-ului că mai avem o lucrare neterminată.
Eh, n-o fi bai dacă fac și eu asta pentru copilul meu. Iau foarfeca și lipiciul și mă apuc de decupat. Chiar îmi place.
David, se învârte în jurul meu și-mi dă indicații.
- Vezi, să tai mai cu greșeli, să arate ca și cum aș fi făcut eu.
Hmmm. La vârsta lui nu mi-ar fi trecut prin cap să-i cer așa ceva mamei.

DUPĂ 7 ANI

1.      SARCINA

In anul 2008, din primăvară până în toamnă, am trecut prin prima sarcină. Privind retrospectiv, în acea perioadă și după, am fost o nesuferită. Da, da, am fost una dintre nesuferitele alea care spun cu seninătate și cu un zâmbet radios pe față „o, dar eu nici n-am simțit că sunt însărcinată”. 

Și adevărul acesta a fost. Sarcina cu David a fost o sarcină de vis. Nu mi-a fost rău decât o dată, la început, într-o călătorie cu mașina. Nu am avut adversități culinare, am mâncat cam orice și în orice cantitate, o singura dată am poftit la castraveți murați iar tati a trebuit să se conformeze și, în faptul serii, să meargă în beci să-mi aducă. E drept, m-am umflat ca un balon, dar mare parte din kg au fost apa reținută în timpul sezonului cald. 

În rest, un trai și o viață. La 8 luni încă eram sprintenă și capabilă să fac pe jos drumuri destul de lungi. Abia în luna a 9-a am început să obosesc și să simt lipsa băncilor din oraș.

Ei bine, sarcina a doua a fost reversul medaliei. Auzisem eu ca nu sunt două sarcini la fel, dar nu mă așteptam  să fie așa diferite.

Încă de la început m-am simțit rău. O stare de greață continuă (însă fără vărsături). O oboseală care abia mă lăsa să mă mișc. Dacă mă ridicam din pat, îmi era greață. Dacă stăteam culcată îmi era greață. Dacă spălam o farfurie, începeam să gâfâi de parcă aș fi mutat munți. Trei luni am trăit cu mămăligă și brânză și doar din când altceva. Toate în porţii mici. Câteva guri acum, câteva guri peste 15-20 minute. Când voiam să variez alimentaţia, mă uitam câte o jumătate de oră în frigider sau pe rafturile magazinelor să găsesc ceva care să mă atragă. Şi tot la mămăligă cu brânză ajungeam.  Apă n-am putut bea defel timp de 3 luni. Doar ceaiuri şi compoturi. Pâinea şi alte făinoase  îmi făcea rău numai când mă gândeam la ele.

După săptămâna 13, am început să-mi mai revin. Nu mi-a mai fost rău, dar tot nu puteam consuma decât anumite alimente. Am început atunci şi lucrul la grădiniţă, implicit o naveta la circa 40 km de casă. Asta m-a mai distras şi m-a ajutat să depăşesc greaţa şi oboseala. 

Atunci au început preferinţele, în special în privinţa fructelor. Luna octombrie a fost luna merelor. Am mâncat kilograme de mere zilnic. Nu era ceva mai bun pe lume decât un măr. Luna noiembrie a fost luna în care am mâncat foarte mult pomelo. Începuseră arsurile iar pomelo era singurul care mi le potolea. Încă nu se găsea pomelo copt bine, dar am mancat ce am găsit. Nimic altceva nu funcţiona împotriva arsurilor. În luna decembrie am mâncat multe clementine. Portocalele erau prea acre şi acide, dar clementinele erau demenţiale şi mă ajutau şi ele la arsuri. În ultimele două luni de sarcină, am combinat clementinele cu pomelo şi alte fructe de sezon. N-am mai fost aşa pretenţioasă.

În paralel cu fructele, am început să mănânc şi altceva. Dacă în sarcina cu David mâncam orice, acum am fost foarte pretenţioasă. Pâinea îmi pria doar dacă era de un anumit tip. Am mâncat mai multe legume şi carne. Dacă înainte evitam să gătesc legume pentru că nu prea se mâncau, acum mă bucuram de fiecare îmbucătură de brocoli, păstăi, mazăre, ardei etc. Nu prea am putut mânca alimente cu multă făină, mai ales dulciurile care presupuneau combinaţii de făină cu zahăr. Îmi provocau arsuri groaznice. Nici dulciurile celelalte nu prea îmi priau. Îmi lăsau un gust rău în gură şi preferam să le evit.

Abia în ultimele 2-3 săptămâni de sarcină am putut mânca orice-mi doream fără să-mi facă rău.

Dar începusem să mă simt greoaie, mă mişcam cu mare dificultate, mă dureau toate, oboseam la cel mai mic efort. Nu era de mirare. Fetiţa avea 3600g pe 6 februarie, eu având termenul pe 13 martie. Bănuiam că până la termen avea să mai pună cel puţin încă 1 kg. O simţeam mare. Era peste tot. Şi sub coaste, şi în bazin, şi în plămâni, şi în ficat, îmi turtea toate organele. Era un chin să mă întorc de pe o parte pe alta. Să stau pe spate era imposibil. Deveneam ca broasca ţestoasă răsturnată, care nu se poate întoarce singură nicicum. În plus, îmi amorţeau mâinile ceva de speriat. La orice oră din zi şi din noapte, abia îmi simţeam degetele. Să scriu ceva la calculator sau să ţin ceva în mână era un chin.

Au fost câteva săptămâni de coşmar, prin care am rezistat doar la gândul că nu mai e mult. Visam să programăm cezariana mai repede. N-a fost cum am vrut eu. La sfârşitul lui februarie doctorul meu a fost în concediu. Când am vorbit la telefon am decis să rămână pentru data de 9 martie. Număram zilele cu nerăbdare şi frică (ştiam că nu avea să fie uşor, gândul spitalizării mă îngrozea).

2.      NAŞTEREA

Ei bine, nu a fost cum voiam eu. Joi, 03.03, dimineaţa, am început să simt, din când în când nişte dureri de uter. Bietul meu uter, îmi spuneam, e întins la maxim, se revoltă şi el. L-am dus pe David la şcoală, la amiază l-am luat, am continuat să mă simt rău, din când în când cu câte o durere ascuţită în uter. Nu ştiam ce-s alea contracţii. La David nu le-am simţit. Prietenele mi le-au descris, dar ce simţeam eu nu semăna cu nici una dintre relatările lor. Durerile erau localizate doar în zona de jos a abdomenului.

Spre după amiază, le-am cronometrat. 8-9 minute între ele. Ups, mi-am zis, atât mi-a fost. Ce să fac ? Am decis să-i scriu un mail medicului, să-i descriu ce simt şi să cer sfaturi. Dacă nu avea să-mi răspundă şi aveam să mă simt mai rău, urma să-l sun. Mi-a răspuns aproape imediat să merg la spital dacă contracţiile urmau să aibă frecvenţa de 5-10 minute şi să îl sun de acolo. 

Tot mai speram să mă înşel. Am verificat bagajul pentru spital, i-am explicat luiD avid că e posibil să merg la spital, am făcut un duş, sperând să înceteze durerile. Dar micuţa decisese altfel, aşa că n-am avut încotro : m-am prezentat la spital. M-am internat şi am intrat pe mâna asistentelor.

Trebuie să fac o paranteză şi să spun că, nu ştiu alţii ce cred, dar eu am fost plăcut impresionată de maternitatea de la Piatra Neamţ. De la personal responsabil şi săritor şi calm până la aparatură performantă care mi-a monitorizat tot ce se poate monitoriza.

Când m-au conectat la aparate, contracţiile ajunseseră la 2-3 minute. Dilataţia, însă, mică : 2-3 cm. În curând, s-au rupt şi membranele. Mă bătea un gând că nasc natural, înainte de a veni medicul, dar, în afară de faptul că îmi era frică de faptul că fetiţa era foarte mare, când am auzit că dilataţia e aşa mică, mi-a pierit orice dorinţă de a trece prin naşterea naturală. Pur şi simplu mi-a fost frică. Aşa cum cezariana mă luase prin surprindere la prima naştere, travaliul de acum mă găsise total nepregătită să-i fac faţă. 

Până la urmă, însă lucrurile s-au aranjat cum a fost mai bine şi pentru mine şi pentru copil. Până să vină doctorul, care şi-a lăsat baltă invitaţii importanţi cu care lua cina, contracţiile s-au îndesit. Era acum o durere aproape continuă, care mă lăsa fără vlagă, abia mă puteam controla să nu urlu, mârâiam şi gemeam în continuu şi tremuram. Poate aş fi suportat mai uşor dacă mă puteam mişca sau plimba. Dar aveam deja pusă sonda, stăteam în pat. Doctorul a venit, am aşteptat să termine doctorul de gardă cu o naştere naturală, a venit apoi anestezista şi de acolo toate s-au derulat rapid : am ajuns în sală, mi s-a făcut anestezia, m-am liniştit, m-au operat şi i-am auzit cum se amuză toţi în momentul când au văzut-o.

Sigur că s-au amuzat. Şi voi v-aţi fi amuzat să vedeţi un mic mastodont de 4710g şi 56 cm lungime, nu-i aşa ?

Mi-au adus-o de două ori s-o văd, s-o pup şi pe mâini şi pe picioare şi pe obrăjorii bucălaţi. Era o minune brunetă. Era minunea mea.

Nu mai are rost să vorbesc despre restul. Un mare motiv de bucurie a fost că nu am avut dureri de cap. La David stătusem ţintuită la pat 5 zile. Acum am fost doar un pic ameţită a doua zi după operaţie, m-a durut un pic capul în zona frunţii şi atât.

Mi-am început recuperarea, am fost s-o văd, s-o alăptez, când a venit timpul, m-au mutat în cameră cu ea şi ne-am început viaţa împreună. 

A trebuit să-i dau completare cât am stat în spital pentru că, deşi aveam lapte berechet, scăzuse în greutate cam mult şi riscam să ne ţină în spital mai mult decât cele 5 zile regulamentare. Am făcut compromisul ăsta, bucuroasă că nu întotdeauna termina laptele praf şi se sătura doar cu laptele meu.

N-am avut absolut nici o problemă cu lactaţia. La David se pornise după 5 zile. Acum, probabil şi datorită travaliului, s-a pornit de cum am pus-o la sân iar acum, la 6 zile după naştere, dacă doarme mai mult de 2-3 ore, simt că îmi pocnesc sânii de lapte. Numai bine pentru un copil aşa mare, care are nevoie de mai multă hrană decât unul mai micuţ.

Sunt încântată. Toată lumea în jurul meu este. David spune că e adorabilă şi abia aşteaptă să se poată juca cu ea, să mâzgălească pereţii împreună şi să facă concursuri de ţipete. Abia aştept şi eu acele momente.

Până atunci, v-o prezint pe Elisabeta, în toată splendoarea ei.

ÎNTR-O ȚARĂ NORDICĂ (SAU CUM AM VĂZUT EU EDUCAȚIA ÎN FAMILIILE DIN DANEMARCA)

Părerea mea despre agresivitatea îndreptată asupra copiilor e deja cunoscută celor care au discutat vreodată cu mine sau celor care îmi citesc blogul. Am scris de mai multe ori despre asta și, când apar discuții pe acest subiect, nu ezit să îmi exprim părerea, fie că ea e acceptată sau nu.

Este un subiect important pentru mine, nu pentru că aș fi fost maltratată în copilărie, cum s-a sugerat, ci pentru că eu văd dintr-o altă perspectivă metodele de educare a copilului. Și, repet, niciodată nu m-am ferit să-mi exprim părerea asupra acestor metode.

S-au creat în ultimul timp o serie de  tabere cu păreri diverse referitoare la legitimitatea de a educa sau nu cu „o pălmuță din când în când”. Unii sunt convinși până la cer și înapoi că o pălmuță nu doare și doar îl pune pe copil „la locul lui”. Alții sunt de acord și cu mai multe pălmuțe. Alții, ca mine, sunt total împotriva disciplinării fizice. Fiecare are argumentele lui, mai mult sau mai puțin valabile în ochii celorlalți. Si totul a pornit de la atitudinea față de bătaie a unui stat nordic.

Ce vreau eu să povestesc e din ceea ce am văzut cu ochii mei, în puținul timp pe care l-am petrecut într-o țară nordică și concluziile la care am ajuns și în urma unor discuții cu unii români care locuiesc acolo.

Nu o dată, în discuțiile despre creșterea copiilor în Danemarca, mi s-a reproșat că nu văd realitatea. Tinerii de acolo sunt total nedisciplinați, poartă cercei peste tot, fac sex la 16 ani, fac totul de capul lor. Nu mai spun de ideea de a nu trata copilul imediat ce-i curge nasul sau tușește, de faptul că, chiar și în toiul iernii copiii dorm la prânz afară, că părinții îi lasă să iasă afară, pe ger, îmbrăcați în tricou și pantaloni scurți (chiar dacă respectivii copii au 11 sau 16 ani și, teoretic, ar trebui să știe când le este frig). Dar, lucrul cel mai criticat, a fost faptul că părinții nu își controlează copiii.

E drept, unele lucruri de acolo m-au uimit și pe mine, dar le-am luat ca parte din cultura lor și nu le-am judecat. Am judecat, însă, pe cei care criticau faptul că cei de acolo nu știu să-și disciplineze copiii.

Păi hai să vedem. Acolo adulții nu-i bat pe copii ca să fie ascultați. Ideea de „eu te-am făcut eu te omor” cade din prima.  Părinții discută cu copiii, le explică, le arată prin propriul exemplu ce au de făcut și cum ar trebui să se comporte.

Un lucru pe care l-am remarcat și mi-a plăcut și mi-a fost confirmat și de alte cunoștințe din Danemarca (pentru a mă asigura că nu doar în familia pe care am cunoscut-o se întâmplă asta), a fost programul fix de masă. Toată familia se adună seara, in jur de 6-7, în jurul mesei și mănâncă, povestesc ce au făcut peste zi, discută etc. În câte dintre familiile de la noi se întâmplă asta? Vă spun eu: în foarte puține. În familia mea , de exemplu, în cei 7 ani si mai bine de când suntem părinți, foarte rar am stat toți trei la masă. Ba unul era plecat, ba altul mai avea de lucru, ba că „nu mi-e foame acum, mâncați voi, că eu mănânc mai târziu” etc. Sigur, sunt și zile când mâncăm toți trei, dar asta se întâmplă așa rar că și David observă și spune că i-ar plăcea să facem asta mai des. Iar ca noi sunt foarte mulți alții.

Iar alimentația lor e variată. Se consumă legume, fructe, carne, lactate, orez, făinoase, din toate câte ceva de-a lungul săptămânii. Recunosc că mie mi-e foarte greu să mențin o alimentație variată. Abia sarcina a doua m-a obligat să consum mai multe legume și mai multe fructe, să caut rețete variate, să fac combinații mai sănătoase. Nu pentru că am vrut neapărat, ci pentru că organismul m-a obligat, respingând cu hotărâre multe dintre obiceiurile mele alimentare proaste. Nu mă dau în vânt după gătit, de cele mai multe ori nici programul nu-mi permite, și de aceea, de obicei aleg variantele cele mai simple, care nu-s chiar recomandate de nutriționiști. În Danemarca, însă, am văzut că se gătește variat, cu multe legume.

Iar dulciurile sunt limitate. Nu pentru că nu s-ar găsi în casă, ci pentru că ei sunt obișnuiți să mănânce dulciuri doar în week-end. Nu-i ca la noi că trebuie să ai ceva dulce zilnic, dacă se poate să mănânci toată punga de biscuiți sau toată tableta de ciocolată dintr-o suflare. Nu. Un pachet de biscuiți ține și câteva săptămâni. Eu, să găsesc ceva dulce pe placul meu, aș mânca și cu ochii. Prefer să nu-mi cumpăr decât să trebuiască să mă abțin de la a-i mânca. Erau acolo niște biscuiți glazurați demențiali. Muream când vedeam că stau zile întregi în sertar fără să se atingă nimeni de ei sau că se mânca doar unul din când în când. Eu aș fi devorat pachetul în doi timpi și trei mișcări. Asta pentru că eu am gusturile corupte. La noi mâncatul dulciurilor e haotic și începe din copilărie. Toată lumea oferă dulciuri copiilor, fără regulă, fără să întrebe părinții, fără să se întrebe dacă e corect ce fac. „Lasă, că asta e bucuria copiilor”. O bombonică azi, o ciocolățică mâine, dimineața, seara, înainte de masă, după masă, nu contează. În multe familii se gătește ceva dulce de 2-3 ori pe săptămână. Și așa ajungem să nu mai rezistăm dacă nu mâncăm ceva dulce zilnic.

Ei bine, în Danemarca copiii mănâncă dulciuri vineri seara si în weekend. Și adulții la fel. Funcționează foarte bine. Se face din asta o ocazie specială: vineri seara, un film în familie, o prăjitură, niște gogoși, etc. În felul ăsta se apreciază mai mult atât dulciurile cât și timpul liber si momentele cu familia

Apoi ora de somn când, teoretic, copilul ar trebui să meargă singur la culcare. Chiar am auzit persoane care, sub influența filmelor americane, visează la copii care vin să-și pupe părinții și să le spună noapte bună apoi merg singurei în camera lor. Ei bine, nu-i chiar așa, mai ales la vârste mai mici. Cunoștințele mele din Danemarca, chiar și la 7-8 ani ai copilului, merg cu el să-i citească ceva, să-l drăgălească un pic de noapte bună, etc. E drept, în general copiii dorm în patul lor sau chiar în camera lor. Noi nu am reușit să facem asta. La început pentru că am alăptat până la înțărcarea naturală (chiar nu știu nimic despre alăptatul prelungit în Danemarca, așa că nu-mi dau cu părerea în privința asta). Apoi din cauza spațiului. Apoi din comoditate. David are patul lui, dar de fiecare dată când suntem singuri mi-e mai comod să dorm cu el. Mi-e mai comod să-l învelesc, să-l mângâi și să-l țin în brațe când visează urât. Somnul a fost mereu foarte important pentru mine. Nu am protestat niciodată la nenumăratele treziri nocturne din primii ani ai lui David și nici acum nu protestez, dar dacă pot să îi rezolv problema fără să-mi sară somnul pentru că m-am ridicat din pat, prefer să mai dorm un timp cu el.

În general, danezii sau importanță oricărui cuvânt spus de copii, sau văicăreală a lor. Sunt mereu alături de ei și le explică, pe înțelesul lor tot ce vor să știe. În familiile cu care am locuit (una de români stabiliți acolo și una mixtă – el danez, ea thailandeză), am văzut relații frumoase, fără certuri sau mai ales violență. Asta e o regulă acolo, nu o excepție, ca la noi.

Iar la școala nici unul nu-i mai bun sau mai prost sau mai fraier. Fiecare e stimulat separat, la ce este el mai bun, se caută să se identifice ce îl atrage pe copil mai mult. Acolo se merge mult pe creativitate. La noi abia de curând s-a început să se pună accentul pe aspectul ăsta și mai avem cale lungă până să-i realizăm cu adevărat importanța.

Și ii învață sa fie fericiti, nu doctori sau ingineri sau IT-iști. Acolo există o vorbă: ' arbejde glæde' = muncă fericită și pe asta se pune accentul. Oriunde lucrezi ar trebui să fii fericit, să lucrezi din inimă și nu din obligație, să îți placă ceea ce faci. Fericirea e tare importantă, îi învață sa fie fericiți.

Mai are rost să spun care-i situația la noi?

Ok, rămân extravaganțele  și exagerările tinerilor (din punctul nostru de vedere, al celor obișnuiți să criticăm și să judecăm totul și pe toți). Eu zic altceva. Hai să facem un exercițiu: hai să-i lăsăm în pace pe tineri, care-s cu aceleași porniri în orice loc din lume ar trăi și să ne uităm un pic la adulți.

Cum sunt ei acolo față de majoritatea adulților de la noi? Sunt cumva debusolați?  Își ling, cumva răni ale trecutului? Își îneacă cumva traume din trecut în alcool? Chiar, câți alcoolici danezi ați văzut voi, cei care ați stat vreodată în Danemarca, față de România?

Eu spun cu inima pe inimă că nu am văzut. Cei care consumau alcool în mod exagerat în locul unde am stat noi, erau polonezii, nu danezii. Ba chiar am asistat la o întâlnire a unor prieteni danezi unde, pe masă, în loc de veșnica sticlă de vin sau țuică de la noi, s-a scos frumos o sticlă de suc, acompaniată de o felie de prăjitură. Și erau bărbați în toată firea, nu copilandri.

Și este Danemarca o țară mai dezvoltată decât România? Este. Sunt danezii mai relaxați și mai fericiți decât românii? Sunt. Oare de ce? Cum au reușit ei să construiască o țară cu un nivel de trai mai ridicat decât al nostru?

Părerea mea e pentru că au fost lăsați să fie copii la vârsta copilăriei, adolescenți la vârsta adolescenței și tineri la vârsta tinereții. Nu au fost împinși de la spate să împlinească vrerea părinților și visele acestora și au fost încurajați să-și identifice propriile vise și să caute căi de a le împlini. Având voie să greșească și să învețe din propriile greșeli, fără să-i condamne nimeni. Apoi, ajungând adulți, nu și-au mai consumat energiile pentru a scăpa de inhibițiile create în copilăriei de cei care-i supuneau cu o pălmuță sau o jignire, de cei care le spuneau „știu eu mai bine decât tine ce-ți trebuie”. Nu s-au mai răzbunat pe copiii lor pentru palmele primite de la proprii părinți sau bunici.

Ce dacă unii își pun cercei în nas, în buze și prin alte locuri mai puțin vizibile? Trece și vârsta asta. Cât am stat în Danemarca nu am văzut un singur adult „împodobit ” ca un brad de Crăciun. Ce dacă mai fac și ce vor ei? Copiii pot fi ghidați și fără bătaie, li se poate explica orice și, vă spun din proprie experiență, că sunt mai înclinați să asculte când sunt tratați cu respect decât de frică.

Eu sunt recunoscătoare vieții că m-a dus, chiar și pentru puțin timp, în Danemarca. Sunt recunoscătoare pentru ce am văzut acolo, pentru ceea ce am învățat acolo.

NOTĂ: Mulțumesc Mihaelei că m-a ajutat să-mi pun  în ordine gândurile despre ce am văzut în Danemarca și pentru că mi-a confirmat părerea pe care mi-am făcut-o despre atitudinea danezilor față de familie în general și copii în special.

37

Anul acesta a fost cam așa: 

Nu glumesc. De fapt, cam fiecare an așa e, în ultimul timp. Trăiesc vremuri pline de contraste, de la căderi periculoase la ridicări miraculoase.

Anul acesta am avut de scris o lucrare de licență și, pe cât de entuziasmată am pornit în lucrul ei, pe atât de blazata și fără chef am terminat-o. Nu a ieșit ce-mi doream dar, spre sfârșit, nu-mi doream decât să termin, oricum ar fi ieșit.

Anul acesta am terminat facultatea și, pe cât de entuziasmată am fost în ultimii trei ani, pe atât de mult am așteptat să se termine. Da, îmi va fi dor de colegi, de profesori, de Vatra Dornei, dar nu regret că s-a terminat. Simțeam nevoia să încep altceva.

Anul acesta am rămas însărcinată și, pe cât de mult mi-am dorit copilul ăsta, pe atât de bulversată am fost când am văzut cele două liniuțe. Nu, nu m-am gândit nici o clipă că nu-l mai vreau, dar a durat un timp să mă obișnuiesc cu gândul că voi mai avea un copil. La zbuciumul sufletesc s-a adăugat atunci răul îngrozitor din primele trei luni. Cu David nu am avut nici o problema în sarcina. Acum am crezut că nu ies vie din primele trei luni, atât de rău mi-a fost. Dar au trecut și acele luni, iar acum sunt bine. Obosita, greoaie, încă nesigură de viitor, dar bine.

Anul acesta am lucrat pentru prima dată ca profesor calificat în învățământul preșcolar. Las deoparte corvoada hârtiilor (pentru că mie chiar mi se pare o corvoadă). A fost una dintre cele mai frumoase perioade, am învățat multe, am făcut multe, am cunoscut oameni frumoși, am dat și am primit energie de la copii și m-am lămurit că nu am greșit când am pornit pe acest drum.

Anul acesta am luat deciziile pe care le-am amânat prea mult timp și care-mi sunt confirmate în fiecare zi.

Anul acesta am învățat ce înseamnă familia.

Anul acesta s-a încheiat pentru mine și m-a lăsat ca în filmuletul de mai sus: amețită și cu senzația că, parcă, nu așa ar fi trebuit să se desfășoare.

Aștept cu nerăbdare anul următor.

7

Noi sarbatorim mereu de Halloween.
Sărbătorim viața, iubirea, bucuria, puritatea, copilăria.
Anul acesta David a vrut tort cu Minecraft. N-am avut timp și dispoziție să-l fac eu, dar am gasit pe cineva priceput care ne-a facut exact ceea ce doream, atât ca aspect cât și ca gust și compoziție. Și restul dulciurilor le-am comandat, plus pizza și câteva gustări rapide (pur și simplu, anul acesta nu m-am simțit în stare sa gestionez partea culinară a petrecerii).
Pentru prima dată, în afară de prietenii obișnuiți, David a invitat și colegi de clasă.
A primit exact ceea ce-și dorea: lego.
Am avut noroc de vreme foarte frumoasă iar copiii au petrecut mult timp afară, jucându-se de-a Creeperii din Minecraft, sticluța cu otravă, bătându-se cu frunze (a fost o idee bună să nu strâng încă frunzele nucului).

un pic de lego

chinuitoarele de pisici

 

iar lego

 și Berlioz vrea pizza

afară

Cubul activităților fizice a avut mare succes

și twister-ul

a venit tortul

din nou afară

sunt șupălat că cei mari nu mă lasă să mă joc și eu cu ei

frunzeeee

Mulțumim celor care au venit la petrecerea noastră. David s-a simțit foarte bine. L-am văzut vesel, entuziasmat, cu ochii strălucind de bucurie și cu freamăt de râset în voce.