CARTILE LUI DAVID - CARTILE IN LIMBA DANEZA

Unele dintre cele mai frumoase amintiri din Danemarca sunt cartile cumparate de acolo. Limba daneza nu ne incurca deloc. As fi putut sa fac o traducere cu ajutorul internetului, dar am renuntat la idee. Chiar daca nu intelegem o boaba din ce e scris, facem la greu lecturi dupa imagini. Partea frumoasa e ca povestile se schimba la fiecare lectura, in functie de inspiratia de moment. Uneori avem chef sa le inflorim si inventam tot felul de detalii. Alteori simplificam cat putem.

Preferata lui David din ultimele zile, cartea pe care e obligatoriu sa i-o citesc la culcare altfel nu vrea sa doarma, e cea despre un cofetar care se trezeste intr-o dimineata cu o idee grozava: un tort nemaivazut, la care munceste toata ziua si de care e foarte incantat la final.
E o carte cu cifre si, cu ajutorul ei, David a inceput sa recunoasca unele cifre pe care mi le tot arata prin reviste sau pe strada la numerele masinilor. De numarat numara doar pana la 4, dupa aceea e o mare abrambureala in capul lui. Dar macar a trecut de faza in care numaratul insemna "unu...doua...sase...noua" sau, cand n-avea chef de numarat o scurta la "unu...doua...multe"

Alta carte care a fost preferata lui mult timp (pana a fost detronata de cea cu cofetarul), e cea in care Mickey si prietenii pregatesc un purcel pentru un concurs. Ii fac curatenie in tarc, ii dau sa manance toate fructele si legumele pe care le gasesc la ferma, dar, la un moment dat, purcelul nu mai poate manca nimic. Toti se mobilizeaza sa afle care e problema iar dupa ce rezolva misterul ajung la concurs si il castiga. Cu ocazia asta trecem in revista activitatile de la o ferma, animalele domestice, legumele si fructele.

Celelalte doua carti in daneza, care din cand in cand revin in atentia lui David, sunt despre cum isi petrec ziua un catelus si o pisica. Lui David nu prea ii plac cateii, sunt mult prea agitati pentru el si il sperie. Cartea despre Fido, insa, ii place mult si inventam impreuna aventurile prin care trece catelusul. Pisicile, in schimb, au un loc aparte in sufletul lui David. Le adora. Le mangaie, vorbeste cu ele, le dragaleste. De aceea si cartea despre Ludo e una dintre preferate.

Am mai avut o carte care ne placea foarte mult. prima carte cumparata in Danemarca, cea din care David a invatat culorile. Din pacate am ratacit-o inainte de a ne intoarce in Romania. Un timp mi-a parut rau dupa ea. Acum, insa, m-am resemnat. Sper sa o gaseasca un copil care s-o indrageasca la fel de mult cum a indragit-o David.

DIN NOU DESPRE VIOLENTA

In ultimele luni, se discuta mult despre pedepsele corporale aplicate copiilor. Unii le considera justificate (o palma la fund din cand in cand - sau o varguta cand te doare palma - nu are cum sa-i faca rau, nu-i asa?), altii lupta vehement impotriva oricarui tip de violenta indreptata asupra copiilor.

Nu m-am implicat in nici o discutie, nici n-am avut putere sa citesc tot ce s-a scris despre asta pe bloguri sau forumuri, dar m-am gandit mult la ce cred eu, la ce experiente am avut in trecut, la ce am vazut si inca vad peste tot in jurul meu.

Ceea ce ma face sa scriu aceasta postare e urmatorul fragment din postarea Ralucai:

"Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine."

Este ceva ce probabil simt toate mamele. Cine poate spune ca nu a simtit niciodata asa ceva ori minte, ori e o persoana cu adevarat speciala. Cunosc bine fulgerul asta care intr-o clipita te transforma dintr-o fiinta zambitoare si dragastoasa, intr-o bomba cu ceas pe cale sa faca totul tandari in jur.

Recunosc ca l-am lasat sa ma cuprinda de cateva ori, am aplicat si eu palma aceea la fund, care n-are cum sa faca rau, am strigat la copilul meu in timp ce el ma privea cu o expresie ce oscila intre amuzament si nedumerire, incercand sa inteleaga ce inseamna schimbarea asta in atitudinea mea fata de el.

Am stiut de la inceput ca nu e ceea ce imi doresc pentru noi, ca nu asa vreau sa crestem, dar furtuna a fost de multe ori mult prea puternica si a fost nevoie de o putere prea mare din partea mea ca sa-i tin piept si nu am reusit mereu sa vad dincolo de nervii mei.

Dar, recunoscandu-mi scaparile si lucrand constant cu mine ca sa le raresc pana la eliminare, am sustinut mereu ca nu sunt de acord cu educatia prin violenta. Toate semnele din viata mea mi-au aratat asta, incepand de la faptul ca fiecare lovitura imi lasa in degete o durere de parca pedeapsa fusese pentru mine si incheind cu crizele lui David care se crede uneori indreptatit sa loveasca si el cand nu-i convine ceva.

Asa ca am inceput sa spun "nu" loviturilor si sa le impun si celor care intra in contact cu David sa gaseasca alte moduri de a rezona cu el.

Uneori, probabil din cauza faptului ca sunt contra unui obicei atat de comun, mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".

Cu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.

Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul. Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.

Pentru ca, reconstruindu-ma si redescoperindu-ma si incercand sa nu ma vad doar pe mine in relatia cu David, am ajuns la concluzia ca, intr-adevar "atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna."

acum imi amintesc ca am mai scris cate ceva pe tema asta
aici
si aici

TICA TICA TICA

Din păcate nu am și varianta sonoră, dar, în timp ce citiți poezia de mai jos, imaginați-vă un glas subțirel și alintat, un zâmbet pana la urechi și doi ochi sclipind ștrengari. Pentru că știe, ștrengarul meu știe bine că mă înmoi toată când începe să recite și-mi zice poezia asta de zeci de ori pe zi.

Tica tica tica
Tetat mica
cat pitica
toaată lica
dut a coală
cu butica goaală

Pentru cine nu o știe, poezia in original suna așa:

Tica tica tica
m-a certat mămica
c-a mâncat pisica
toată fripturica
și m-am dus la școală
cu burtica goală

Poezia asta ne-o spunea mama când eram mici. Luna trecută, când a venit la ziua lui David, i-a recitat-o de câteva ori iar David a îndrăgit-o atât de mult, încât m-a pus să i-o repet până a învățat-o.

EU ÎL VREAU DEPENDENT

Ioana a spus lucrurilor la care ma gândesc pe nume. Dar tot simt nevoia să le dau o notă personală (mai ales că diferența de vârstă și sex dintre copiii noștri nu-i de neglijat). Așa că preiau modelul ei și, menționând că sunt părerile mele care pot diferi mai mult sau mai puțin de ale lui Cătălin, va spun că:

1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?

2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).

3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).

4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.

5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)

Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.

Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul