CUM AM AJUNS SĂ ALĂPTEZ UN PREȘCOLAR

Acum 3 ani și 4 luni, când l-am născut pe David, ceea ce știam despre înțărcare era că undeva pe la 6 luni trebuie să înceapă, ca să se finalizeze în jur de 1 an, cel târziu.

Pe măsură ce săptămânile treceau mă panicam la gândul ințărcarii. Cum aveam sa fac? Cum aveam să trecem prin asta? Pentru David sânul era viața însăși. Doar gândul să-l privez de sursa lui de hrana și confort, îmi dădea fiori. Dar mi se spunea că „trebuie”, că ăsta era cursul normal al lucrurilor.

Am început să citesc despre diverse metode de întărcare, ca să fiu pregătită când va veni momentul.
Ceea ce mi-a dat speranță a fost că am aflat că ar fi mame care alăptează și după un an, poate chiar după doi. Hmmm, doi mi se părea cam mulți, dar măcar scăpasem de termenul limită de un an și eram mai relaxată.

Și așa, din articol în articol, din discuție în discuție, din blog în blog, am adunat un întreg caleidoscop de păreri, de argumente pro și contra și de experiențe ale altor mame.

Le-am pus cap la cap pe toate, le-am confruntat cu ceea ce simt și gândesc eu, m-am uitat bine la David și la relația lui cu mine, iar concluzia a fost clară: David nu avea să fie înțărcat prematur pentru că așa zicea lumea că trebuie. Avea să fie alăptat cel puțin 2 ani (așa cum, dealtfel, recomandă și Organizația Mondială a Sănătății) iar dacă nu erau de ajuns pentru el doi ani, urma să continuăm alăptarea atâta timp cât avea să ne fie bine amândoura.

Pentru mine, argumentul suprem a fost valoarea imunologică a laptelui matern, care nu dispare ci crește în al doilea an de alăptare. Anticorpii, hormonii de creștere, vitaminele pe care i le pot oferi copilului meu din sursă naturală, sterilă, bio și cum vreți s-o mai numiți :) , contează mai mult decât comentariile neavizate. În plus, David moștenește de la tati un fond alergic de care ne-a fost întotdeauna tare teamă. Dacă faptul că încă îl alăptez îl ajută cât de puțin să-și dezvolte sistemul imunitar astfel încât să facă față mai ușor bolilor și alergenilor, cum aș putea să-l privez chiar și de un gram din laptele pe care i-l pot oferi?

Și iată că am ajuns la vârsta aceasta cu foarte puține boli la activ, dintre care doar una a avut nevoie de antibiotic, acum fix un an (sincer, cred ca puteam trece și atunci prin boală fără antibiotic dacă descopeream la timp medicul homeopat care l-a tratat după aceea pe David).

Sigur, unii spun că sunt norocoasă că am un copil care nu-i bolnăvicios. Eu spun că am ajutat și eu puțin norocul acesta.

Cât despre alte premoniții sumbre referitoare la alăptatul prelungit… m-am convins deja că nu au bază.

Articole despre alăptatul prelungit au început să apară tot mai des în blogosfera mămicească. Pe siturile din străinătate sunt deja de multă vreme tot felul de informații pentru cei care caută confirmări și susținere. Revistele și siturile pentru mame încep și ele să se dezmeticească și să se documenteze corect, ceea ce e un lucru foarte bun.

Desigur, acesta e doar începutul. Sunt mulți care încă mai cred cu tărie în faptul că alăptarea extinsă e dăunătoare și imorală, fără a putea, însă, aduce și argumente concrete pentru a-și susține afirmațiile. Dincolo de noroiul aruncat de unii, însă, informațiile corecte încep să fie la dispoziția oricui le caută.

Să ne înțelegem, nu judec pe nimeni. Postarea asta o scriu mai mult pentru cei care mă judecă pe mine pentru alegerea pe care am făcut-o. Chiar azi a trebuit să fac față unor ochi mari, bulversați și neîncrezători. Am explicat pentru a nu știu câta oară despre beneficiile alăptatului prelungit, despre compoziția laptelui matern care se schimbă în funcție de vârsta și nevoile copilului, despre înțărcarea naturală care nu, nu se petrece când merge băiatul în armată (între noi fie spus, am eu o bănuială că la vârsta armatei, nu sânii mei vor fi cei la care va visa David :) )

Și nici nu zic „Faceți ca mine pentru că eu știu mai bine”. Fiecare mamă ia deciziile cu care se simte împăcată. Recomand, însă, ca orice decizie să fie bazată pe mai mult decât „Așa se zice”.

IMILALE PENTU TATI

Nu-s dulci, dar lui tati i-au placut :)

MICII ARTISTI

Sunt una dintre acele persoane care nu suporta pereții goi. Oricât de curați și proaspăt văruiți ar fi, mi se par arizi fără ceva care să-i însuflețească. Când am început să desenez, mi-am agățat pe perete toate desenele (în general personaje din desene animate). Când au început să-mi placă diverși actori sau cântăreți, am cumpărat postere și le-am agățat și pe acelea pe perete.
În timpul facultății, recunoșteai în două secunde locul meu din camera de cămin. Era patul deasupra căruia se aflau cele mai multe poze și afișe. Poze cu familia, poze cu prietenii, citate preferate, cate un poster drăguț cu personajele lui Disney.

Când David a început să scrie pe pereți, dincolo de ideea de „mâzgăleală”, m-am străduit să-mi amintesc că eu și acum simt nevoia să umplu pereții și cu altceva decât câte un tablou sau câte o icoană.
Așa că într-o zi mi-a venit ideea să decorăm pereții astfel încât să fie și el mulțumit că se poate desfășura și să iasă și ceva plăcut ochiului.

Am început cu o schiță pentru care David a fost șablon





La etapa de pictură, David a decis să facă o balenă. Să nu-mi spuneți că nu seamănă a balenă.





După câteva zile, am decis că putem mai mult. David nu ține încă la creațiile lui, așa că a transformat rapid Balena și m-a lăsat și pe mine să retușez.





Și rezultatul final:





Pe ceilalți pereți pusesem deja fotografii și am încercat să le includ în desene. Iată ce a ieșit







Acum mă simt într-adevăr ACASĂ :)

SE CAUTĂ PĂRINȚI PENTRU FATA

Adică pentru ea:


”Are 6 luni si nu isi cunoaste parintii, a fost parasita inca de cand s-a nascut.

Cele 6 luni petrecute intr-un spital, desi nu e bolnava, parca i-au dat deja un aer de maturitate.

La varsta ei, deja a invatat sa se joace singura, sa se legane singura, sa vorbeasca de una singura.

Daca ii dai un deget prin patut, ti-l prinde cu o putere care te uimeste. Iti trage toata mana, ti-o prinde cu ambele ei maini, ti-o pupa si apoi te priveste cu un zambet complice, de parca ti-ar spune: “Ha, te-am prins!” Si nu iti mai da drumul.

Este cel mai cuminte copil pe care l-am vazut, iar cand o iei in brate iti multumeste cu un zambet atat de plin, de parca i-ai da tot aurul din lume.”
Povestea mai pe larg o găsiți aici


Primul meu implus a fost : „O adopt eu! Dumnezeu știe cât de mult îmi doresc și o fetiță și poate de asta mi-a scos în cale povestea Fetei” Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin fața ochilor un întreg posibil viitor în care ea își avea locul alături de noi.

Apoi am realizat că nu-i așa de ușor. Decizia asta n-o pot lua de una singura și, chiar dacă am descoperi că suntem amândoi pe aceeași lungime de undă în privința asta, chiar dacă am reuși să-i convingem și pe bunici că în casa și familia asta este loc și pentru Fata (în italiană, fata înseamnă zână, de asta mi-e așa ușor să-i zic astfel), cine șie ce alte condiții ar trebui îndeplinite pentru ca visul meu de o clipă să devină realitate? Și cine știe cât ar dura procedurile? (nu știu absolut nimic despre adopții).

Așa că am hotărât să vă spun și vouă despre ea. Poate cunoașteți oameni buni, care-și doresc să fie părinți pentru o zână mică și cuminte. Poate cunoașteți chiar oameni care deja au toate actele în regulă și nu așteaptă decât un copil pe care să-l poată adopta.

AL MEU E MAI BUN...

Kiddy Shop a lansat un concurs de-a dreptul haios.
Va invit să participați sau să-l urmăriți măcar, pentru că amuzamentul e garantat .

Iată poza cu care participăm noi: