CUM AM AJUNS SĂ ALĂPTEZ UN PREȘCOLAR

Acum 3 ani și 4 luni, când l-am născut pe David, ceea ce știam despre înțărcare era că undeva pe la 6 luni trebuie să înceapă, ca să se finalizeze în jur de 1 an, cel târziu.

Pe măsură ce săptămânile treceau mă panicam la gândul ințărcarii. Cum aveam sa fac? Cum aveam să trecem prin asta? Pentru David sânul era viața însăși. Doar gândul să-l privez de sursa lui de hrana și confort, îmi dădea fiori. Dar mi se spunea că „trebuie”, că ăsta era cursul normal al lucrurilor.

Am început să citesc despre diverse metode de întărcare, ca să fiu pregătită când va veni momentul.
Ceea ce mi-a dat speranță a fost că am aflat că ar fi mame care alăptează și după un an, poate chiar după doi. Hmmm, doi mi se părea cam mulți, dar măcar scăpasem de termenul limită de un an și eram mai relaxată.

Și așa, din articol în articol, din discuție în discuție, din blog în blog, am adunat un întreg caleidoscop de păreri, de argumente pro și contra și de experiențe ale altor mame.

Le-am pus cap la cap pe toate, le-am confruntat cu ceea ce simt și gândesc eu, m-am uitat bine la David și la relația lui cu mine, iar concluzia a fost clară: David nu avea să fie înțărcat prematur pentru că așa zicea lumea că trebuie. Avea să fie alăptat cel puțin 2 ani (așa cum, dealtfel, recomandă și Organizația Mondială a Sănătății) iar dacă nu erau de ajuns pentru el doi ani, urma să continuăm alăptarea atâta timp cât avea să ne fie bine amândoura.

Pentru mine, argumentul suprem a fost valoarea imunologică a laptelui matern, care nu dispare ci crește în al doilea an de alăptare. Anticorpii, hormonii de creștere, vitaminele pe care i le pot oferi copilului meu din sursă naturală, sterilă, bio și cum vreți s-o mai numiți :) , contează mai mult decât comentariile neavizate. În plus, David moștenește de la tati un fond alergic de care ne-a fost întotdeauna tare teamă. Dacă faptul că încă îl alăptez îl ajută cât de puțin să-și dezvolte sistemul imunitar astfel încât să facă față mai ușor bolilor și alergenilor, cum aș putea să-l privez chiar și de un gram din laptele pe care i-l pot oferi?

Și iată că am ajuns la vârsta aceasta cu foarte puține boli la activ, dintre care doar una a avut nevoie de antibiotic, acum fix un an (sincer, cred ca puteam trece și atunci prin boală fără antibiotic dacă descopeream la timp medicul homeopat care l-a tratat după aceea pe David).

Sigur, unii spun că sunt norocoasă că am un copil care nu-i bolnăvicios. Eu spun că am ajutat și eu puțin norocul acesta.

Cât despre alte premoniții sumbre referitoare la alăptatul prelungit… m-am convins deja că nu au bază.

Articole despre alăptatul prelungit au început să apară tot mai des în blogosfera mămicească. Pe siturile din străinătate sunt deja de multă vreme tot felul de informații pentru cei care caută confirmări și susținere. Revistele și siturile pentru mame încep și ele să se dezmeticească și să se documenteze corect, ceea ce e un lucru foarte bun.

Desigur, acesta e doar începutul. Sunt mulți care încă mai cred cu tărie în faptul că alăptarea extinsă e dăunătoare și imorală, fără a putea, însă, aduce și argumente concrete pentru a-și susține afirmațiile. Dincolo de noroiul aruncat de unii, însă, informațiile corecte încep să fie la dispoziția oricui le caută.

Să ne înțelegem, nu judec pe nimeni. Postarea asta o scriu mai mult pentru cei care mă judecă pe mine pentru alegerea pe care am făcut-o. Chiar azi a trebuit să fac față unor ochi mari, bulversați și neîncrezători. Am explicat pentru a nu știu câta oară despre beneficiile alăptatului prelungit, despre compoziția laptelui matern care se schimbă în funcție de vârsta și nevoile copilului, despre înțărcarea naturală care nu, nu se petrece când merge băiatul în armată (între noi fie spus, am eu o bănuială că la vârsta armatei, nu sânii mei vor fi cei la care va visa David :) )

Și nici nu zic „Faceți ca mine pentru că eu știu mai bine”. Fiecare mamă ia deciziile cu care se simte împăcată. Recomand, însă, ca orice decizie să fie bazată pe mai mult decât „Așa se zice”.