Mi-am pus cercei când eram în clasa a
5-a. Clasicii cercei cu bobiță, primiți cadou de la nașa mea.
Am fost foarte
emoționată. Purtându-i cu grijă, ca pe o comoară, am urcat scările blocului
până la etajul 1, unde locuia o vecină ce era asistentă. Mi-a făcut găuri în
urechi cu acul și mi-a pus cerceii. A fost un pic de chin până s-a vindecat
rana, dar eram foarte mândră. Nu mai spun cât de încântată eram că mă admira
toată lumea. I-am purtat câțiva ani, apoi i-am schimbat cu alții, același
model, dar mai mari.
Această primă pereche de cercei a fost
preluată de sora mea. Ei nu i s-au făcut găuri cu acul. A primit întâi o
pereche de cercei medicinali, aleși de ea, montați cu pistolul. Pac, pac și
gata, nici n-a simțit. A durut-o doar procesul de vindecare. N-o să uit
niciodată bucuria și lumina din ochii ei când a purtat prima dată cercei.
Cea de-a doua pereche de cercei am
schimbat-o, după câțiva ani, cu diverse variante handmade și, cum era de așteptat la o persoană
atât de „grijulie” cu obiectele de preț, ca mine, am pierdut un cercel. Nu-i
nimic, trăiască handmade-ul. Și sora mea, care îmi completează așa des colecția
de bijuterii din fimo, încât nici nu am timp să le port pe toate.
Când David era mic, circulau pe
bloguri și forumuri o serie de articole cu argumente pro și contra cerceilor
puși încă din maternitate și, în general, despre bijuteriile pentru
copii atât de mici.
Nu le-am citit. Aveam băiat, nu m-au
interesat cerceii.
M-am gândit, însă, la subiectul despre
bijuterii. David a primit la vreo 3 săptămâni de la naștere o brățară și un
lănțișor cu iconiță. Din aur. Inițial nu i le-am pus. Mi se părea o
responsabilitate prea mare pentru mine să am grijă să nu le piardă și mi s-a
părut cumva aiurea ca un copil abia născut să poarte bijuterii. Copiii sunt
frumoși prin ei înșiși, nu au nevoie de astfel de artificii, gândeam eu atunci.
Pe la câteva luni, totuși, i-am pus
lănțișorul. În scurt timp s-a înnodat, apoi s-a rupt și l-a pierdut. Am
recuperat doar iconița, găsită întâmplător într-un pliu al căruțului.
Acum am fetiță și, bineînțeles, am
fost întrebată dacă îi pun cercei.
Nu, nu îi pun. Din 3 motive:
UNU
Încă mai gândesc că bebelușii nu au
nevoie de bijuterii.
DOI
Doare. Știu, unii cred că bebelușii nu
simt durerile prea tare și oricum le uită
Eu sunt din cei care cred că viața
unui nou-născut e bulversantă. Brusc schimbă mediul de viață, este manevrat de
mâini mai mult sau mai puțin îndemânatice, nu poate comunica ceea ce simte,
corpul lui trece prin diverse transformări nu chiar plăcute. Pentru prima dată
simte foamea, oboseala, frigul, durerea, tranzitul intestinal, colicile, frustrarea de a nu se putea
mișca într-un spațiu mult prea larg și necunoscut etc. Și nu e deloc ușor
pentru el să treacă prin toate astea și să se adapteze vieții.
În condițiile
astea, nu am nici cea mai mică intenție de a-i provoca Elizei o durere în plus.
Prefer să i le alin pe cele pe care le are deja.
TREI
Eu și sora mea am fost încântate să
facem alegerea asta în mod conștient. De ce să o privez pe Eliza de experiența
asta? Ii și văd strălucirea din ochi când vede prima dată în oglindă cerceii
medicinali, o văd studiind standul de bijuterii în căutarea cerceilor perfecți.
Între atâtea dureri prin care va fi obligată să treacă în viață, va fi și o
durere prin care va decide singură dacă e cazul să treacă sau nu. Va fi și
pentru ea o alegere conștientă, de care va fi mândră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu