UITE CĂ SE POATE

După evenimentele descrise aici, am avut câteva zile groaznice.

Nu numai că nu-mi intraseră banii luna asta, dar știam sigur că nu-mi vor intra nici luna viitoare, ceea ce mă destabiliza complet, în contextul începutului de an școlar și al unor evenimente pe care le plănuisem pentru luna octombrie.

Am primit tot felul de sugestii, pentru care mulțumesc celor care s-au gândit la mine, dar nu mă simțeam în stare să fac nimic. Nici măcar să mă mai revolt.

Mi-am făcut niște socoteli, am evaluat cam cât urma să primesc pe traduceri, am amânat niște datorii, am vorbit la școală să plătesc ce am de plătit abia în noiembrie și cam atât. Știu, nu sunt o luptătoare. Nu în privința asta. Lupta cu instituțiile statului mi se pare așa un consum de timp și energie, că prefer să abandonez și să fac lucruri mai utile.

Până când un unchi de-al meu, care a trăit mulți ani în străinătate, obișnuit cu un sistem făcut pentru cetățeni și care chiar lucrează pentru cetățeni, a spus că nu, nu e normal ce s-a întâmplat și trebuie să se găsească o soluție, măcar una temporară.

- Cum, măi, spune el, adică nu ți-au intrat banii de atâtea luni iar ei te trimit acasă și-ți spun să mai aștepți două luni? Și copiilor ce le dai de mâncare în astea două luni? Așa ceva e de  neconceput.

Știu, mă gândesc eu, dar pur și simplu nu știu ce aș putea face. El, însă, nu-i împăcat cu situația. Mă pune să scriu o cerere, că se ocupă el.

Am scris. A mers cu povestea mea la primărie, pe la toate ușile la care a putut bate. Concluzia a fost că tot la Agenția de păți și prestații sociale trebuie să meargă.

Nu s-a mai dus acolo, știa deja că-i vor spune că nu există nicio soluție să primesc banii mai repede. A trimis, în schimb, mailuri la toate adresele pe care le-a găsit pe situl lor. A doua zi am fost sunată să merg să vedem cum facem cu banii.

Acolo actele erau deja pregătite. Primind sesizare de la București, s-a găsit o soluție de compromis. Mi-au dat stimulentul pe iulie și august din casierie, urmând ca eu să-i returnez în noiembrie, când intră banii de la ei.

Nu e situația ideală, dar s-a găsit o soluție care să-mi rezolve, temporar, problema. Tot nu-mi vor intra banii în octombrie, dar am o bază cu care să mă descurc până la jumătatea lui noiembrie. Nu am vrut pomană, nu am vrut un ajutor care nu mi se cuvenea. Am vrut doar banii mei și ai copiilor.

Am rămas, totuși, cu un gust amar. Când am fost prima dată la Agenție am întrebat de mai multe ori dacă chiar nu se poate face nimic, dacă nu pot merge undeva, la superiorii lor, dacă nu e cineva capabil să dea o dispensă sau orice altceva care să-mi permită să primesc banii mai devreme de noiembrie. Răspunsul a fost invariabil NU. Nimeni de la ei nu mă putea ajuta.

A fost nevoie de o reclamație ca să se găsească această soluție. Și nu pentru că chiar nu exista altă variantă. Ar mai fi fost una, care presupunea o intervenție la Trezorerie, dar le strica lor niște socoteli. De la NU SE POATE au ajuns la a alege din două variante, soluția care le dăuna lor cel mai puțin. Deci s-a putut face ceva.

În plus, unchiul meu a mai scos în evidență un aspect: în august, când s-au făcut plățile, ceea ce nu mi-a intrat mie, trebuia să le dea lor cu plus undeva. La fel și în septembrie. Înțeleg că e personal puțin și nu pot verifica dacă au intrat toți banii unde trebuia, dar în momentul în care au rămas niște sume în plus, înseamnă că un om (sau mai mulți, că sunt sigură că nu-s singura), nu a primit ce i se cuvenea. Și atunci da, verifici unde n-au intrat banii, nu aștepți să vină reclamație de la București, ca să dai cu subsemnatul apoi.

În fine, astea-s doar vorbe. Fiecare își face meseria cum crede.

Cu alocația nu s-a putut face nimic. Abia luna asta au primit și înregistrat dosarul. Acolo a fost vina cuiva de la primărie care nu a binevoit să se întrebe de ce dosarul ăla zace pe birou de 6 luni.

CONCLUZIILE PRIMELOR DOUĂ SĂPTĂMÂNI DE ȘCOALĂ

Este a treia școală la care merge David. Deși e cea în care am cea mai mare încredere, emoții am avut. În februarie, când am venit în Piatra, mi-a fost teamă că nu se va adapta, în contextul schimbărilor din ultimele luni, care au culminat cu nașterea Elizei. S-a adaptat. S-a împrietenit din prima zi cu copiii, dar, în timp, mi-am dat seama că stilul domnului învățător nu ni se potrivește, ba chiar îl poate face pe David să respingă ideea de școală. De aceea, am căutat altă variantă iar căutările ne-au dus către sistemul step by step unde am găsit un loc liber. Întotdeauna mi-am dorit o alternativă educațională pentru copiii mei, de aceea, în momentul în care s-a ivit ocazia să-l înscriu, nu am mai stat pe gânduri. Emoțiile mele au fost mai ales pentru programul prelungit și pentru mesele de prânz (David fiind foarte pretențios la mâncare).

Și iată că au trecut, pe nesimțite, două săptămâni. Două săptămână într-o clasă nouă cu doamne învățătoare și colegi noi, program nou și sistem de învățământ nou.

Iată primele concluzii:

1.Încă nu avem nicio problemă la trezire. Am făcut o rutină de dimineață de genul 1 – ne îmbrăcăm, 2- ne spălăm, 3 – mâncăm și așa mai departe până la ultimul punct care e ieșitul pe ușă la ora 7.20, ca să prindem autobuzul.

Încerc să fac în așa fel încât cât mai multe dintre puncte să le bifăm împreună și să ne amuzăm cât mai mult. Ne spălăm împreună, ne încălțăm împreună, ne spălăm pe dinți împreună. Doar cât mănâncă, eu o îmbrac pe Eliza. Dar și aici încercăm să ne sincronizăm, să terminăm în același timp: eu cu îmbrăcatul, el cu mâncarea.

Și trebuie să fac o mențiune la partea cu îmbrăcatul. Știu că asta e partea cea mai stresantă din diminețile celor mai mulți părinți. Anul trecut, când diminețile erau pline de “Hai, David, îmbracă-te!”, „Nu te-ai îmbrăcat încă?”, „Hai, măi băiete, că nu mai ai timp să mănânci!” am decis să las la o parte orgoliul meu de părinte care vrea să-și vadă copilul îmbrăcându-se singur în doi timpi și trei mișcări și am acceptat faptul că dimineața e somnoros și se mobilizează foarte greu, ar mai vrea să doarmă, etc.

Atunci l-am întrebat cum putem face să nu ne mai stresăm așa. El mi-a zis că ar vrea să-l îmbrac eu cu o oră înainte de trezirea oficială și să-l mai las să doarmă o oră îmbrăcat. Fie, am zis. Eu oricum mă trezesc foarte dimineață să mai lucrez ceva. Pe la 5.30-6.00 îl îmbrac, el mai doarme un pic iar undeva între 6.45-7.00 dau trezirea generală. Momentan funcționăm foarte bine așa și toată lumea e relaxată. Vom vedea cât timp va mai fi nevoie de acest artificiu.

O singură dată am pierdut autobuzul, dar din cauza mea, pentru că uitasem portofelul acasă și a trebuit să mă întorc după el. Am luat autobuzul următor și am întârziat doar 10 minute. David m-a avertizat să nu cumva să se mai întâmple, că el nu mai vrea să întârzie (chiar dacă mai are colegi care întârzie).

2.Are mai mult timp de joacă la școală, ceea ce face ca activitățile să nu i se pară greoaie. E încă la o vârstă când jocul ocupă un spațiu important în viața lui și mă bucur că doamnele învățătoare înțeleg asta.

3.A început să mănânce mai variat. Copilul meu, care acasă e un mofturos, care ar trăi doar cu pizza și cartofi prăjiți (hai, și câte o mămăligă cu brânză din când în când), căruia i se face greață instant când vede ceva verde în farfurie, a ajuns să mănânce cam de toate.

Aproape în fiecare zi mă întâmpină cu formula: “Mami, am o veste bună pentru tine.” Urmează să-mi spună că a mâncat nu una, ci două porții, ba de păstăi, ba de mazăre ba din altă mâncare care acasă e tabu. Încă nu prea se împacă cu supele, dar nimic nu-i perfect în viață, așa-i?

4.Colorează în neștire. Înainte i se părea plictisitor. Acum colorează, desenează, își găsește mereu ceva de făcut. De când a început școala nu am deschis nici măcar o dată televizorul. Doar la calculator mai stă, să joace Minecraft, dar nu în fiecare zi și nu în neștire.

5. A prins curaj să citească în clasă. În primăvară se blocase total, nu mai voia să citească în fața domnului învățător. Acum citește de față cu toți colegii, ba chiar îmi povestește că, în pauze, își ia diferite cărticele din bibliotecă și mai citește dacă i se par interesante. Ce-mi pot dori mai mult? I-am spus că nu e foarte important acum să citească foarte bine. E normal să se încurce, să nu înțeleagă chiar toate cuvintele, dar e important să nu renunțe și să exerseze. Nici eu nu citeam bine la vârsta lui și, în nici un caz cu mare plăcere. Abia prin clasa a doua an descoperit eu plăcerea cititului.

6. E foarte bucuros că nu are teme pentru acasă. Și eu sunt foarte bucuroasă în privința asta.

7. Am făcut și o rutină de seară. Tot de genul 1-mâncăm, 2-completăm un jurnal cu ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut peste zi (cu ocazia asta mai aflu și eu câte ceva din ce l-a marcat la școală sau în jocurile cu prietenii), 3-pregătim hainele pentru a doua zi, 4- pregătim ghiozdanul (fiind la Step, tot ce trebuie să pună în ghiozdan e penarul, pachețelul i-l pun eu dimineața) și tot așa până terminăm cu câteva minute de hârjoneală în 3 (de obicei, seara, Eliza are chef de râs iar David profită să se maimuțărească) apoi stingerea, cam pe la ora 20, foarte rar mai târziu, oricum, nu mai târziu de 20.30. Mai povestim un timp cu lumina stinsă apoi somn de voie.

Ce să spun, pentru mine e foarte bine așa. Sigur, nu va funcționa programul chiar în fiecare dimineață sau seară, voi mai trage de el din când în când, dar important e că se simte bine acolo unde e. Pentru mine e o mare ușurare. 

CHIAR NIMENI?

- Să știi că nimeni nu te înțelege, îmi spune mama ieri. În afară de mine, de Lili și Oana, nimeni din cei cu care am vorbit, chiar din familie, nu înțelege. Cine știe, poate vreo prietenă de-a ta sau fetele de pe grupurile tale. În rest, toată lumea spune că un copil mai trebuie să primească și câte o palmă din când în când. De ce să trebuiască să ai atâta răbdare cu un copil?

Ce să spun eu acum? Îmi sunt de ajuns trei femei dragi din familie care cred în mine și câteva prietene și amice virtuale răspândite prin varii colțuri de țară.

Singurul lucru pe care îl regret e că, în copilăria mică a lui David, am ascultat și eu de îndemnuri străvechi despre palmele care educă. M-am liniștit când am văzut că efectul a fost total contrar așteptărilor.

Palmele acelea pe care eu mi-am permis să le dau unei ființe mici mi-au transformat copilul într-un agitat fără pereche. La 2 ani și jumătate David era așa nervos încât nu-l mai puteam controla. Țipa, trântea, lovea, nu mă asculta deloc. Asta mă făcea să mă enervez și să-mi pierd răbdarea, să țip și eu și, într-un final, să-l lovesc.

Până când mi-am pus serios întrebarea ce vreau de la copilul meu, ce înțelege el din comportamentul meu și ce model îi ofer. Eu, care mă mândream tuturor cu răbdarea mea nemărginită, acum mi-o pierdeam cu ființa cea mai dragă. Nu mai puteam să permit așa ceva. Deveneam un om care nu eram eu.

Și l-am luat deoparte și i-am explicat cu calm că, deși mă voi mai supăra pe el și voi mai ridica tonul, de lovit nu-l voi mai lovi niciodată. Indiferent cât de supărată aș fi, nu voi mai ridica mâna la el niciodată.

Nu știam cât a înțeles. Era mic, abia articula câteva cuvinte, dar am pus în vorbele mele toată seriozitatea de care am fost în stare.

Comportamentul lui agitat a continuat vreo 2 zile. Dar m-am ținut de cuvânt. După aceste zile copilul meu s-a schimbat total. Crizele s-au diminuat, agitația s-a redus, a redevenit afectuos și ghiduș.

Desigur, situații tensionate au mai apărut, nu sunt mândră de faptul că mai ridic tonul sau că-l mai ameninț că nu-l mai las la calculator dacă nu mă ascultă. Dar mi-am ținut promisiunea făcură puiului de 2 ani jumate: nu l-am mai lovit. Și, mai mult decât atât, l-am apărat și de cei care ar fi vrut să-l lovească. Cu riscul de a strica relații și de a fi considerată cel puțin o ciudată.

Așa că nu mă supăr că cei mai mulți nu mă înțeleg. Știu ce am realizat prin deciziile pe care le-am luat pentru David și mi-e de ajuns ca să am răbdare în continuare și să găsesc alte moduri de a-l face să coopereze.

Dar nici nu tac. indiferent de imaginea pe care mi-o creez în ochii celorlalți, susțin în continuare că o palmă dată unui copil e o slăbiciune a noastră și că astfel de agresiuni nu își au locul în educarea unui pui de om.

ABERAȚIILE SISTEMULUI NAȚIONAL DE PLATĂ A ALOCAȚIILOR/INDEMNIZAȚIILOR

Fapte:

-       La sfârșitul lui martie am depus dosarul de alocație pentru Eliza

-       La începutul lui aprilie am fost sunată să mi se spună că, pentru aprobarea dosarului, trebuie să fac transferul alocației lui David din Suceava în Neamț.

-       Am sunat la Suceava, mi s-a spus ce acte să trimit, după ce au primit actele de la mine, au trimis ei dosarul lui David la Piatra Neamț. M-am gândit că asta e, Abia acum vor fi procesate dosarele, voi primi banii cu întârziere dar măcar voi primi mai mulți deodată.

-       Pe 8 mai s-a terminat concediul postnatal iar la sfârșitul lunii am depus dosarul pentru stimulentul de inserție.

-       La începutul lui iulie m-au sunat de la Agenția de Prestații Sociale să aduc un act lipsă la dosar. Fir-ar să fie, mi-am zis, de ce mi l-au primit dacă nu era complet? Altă întârziere

-       Am dus actul și mi s-a spus că dosarul lui David era procesat din 6 iunie și că în iulie aveam să primesc alocația lui. Dosarul Elizei nu fusese încă procesat. M-am gândit că se mișcă mai încet ca melcii, dar măcar un dosar era terminat. Cât avea să le ia să-l proceseze pe al doilea?

-       În iulie am primit alocația pentru David

-       În august am primit o sumă mai mare. Am socotit că era alocația lui David plus, din urmă, alocația Elizei. Ceva ieșea în plus, dar n-am făcut caz de asta, era sumă relativ mică. Așteptam cu nerăbdare să primesc, în septembrie alocațiile și stimulentul. Era cazul să fi fost deja procesat și aprobat dosarul de stimulent, având în vedere că depusesem ultimul act în iulie.

-       Surpriză! În septembrie nu a mai intrat nimic pentru Eliza. Doar alocația lui David. Pentru Eliza chiar nimic, nici alocație, nici stimulent

Asta era vineri. Azi, după ce l-am dus pe David la școală, am poposit la sediul Agenției pentru prestații sociale. Am spus nedumerirea mea, doamnele au verificat și am aflat următoarele:

-       dosarul de alocație pentru Eliza nu a fost procesat. El s-a întors la primărie după ce mi s-a cerut să fac transferul alocației lui David și zace uitat acolo

-       ce am primit eu în august, nu era alocația pe câteva luni în urmă, ci stimulentul pe 2 luni. Pentru că, da, îmi fusese aprobat stimulentul.

-       La 1 iulie, după cum știm, s-a schimbat sistemul național de plată a indemnizațiilor și alocațiilor. Acest sistem a preluat datele din sistemul precedent. Mai puțin datele mele (și, probabil și a altor mame care așteptau indemnizațiile). De aceea, în septembrie, nu mi-a mai pus nimeni bani în cont: sistemul a avut o eroare pe care nu a semnalizat-o și nimeni nu s-a sesizat iar eu am aflat abia când am văzut că nu îmi intră bani în cont.

Doamna de acolo a remediat greșeala cu stimulentul, a făcut acum înregistrarea, iar banii urmează să-i primesc… în noiembrie.

Nu știu ce culoare aveam la față, dar nu aș fi vrut să mă văd atunci în oglindă.

Cum noiembrie? Și eu ce fac până atunci? N-are rost să fac aici o listă cu toate plățile pe care trebuie să le fac urgent. Cert e că mă bazam pe banii ăștia și pentru începutul școlii și pentru plata unor datorii pe care le-am făcut în așteptarea acestor bani. Plus cheltuielile pentru copii PÂNĂ în noiembrie. Mulți dintre voi știți deja cât costă un pachet de pampers și cam câte pachete trebuie lunar. Nu mai zic de mâncare și de transportul la și de la școală.

Explicațiile au ținut de sistemul național de plăți care a intrat în vigoare în iulie, care a eliminat casieriile locale și în care nu se poate interveni după ce au fost închise listele, iar listele pentru plățile din octombrie s-au închis săptămâna trecută. Dacă aș fi venit mai devreme… Cum să vin mai devreme dacă vineri s-au făcut plățile și am observat că nu mi-au intrat banii în cont. Luni la prima oră am fost la ușa lor. De unde să știu eu cu o săptămână în urmă că sistemul s-a hotărât să mă scoată de pe listele de plăți?

Am înțeles explicațiile primite, dar am decis să merg un pic mai sus. Am ajuns la doamna director, o doamnă drăguță și disponibilă, am prezentat cazul, a verificat, a fost cel puțin uimită că din martie dosarul de alocație nu e procesat și că sistemul de plăți are astfel de erori de care dumneaei nu a aflat până acum.

Se rezolvă cu dosarele, se procesează, se aprobă, sunt trecută din nou pe liste dar… cu plata în noiembrie. Pur și simplu sistemul nu permite să se intervină, nici măcar în astfel de cazuri.

Acum… eu înțeleg că doamnele de la Agenție nu pot face nimic contra sistemului dar:

-       Nu este vina mea că sistemul are erori.

-       Odată ce mi-au intrat bani în august, de unde era să știu că nu a fost aprobată alocația ca să le atrag atenția în timp util?

-       Ce fel de sistem e acesta care nu permite corectarea propriilor greșeli? Care minte creață l-a gândit astfel?

-       Eu, dacă nu-mi plătesc la timp taxele către stat, plătesc dobânzi. Mie cine-mi plătește dobândă pentru o asemenea întârziere?

Iar eu ce fac acum? Sigur, în caz de maximă disperare, aș putea apela la rude, cunoștințe etc să împrumut sumele care-mi trebuie, dar mi se pare aberant să trăiesc 2 luni pe bani împrumutați (asta în afară de ce am împrumutat deja) când eram în regulă cu toate actele.

Mai știți cazuri similare? Au avut vreo rezolvare? Orice idee mi-e utilă.

CUM SĂ NE CREȘTEM BĂIEȚII - PARTEA I

Unul dintre partenerii conferinței Monicăi Reu a fost librăria Humanitas, care a venit la eveniment cu o mulțime de publicații din domeniul parenting, care de care mai atrăgătoare.

Deși nu-s adepta lecturilor de genul "Cum să...", m-am trezit cumpărând 2 cărți: CUM SĂ NE CREȘTEM BĂIEȚII și CUM SĂ NE CREȘTEM FETELE, de Steve Biddulph. În ultimul timp îmi ascult tot mai mult instinctul iar acesta mi-a zis să le cumpăr În caz că nu îmi plac, pot oricând să i le dau Elizei să le roadă, că și așa e în faza în care roade tot ce e hârtie sau carton.

Azi am început să citesc cartea despre băieți. Deh, băiatul e mai mare și e la o vârstă când chiar simt nevoia de un pic de îndrumare, chiar dacă știu că instinctele mele sunt bune.

Voi scrie postări separate de fiecare dată când voi găsi ceva interesant și voi interpreta după mintea mea (destul de creață uneori).

Primele idei interesante le-am găsit la pagina 13, chiar în ultimul paragraf:
"Mamele trebuie să fie încrezătoare și creative cu băieții și să-i ajute să se simtă în largul lor în preajma sexului opus."
Bun. De mine depinde cum relaționează el cu fetele. Am mai auzit ideea asta, nimic nu-i nou sub soare.
Vine imediat, însă explicația:
"O mamă este o "prietenă de probă" și își învață băiatul cum să se înțeleagă cu o femeie. Fie că o conștientizează, fie că nu, ea este șablonul pentru toate relațiile lui viitoare".
Poate că din asta înțelegeți că mama trebuie să stea cu gura pe băiat și să-l învețe: "Măi băiete: când o să fii mare și o să mergi la fete să te porți așa și pe dincolo".

Nu știu cum va explica autorul această idee în capitolul ce-i e dedicat (mai spre finalul cărții), dar eu văd chestia asta în felul următor:

1. Atunci când băiatul are o mamă posesivă și doritoare să-l controleze și să aibă ea mereu dreptate, gen "Știu eu mai bine - nu uita mănușile - mănâncă tot din farfurie - nu te murdări - ce-i cu notele astea băiete? - Of, mă bagă în mormânt băiatul ăsta. -  Cum îndrăznești să-mi răspunzi? - Tu trebuie să mă asculți pentru că eu sunt adultul în casa asta! etc etc", copilul învață să vadă în orice relație cu sexul opus o luptă de afirmare a superiorității. Simte nevoia să combată orice spune femeia, să riposteze, să domine, să se afirme. Pentru simplul motiv că în relația cu mama lui a fost dominat și nu s-a putut exprima, nu a găsit înțelegere, acceptare și nu a fost lăsat să se afirme. A fost condus, nu îndrumat. Acum vrea și el să conducă, nu să fie empatic și să asculte și de nevoile femeii.

2. Atunci când relația mamă-băiat e caracterizată pe empatie, comunicare non violentă, când copilul e lăsat să greșească, să-și spună părerea (chiar dacă spune și prostii), să mai facă câte o criză pe care mama îl învață cum să o gestioneze, când e învățat să negocieze și să-și exprime și sentimentele pozitive dar mai ales pe cele negative, pentru a le conștientiza și pentru a învăța cum să treacă prin ele fără să rămână cu sechele, copilul învață ce înseamnă colaborarea, cooperarea într-o relație. Învață că nimeni nu-i perfect, că oamenii se mai și ceartă, dar că, cei care se iubesc, găsesc moduri de a conviețui astfel încât niciunul să nu se simtă umilit și epuizat și închis în căsnicie ca în carceră.

Deci, da, responsabilitate mare pe capul meu. Dar trag nădejde că mă îndepărtez tot mai mult de primul model și mă apropii tot mai mult de al doilea. Deși nu-s acolo încă. Mai am mult de lucrat cu mine pentru asta.

O altă idee care mi se pare foarte, foarte importantă, este cea că: "E important ca băieții să nu înceapă școala prea devreme, din moment ce creierul lor se dezvoltă altfel și mai încet decât al fetelor. Dacă încep prea devreme, anii de școală pot deveni o pacoste din cauza sentimentelor de alienare și ură față de învățat"
Uite de asta, dragii mei, am susținut eu sus și tare, cu riscul unor discuții cel puțin contradictorii, că David nu trebuie să înceapă școala la 5 ani și 10 luni jumate ci abia la 6 ani și 10 luni jumate. Eram perfect conștientă că la 6 ani fără 2 luni nu era deloc pregătit să meargă la școală, pe când, un an mai târziu, era cu totul alt copil și a făcut altfel față clasei pregătitoare care, știm cu toții de acum, înseamnă ceva în teorie, iar în practică depinde foarte mult de cine aplică teoria.
Și nu mă deranjează nici cât negrul sub unghie că la o lună jumate după începerea clasei I el împlinește 8 ani. Nu-i nici primul nici ultimul, important e că se simte bine la școală.

Și închei cu ultima frază pe care am citit-o azi: "Băieții pot fi extraordinari. noi îi putem face să fie așa. Secretul este înțelegerea"
Înțelegerea, da? Nu obediența forțată, nu etichetările, nu criticile fără sfârșit.

ÎN-ȚE-LE-GE-REA!

STIMA DE SINE ȘI O CONFERINȚĂ CU MONICA REU

Una dintre cărțile mele de căpătâi în ultimii ani a fost Stima de sine a lui Tony Humphreys. Mi s-a părut minunat scrisă, în cuvinte și formulări pe înțelesul tuturor, scurt și la obiect, nu am rămas cu nelămuriri.

Desigur, de la teorie până la practică e cale lungă și mă trezesc uneori comportându-mă total în dezacord cu credințele mele. Mă surprind că ridic tonul, că spun cuvinte pe care nu le cred, că îl oblig pe David să facă ceva doar pentru că “așa vrea mușchii mei” în momentul acela. Cine mă vede doar în momentele astea, are impresia că sunt o nevrozată, care stă toată ziua cu gura pe copil. Dar îmi asum greșelile astea în educarea lui David, înțeleg consecințele și lucrez mult cu mine ca să diminuez momentele în care mă pierd și să repar ce am stricat.

Cu aceste cunoștințe, am fost, vineri seara la conferința Monicăi Reu despre cum consolidăm stima de sine a copiilor. A fost o seară minunată. Nu doar că am cunoscut un om superb, care răspunde cu calm și la obiect la toate neliniștile părinților, care își recunoaște greșelile și efortul de a se schimba și a se adapta la nevoile propriului copil, dar am primit toate confirmările de care am avut nevoie. Am văzut mame preocupate de comunicarea non violentă, un tătic foarte atent la ce se discuta, a fost frumos, frumos. Mă bucur mult că se organizează astfel de evenimente și în orașele mai mici și că sunt oameni interesați de ele, oameni care conștientizează că tiparele în care am fost crescuți nu mai corespund cu cerințele lumii de azi și vor ceva mult mai bun pentru copiii lor.

Sâmbătă, evenimentul a continuat cu un curs despre cum gestionăm refuzurile copiilor, acele mari NU-uri care ne scot din minți de cele mai multe ori. Din nou, a fost o încântare să descopăr părinți care duc o luptă constantă cu ei înșiși să-și rescrie ce a fost înscris greșit în felul lor de a fi și să se aplece asupra copiilor pentru a-i înțelege și pentru a-i duce în manieră non violentă spre cooperare.

Concluzia acestor 2 zile a fost că nu, nu am chiar așa multe probleme în a comunica cu copii (desigur, cu micile excepții când mă pierd). Îmi place să găsesc moduri de a ajunge la ei, de a-i face să comunice. Am lucrat cu copiii mici și am știut să mi-i apropii și să-i fac să aibă încredere în ei. Problema mea e cu adulții care nu înțeleg cu ce se mănâncă non violența, empatia și stima de sine. Cu ei nu reușesc să relaționez în mod pașnic. Cu ei, cei care, când aud despre ceva diferit de ceea ce știu ei din moși strămoși, ridică un zid între mine și ei și nimic din ce vreau să transmit nu ajunge acolo unde aș vrea.

Dar mă pot împăca cu asta. Am văzut că modul meu de abordare a copiilor dă roade și asta mi se pare mai important. Peste ani, când se vor vedea aceste roade în copii deveniți adulți capabili să ia decizii și să se bucure de viață, se vor convinge și alții că eforturile de acum, de a comunica cu copiii, sunt mai importante decât obediența forțată.

În caz că nu ați citit cartea lui Tony Humphreys, fac aici un rezumat:

Când vorbim despre STIMA DE SINE, trebuie să cunoaștem și conceptul de VALOARE PERSONALĂ

VALOAREA PERSONALĂ reprezintă ceea ce ești încă din clipa concepției: o ființă sacră, care merită să iubească și să fie iubită, unică, individuală, cu un mare potențial intelectual și înzestrată cu numeroase talente.

VALOAREA PERSONALĂ nu-ți poate fi luată sau vătămată, ea e mereu prezentă, dar pentru mulți oameni ea se află ascunsă în spatele unor ziduri protectoare.

STIMA DE SINE este un eu-paravan pe care-l construiești în jurul eului tău adevărat, pentru a supraviețui în sistemul social din care faci parte sau în anumite relații.

STIMA DE SINE reprezintă cantitatea din eul tău adevărat pe care îndrăznești să o arăți altora.

STIMA DE SINE SCĂZUTĂ  se manifestă la persoane cu mecanisme de protecție puternice. Aceste persoane pot fi agresive, violente, acuzatoare, dependente de muncă, dependente de alcool, posesive, sau extrem de pasive, retrase, apatice, dependente de droguri, timide, rezervate, temătoare, deprimate.

STIMA DE SINE MEDIE se manifestă prin manevre defensive cu caracter moderat: „Nu sunt chiar atât de rău”, „Sunt un om obișnuit”, „Sunt la fel de bun ca oricine altcineva”, „Există oameni mai răi decât mine”.

STIMA DE SINE RIDICATĂ se manifestă la cei care sunt foarte aproape de exprimarea deplină a valorii lor unice (5-10% din populație). Persoanele cu stimă de sine ridicată acționează  din perspectiva valorii lor personale imuabile și sunt iubitoare, capabile să primească iubire, spontane, unice, diferite, individualizate, expansive, aventuroase, creative și netemătoare. Un anumit nivel de protecție este, totuși, necesar, deoarece trăim într-o lume în care a fi tu însuți cu adevărat te expune la amenințări frecvente, puternice și durabile.

STIMA DE SINE are două dimensiuni centrale:

1.       Sentimentul de a fi demn de iubire

Copilul școlar timid, retras, rezervat, extrem de tăcut, care caută atenție și se agață de tine sau care e agresiv și tiran SE ÎNDOIEȘTE CĂ E DEMN DE IUBIRE

2.       Sentimentul de  a fi capabil

Copilul speriat, care se împotrivește la provocări, se teme de eșec, se tulbură repede dacă face greșeli, are emoții la extemporale, e perfecționist, excesiv de silitor la școală sau evită să își facă temele SE ÎNDOIEȘTE DE CAPACITĂȚILE SALE

STIMA DE SINE ȘI DIFICULTĂȚILE DE ÎNVĂȚARE

Părinții cu stimă de sine scăzută sunt excesiv de pretențioși, excesiv de protectori sau neglijenți. Părinții cadre didactice, de obicei tind să ceară rezultate școlare înalte, să-i admonesteze, să-i ridiculizeze, să-i critice și să condamne eșecul. Ei sunt, fără voia lor, orbi față de valoarea personală a copilului.

Există 2 reacții posibile ale copiilor la aceste atitudini:

I.                    Apatia/evitarea – copiii renunță să facă eforturi la învățătură și alte eforturi ca să nu riște umilirea și respingerea. Drept urmare, copiii sunt etichetați drept leneși, proști, buni de nimic.

II.                  Compensarea – manifestată atât la copiii muncitori, perfecționiști, cât și la cei lăudăroși, agresivi sau tirani. Copilul se apără astfel de orice posibil eșec, deoarece eșecul ar însemna umilire și respingere.

STIMA DE SINE ȘI MOTIVAȚIA DE A ÎNVĂȚA A COPILULUI

Copiii cu stimă de sine ridicată își păstrează o curiozitate firească față de lucrurile noi pe care le pot învăța și se entuziasmează când se confruntă cu o provocare nouă.

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută au pierdut emoția învățării : învățarea înseamnă mereu a risca să eșueze și să facă greșeli, lucruri ce i-au adus în trecut doar umilință și respingere . e mai puțin periculos să riște dezaprobarea părintelui și a profesorului decât rușinea și pedeapsa eșecului.

Succesul și eșecul în sine nu au nici un efect asupra motivației de a învăța a copilului.

însă

Reacția la reușită și nereușită a părinților, a profesorilor și a altor adulți poate avea un efect devastator.

Reacția pozitivă în caz de reușită și pedeapsa în caz de eșec face copilul să se îndoiască de propria capacitate de a se ridica la înălțimea așteptărilor

Lăudarea succesului crează dependență, duce la frica de a nu face pe plac.

În consecință,

Trebuie lăudată strădania, nu performanța. Un copil e mereu demn de iubire, indiferent dacă eșuează sau face greșeli

ORIGINEA PROBLEMELOR LEGATE DE STIMA DE SINE ȘI DE ÎNVĂȚARE LA COPII

Conflictele dintre părinți pot cauza nesiguranță cronică

De multe ori copiii nu dezvăluie problemele de acasă. Drept urmare profesorii pot interpreta greșit lipsa de atenție sau cooperare ori agresivitatea drept impertinență, lene sau îndrăzneală. Acest fapt duce la pedepse, ridiculizări, admonestări, retragerea afecțiunii, ceea ce confirmă cele mai cumplite temeri ale copiilor: nu au nici o valoare și nici un fel de capacități. Astfel, cadrele didactice amplifică frământările de acasă.

IUBIREA CONDIȚIONATĂ VS. IUBIREA NECONDIȚIONATĂ

IUBIREA CONDIȚIONATĂ:

Iubirea este condiționată atunci când e folosită ca o armă: e oferită sau retrasă în funcție de prezența sau absența anumitor comportamente.

Condiții pentru a primi iubire, afecțiune și confirmare în familie trebuie să fii bun, să fii cuminte, să fii perfect, să fii deștept, să fii potolit, să fii ca fratele tău, să fii frumos, să fii amuzant, să fii conformist, să fii recunoscător, să fii un exemplu bun etc

În iubirea condiționată purtarea devine mai importantă decât persoana și decât relațiile dintre membrii familiei. E greu de înțeles că persoana și conduita sunt separate.

Comportamentul este mijlocul prin care explorezi lumea, o percepi și înveți despre ea: el nu influențează cu nimic valoarea ta ca persoană.

Valoarea ta ca persoană este întotdeauna separată de ceea ce faci, spui, gândești, visezi sau simți.

Comparațiile sunt acte de respingere, deoarece spun că persoana, așa cum e ea acum, nu e acceptabilă dar, dacă ar fi precum cealaltă persoană, ar fi acceptabilă.

Retragerea iubirii parentale e cea mai devastatoare experiență din câte poate avea un copil.

IUBIREA NECONDIȚIONATĂ:

Iubirea necondiționată nu e doar acceptare, afecțiune, confirmare și absența comparațiilor, ci și încurajarea comportamentelor care contribuie la construirea competențelor, păstrând totodată delimitarea între comportament și persoană.

În general, când vrei să încurajezi comportamente responsabile, „bune”, este important să eviți mesajele precum „ești o persoană bună”, „ești băiat bun”. Ele sugerează implicit că bunătatea unei persoane este corelată cu o anumită acțiune responsabilă și depinde de existența acelei acțiuni. Este mai bine să lauzi acțiunea concretă care te-a impresionat. În loc de „ești un băiat bun”, este mai bine pentru valoarea personală a copilului să spui „M-am bucurat că ai observat că sunt obosită și m-ai ajutat să strâng masa după cină”

COMUNICAREA ÎN FAMILIE ȘI STIMA DE SINE

Comunicarea vizează nevoile

Copiii plâng când au nevoie de ceva

Este o idee eronată că, dacă copiii sunt luați în brațe când plâng, se consolidează și amplifică comportamentul plânsului.

CAZUL JAVA:

În Java, părinții sesizează semnale ale nevoilor pruncilor, altele decât plânsul, înainte ca micuții să trebuiască să recurgă la plâns. Bebelușii din Java nu sunt lăsați din brațe nici o clipă în primele 6 luni de viață iar contactul strâns între corpul copilului și cel al părintelui permite sesizarea nevoilor mai din timp. Astfel, nevoile, mai ales cele de iubire, sunt satisfăcute cu regularitate, pe când bebelușii occidentali trebuie să țipe și să strige ca să capete o asemenea atenție.

E esențial ca membrii familiei să încerce să surprindă semnalele nonverbale ale nevoile până copilul ajunge să vorbească, dar și după aceea astfel de sensibilitate este înțeleaptă și arată afecțiune

CONTROLUL COMPORTAMENTULUI ȘI VALOAREA PERSONALĂ A COPILULUI

Controlul comportamentului este tiparul reacțiilor adoptate de o familie pentru a aborda comportamentul în:

1.       situații ce presupun pericol fizic – scări, drumuri circulate, zone de joacă periculoase

2.       situații ce presupun exprimarea nevoilor și impulsurilor psiho-biologice și satisfacerea lor – înfulecat, exces de mâncare, exces de băutură, promiscuitate sexuală etc

3.       situații ce presupun interacțiuni personale și sociale în familie și în afara ei.

Controlul comportamentului nu se referă doar la gestionarea activității copiilor , ci include și modul în care își controlează părinții conduita în aceste situații.

Copiii își imită părinții, în special acțiunile lor, iar cuvintele adulților trec deseori neauzite de copii când spusele nu se potrivesc cu acțiunile părinților.

Părintele/adultul are responsabilitatea de a se controla, iar orice pierdere a controlului în interacțiunea cu copiii reprezintă o abrogare a acestei responsabilități.

Părintele care-și pierde controlul și reacționează critic și agresiv față de copii, le oferă, de fapt, acestora, controlul asupra lor.

Astfel, copiii știu că pot să-și „scoată din minți” părintele și cum cei mici nu dețin prea multă putere acasă, acest dram de putere devine o armă pe care s-o folosească atunci când le este amenințată valoarea personală.

Uneori, comportamentul copilului poate fi extrem de exasperant iar responsabilitatea părintelui de a-și păstra controlul asupra comportamentului propriu, poate fi pusă la grea încercare. În astfel de situații, cel mai bine e să pui distanță între tine și copil.

O reacție agresivă va determina fie noi comportamente inacceptabile din partea copilului, fie retragerea lui și va afecta cu siguranță relația părinte-copil.

Comportamente „scăpate de sub control” ale părinților:

1.       strigatul la copii

2.       ordinele, dominarea și controlarea excesivă a copiilor

3.       ridiculizarea, admonestarea, criticarea

4.       etichetarea drept încăpățânat, obraznic, leneș, prost, bun de nimic

5.       amenințarea că-i va părăsi pe copii

6.       amenințarea că-i va trimite de acasă

7.       amenințarea fizică a copiilor

8.       violența fizică

9.       pedepsele disproporționate pentru greșeli

10.   îmbrâncirea și zgâlțâirea copiilor

11.   compararea copiilor

12.   preferințe evidente între copiii din familie

13.   așteptările prea ridicate

14.   lipsa de interes manifestată față de binele copiilor

15.   a nu arăta afecțiune copiilor

16.   a nu cere scuze pentru greșeli („cum să-mi cer scuze în fața unui copil?”)

17.   a nu spune te rog, mulțumesc copiilor

18.   a le retrage copiilor iubirea

19.   folosirea tăcerii ostile în încercarea de a controla copiii.

CONTROLUL ASUPRA COPIILOR NU E RESPONSABILITATEA PĂRINȚILOR

Control = conflict

Membrii familiei sunt răspunzători pentru propriul autocontrol

Părinții au responsabilitatea de a-i educa pe copii să-și asume responsabilitatea pentru ei înșiși

În loc de pedepse, se recomandă aplicarea sancțiunilor. Sancțiunea nu presupune retragerea iubirii și respectului. Relația trebuie să-și păstreze mereu importanța maximă, mai presus de orice altceva.

Sistemele autoritare de disciplină tind să pună accentul pe lista de nu e voie în privința conduitei. O astfel de abordare nu le demonstrează copiilor ce să facă și nu le stimulează autocontrolul și responsabilitatea acasă și în afara ei. În plus, controlul prin dominație sau prin practici rigide, formează fie copii timizi, care se simt în nesiguranță, fie copii exagerat de îndrăzneți, care se simt în nesiguranță, ceea ce declanșează furtuni în adolescență

Cealaltă extremă: familii în care nu funcționează nici un standard, se permite îngăduință totală și se acceptă orice. Lipsa de disciplină  - copii care nu învață mare lucru despre autocontrol.

Cea mai distructivă formă de gestionare a comportamentului – controlul imprevizibil = trecerea aleatorie de la rigiditate la spirit democratic și la lipsa de control. Rezultă copii care nu cunosc, cu precizie, limitele și responsabilitățile în familie și în afara ei. Copiii nu-și pot dezvolta nici sentimentul de securitate, nici încrederea în sine, iar nesiguranțele din copilărie îi vor însoți în adolescență și, de multe ori, în viața adultă.

Părinții sunt exemple pentru controlul adecvat al comportamentului. Este nedrept să ceri copiilor să facă lucruri pe care tu nu le faci.

DEZVOLTAREA AUTOCONTROLULUI COPIILOR.

3 ASPECTE ESENȚIALE:

1.       folosirea pozitivă a sancțiunilor

Sancțiunile se folosesc nu pentru a pedepsi, ci pentru a asigura respectarea responsabilității asumate.

Sancțiunile trebuie folosite într-un context în care se comunică pozitiv, respectuos, părinții oferă exemple de comportamente adecvate, se încurajează strădania, nu performanța.

Sancțiunile nu sunt o cale de a-i jigni pe copii.

Caracteristici ale folosirii pozitive a sancțiunilor:

a.       sancțiunea trebuie să fie o consecință firească a comportamentului lipsit de responsabilitate: copilul se joacă cu mâncarea – i se ia mâncarea. (depinde de vârstă)

b.      sancțiunile trebuie să fie previzibile și consecvente – copilul știe care e responsabilitatea și care va fi sancțiunea încălcării ei.

c.       Sancțiunile trebuie să fie corecte și drepte, pe măsura responsabilității.

d.      Sancțiunile trebuie să fie impersonale și obiective. Adultul nu trebuie să-și piardă calmul

e.      Sancțiunile trebuie să fie amânate până când adultul înțelege rolul psihologic al comportamentului iresponsabil.

f.        Sancțiunile trebuie să fie aplicate pozitiv și cu calm, astfel încât copilul să nu se teamă de adult. Frica inhibă comunicarea dintre copil și adult. Copilul speriat poate fi de acord cu orice, dar nu învață nimic.

g.       Când se aplică o sancțiune trebuie folosit prenumele copilului, nu porecle.

2.       spusele părinților trebuie să conteze întotdeauna

un sistem eficient de control comportamental presupune

-          previzibilitate – copilul știe cum vei reacționa la un comportament dat, fie el responsabil sau iresponsabil

-          specificitate – promisiunile sau sancțiunile să fie corecte

-          consecvență – abordare comună a sancțiunilor de către ambii părinți.

3.       conflictele cu nevoile copiilor trebuie evitate.

Când copilul are comportament dificil, necooperant sau agresiv, e important ca părintele să rămână calm dar ferm, în mod continuu.

Agresivitatea naște agresivitate.

Când părintele își pierde controlul, copilul care se poartă iresponsabil câștigă și mai mult controlul asupra situației și asupra părintelui.

Când părintele rămâne calm, copilul dobândește mai rapid autocontrolul, înțelege că purtarea sa nu-i va aduce rezultatul dorit iar purtarea va dispărea.

Când copilul este calm, i se poate explica faptul că purtarea sa este problematică și nu-i va aduce nici un folos și i se poate explica și cum să ceară ce vrea în mod adecvat.. i se poate explica și că nu toate nevoile pot fi împlinite imediat, că unele nevoi sunt problematice și că e posibil să nu poată fi satisfăcute.

Dacă un copil atacă fizic părintele, acesta nu trebuie să răspundă la fel – se distanțează calm și păstrează contactul vizual ferm. Dacă nu e posibil ține corpul copilului astfel încât acesta să nu poată lovi.

Comportamente insuficient controlate, care-i supără pe părinți: agresivitatea, insolența, țipetele, limbajul vulgar. Astfel de comportamente vin din nevoia ascunsă a copilului de a fi iubit, prețuit și acceptat și sunt precedate de o experiență ce l-a făcut să se simtă rănit, furios sau speriat.

STIMA DE SINE A PĂRINȚILOR

Problemele nevrotice și psihotice ale oamenilor, precum și problemele conjugale și familiale, sunt corelate cu vulnerabilitatea personală și sentimentele de inferioritate sau superioritate.

Nivelul stimei de sine cu care ieși din copilărie îți stabilește nivelul de împlinire în viața de adult.

Părinții cu stimă de sine scăzută se urăsc, se neglijează, au pretenții excesive față de ei sau față de alții.

Părinții cu stimă de sine medie au îndoieli referitor la cât de demni sunt de iubire și referitor la capacitățile lor, sunt dependenți de aprobarea altora și de succes.

Părinții cu stimă de sine ridicată au o atitudine profundă de acceptare calmă a propriei persoane și a celorlalți.

Experiențe de căldură fizică și afectivă, confirmare, laude, încurajare, sprijin, tandrețe, ascultare, provocare, joc, înțelegere și fermitate pozitivă duc la un nivel ridicat al stimei de sine

Experiență de absență a afecțiunii sau îngrijiri lipsite de căldură, admonestări, ridiculizare, critici și abuz fizic sau tăceri ostile, așteptări și standarde comportamentale lipsite de realism, etichete descurajatoare duc la o imagine inferioară despre propria persoană, implicit la scăderea nivelului stimei de sine.

VALOAREA PERSONALĂ ȘI STIMA DE SINE A COPILULUI TĂU.

Copiii cu stimă de sine ridicată sunt caracterizați prin:

1.       păstrarea curiozității înnăscute

2.       dorința vie de a învăța

3.       agrearea provocărilor

4.       capacitatea de a se concentra la momentul prezent

5.       acceptarea greșelilor și eșecurilor ca prilejuri de învățare

6.       tolerarea criticilor

7.       competiția cu ei înșiși, nu cu alții

8.       recunoașterea punctelor forte și a celor slabe

9.       efortul școlar făcut cu bucurie

10.   receptivitatea și atitudinea pozitivă față de cerințe rezonabile și față de sancțiunile responsabile

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută:

1.       pierderea curiozității înnăscute.

2.       Frica de eșecuri și greșeli

3.       Folosirea strategiilor de evitare (apatie, motivație scăzută, atenție slabă pentru studiu, refuzul de a asculta, chiulitul, reveria)

4.       Strategii de compensare (perfecționism, efort școlar excesiv, program de studiu prelungit sau purtare lăudăroasă fără nici un efort școlar)

5.       Hipersensibilitate la critică

6.        Tendința de a face pe plac sau rebeliune

7.       Timiditate, retragere afectivă sau comportament perturbator, gălăgios, distructivitate, tiranizarea altora.

8.       Atitudine de competivitate sau contrariul

9.       Auto –etichetare nu sunt bun, nu mă pricep

Copilul depinde total de părinți și, indiferent dacă aceștia își dau seama sau nu, fiecare acțiune a lor față de copil influențează felul în care ajunge el să se cunoască

Relația adult-copil trebuie să-i facă pe copii să se bucure profund și sincer de ceea ce sunt. Mesajele pe care le primesc copiii nu trebuie să submineze, să slăbească, să deformeze sau să distrugă percepția lor despre ei înșiși și despre lume.

Reacție eficientă a părintelui la comportamentul protector al copilului

1.       Nu intra în conflict cu copilul

2.       Rămâi calm și imperturbabil (comportamentul lui nu e problema ta, e problema lui pe care tu încerci să-l ajuți să și-o rezolve)

3.       Păstrează delimitarea – nu personaliza purtarea copilului considerând că e o încercare deliberată de a te enerva sau perturba

4.       În caz de comportament insuficient controlat, nu fă nimic, doar păstrează contactul vizual ferm. Abține-te de la orice reacție verbală sau non verbală (grimase, oftat, încleștarea pumnilor)

5.       Explorează conflictele ascunse ce duc la manifestările protectoare când atât tu cât și copilul sunteți calmi și stăpâni pe sine.

6.       Dacă simți că ești pe cale să-ți pierzi controlul, îndepărtează-te imediat de copil.

7.       Dacă reacționezi cu învinuiri, condamnări sau manifestări agresive, cere-i scuze întotdeauna după ce te calmezi și arată-i ce a dus la comportamentul tău scăpat de sub control. Astfel, se vindecă ruptura din relație și copilul învață să comunice direct și că e în regulă să eșuezi uneori

Copiii sunt reticenți în a dezvălui și explora ce-i face să sufere. Prin blândețe, iubire necondiționată, fricile ascunse ies la suprafață.

Principii pentru explorarea conflictelor ascunse:

1.       Explorează cu blândețe, împreună cu copilul, ce anume provoacă comportamente problematice.

2.       Nu pătrunde forțat în lumea interioară a copilului (poruncind, dând îndrumări, interogând, amenințând, enervându-te)

3.       Fii răbdător și lasă-i copilului timpul și spațiul de care are nevoie ca să-și dezvăluie fricile și nesiguranțele lăuntrice.

4.       Creează un mediu de siguranță acasă și dă-i voie copilului să vorbească direct și deschis despre nevoile nesatisfăcute și conflicte

5.       Asigură-ți copilul că e mereu iubit și că este ești gata să-l asculți oricând vrea el să vorbească.

6.       Adoptă imediat și consecvent comportamente care oglindesc valoarea personală a copilului.

7.       Cercetează-ți propriul nivel al stimei de sine și asigură-te că nu-ți proiectezi asupra copilului propriile nesiguranțe.

2 ZILE ÎN 7 PAȘI

1. Ieri venit David din vacanță. Mare bucurie mare la revedere:

2. Azi am pregătit flori pentru doamnele învățătoare. Cum am vrut să fac ceva care să iasă un pic în evidență (deh, școală nouă, învățătoare noi), am renunțat la clasicele buchete mari, învelite în metri de plastic colorat. Am făcut, în schimb buchețele mici de trandafiri galbeni (preferații mei), pe care i-am legat cu panglică albă și la care am atașat câte un bilețel cu o urare pentru doamnele învățătoare.

3. Copilul s-a îmbrăcat cu sacoul făcut de bica.

4. Am făcut selfiuri de început de an școlar

 5. Am mers la școală, David și-a cunoscut colegii noi, pe doamnele învățătoare, a primit prăjiturică, a răsfoit manuale noi

6. Am mâncat înghețată pe drumul de întoarcere. Nu am poze.

7. Am făcut  pizza și am  servit copiii din spatele blocului în cadrul unui picnic improvizat. Așa, ca să sărbătorim începutul de an școlar. Nici aici n-am poze. Până să aduc aparatul din casă, n-a mai rămas nicio dovadă

Vă doresc tuturor un an școlar cât mai liniștit, cu profesori pasionați de ceea ce fac, cu copii încântați de ceea ce învață, cu părinți fără stresul prea multor teme pentru acasă.