MORILE

Nu e un secret ca ne plac morile de vant, inca de cand le-am vazut prima data. Si, cum stam destul de aproape de un camp eolian, orice ocazie e buna pentru o plimbare la "maua" (cum numeste David moara)

Si una de iarna, ca tot ninge de cateva zile

TUNSUL FELEGUNSUL

before


after

DE CE DAVID?

Descoperind blogul mamicilor, am dat de o postare care mi s-a parut interesanta. Alegerea numelor copiilor, pentru unii parinti e o adevarata aventura.

Cand eram prin clasa a cincea, adoram desenul animat Sandybell. Adorat e putin spus. Eram de-a dreptul obsedata. Atunci eram convinsa ca pe copiii mei avea sa-i cheme Sandy si Mark.
Intre timp, obsesia a trecut si bine a facut

Fiind insarcinata, am inceput sa caut nume. Pentru fetita gasisem un nume care imi placea mult. Nu-l divulg, pentru ca nu se stie cand voi avea ocazia sa-l folosesc. Pentru baietel ne-am oprit initial la Adrian. Ne placea mult cum suna. Pana in saptamana 22 cand, la morfologia fetala, ni s-a confirmat ca vom avea baietel. Atunci am inceput sa-i spunem Adrian si n-a mai sunat bine. Pur si simplu nu mergea, Suna strain si fortat.

Am pornit atunci in cautarea altor nume.Metoda noastra a fost simpla: Catalin a luat la puricat calendarul ortofox si a intocmit o lista de vreo 20 de nume care i-au placut lui. Apoi, pe principii de genul “asta nu-mi place”, “cunosc pe cineva cu numele asta si-i o persoana oribila” si altele din astea, am redus lista la doua nume: David si Gabriel. Ufff, grea hotarare. Ne placeau mult amandoua, dar am fi vrut un singur nume.

Intr-un final, ne-am hotarat la David. Si David a ramas. Pana la doua zile dupa ce am nascut, cand Catalin s-a dus sa-l inscrie si mi-a dat telefon sa-mi spuna ca i-a pus si Gabriel. Foarte bine. In momentul acela, sincera sa fiu, numele copilului mi se parea lucrul cel mai lipsit de importanta.

Si astfel, David al nostru se numeste David Gabriel. Stiti ceva? Parca nici un alt nume nu i se potriveste ca acestea.

GUMMYBEAR

Periodic, descopar entuziasmul cate unei mamici care tocmai a luat contact cu ursuletul gumat. Copiii sunt in al noualea cer, teribil de pasionati, alearga si rastoarna totul in cale cand aud melodia lui, stau cu ochii atintiti pe ecran, cu zambetul pe buze si nici nu respira, urmarind clipurile.

Exact asa a fost si David si, pentru ca pasiunea asta poate avea si aspecte neplacute, am spus ca n-ar strica sa povestim cum am trecut noi prin experienta asta.

Era anul trecut, la sfarsitul lui octombrie. O mamica draga ne-a facut cunostinta cu gummybear, spunandu-mi ca ii va placea cu siguranta lui David. Si avea dreptate. I-a placut. I-a placut atat de mult incat il cerea non stop. Radea singur cand stia ca-i pun clipurile. Iar eu eram amuzata.

Insa episodul asta s-a suprapus cu un mic salt al personalitatii de scorpion al lui David. Exact dupa ce a implinit un an, a avut vreo doua luni dificile, cu plansete cand nu-i convenea ceva, trantit pe jos si tot tacamul. Lucru valabil si pentru ursuletul verde. Cand ma plictiseam de cele cateva repetari ale melodiilor si voiam sa schimb cu altceva, se lasa cu crize.
Si nu era vorba doar de plictiseala. Analizand mai bine cantecelele, mi-am dat seama ca mi se par stupide. Aceleasi cuvinte si acelasi fragment muzical, repetate la nesfarsit, acelasi bum bum idiot care nu se mai termina. Ca sa nu mai zic ca unele miscari din dansul ursuletului mi se pareau cam obscene.
Asa ca i-am spus lui David ca sunt si alte lucruri pe care le poate vedea si din care chiar poate invata cate ceva. Si am inceput sa-i prezit, incetul cu incetul, papusile muppets. In scurt timp, clipurile Sesame Street, in special cele cu invitati actori sau cantareti, au inlocuit ursuletul, asa ca am scapat de o obsesie.

Acum... eu entuziasmul de inceput il inteleg bine, am trecut si eu prin el. Daca inca il mai considerati pe gummybear o gaselnita nemaipomenita, va recomand sa cautati pe youtube si celelalte clipuri ale lui. Noua ne-au placut mult, un timp, nuki nuki si cho-ka-ka-o. Si, ca sa nu ne plictisim de tot, le-am cautat in toate limbile posibile.

Deci vedeti ca n-am zis nu chiar de la inceput. Chiar am facut eforturi sa-mi placa, am ascultat toate variantele, dar nu s-a lipit de mine. Acum, ocazional, mai dam de el, urmarim unul sau doua clipuri, apoi trecem la altceva. Imi cere singur altceva

DESPRE BARFE SI MINCIUNI

Este singura postare pe care o voi scrie pe aceasta tema. Invit amatorii de barfe, ironii si comentarii acide anonime sa-si verse amarul aici si sa lase in pace alte postari.

Blogul meu a fost luat in vizorul barfitorilor din Cimpulung Moldovenesc. Sincer, ma asteptam. Eram chiar uimita ca nu s-a intamplat asta mai curand si ca m-au lasat in pace in cei aproape doi ani de blogareala.
Inevitabilul s-a produs insa, iar acest blog a fost folosit ca pretext pentru a provoca durere. O durere de neimaginat in sufletele unor bunici deja coplesiti de dorul nepotului lor.

Eu sunt o persoana mai naiva din fire. Inca ma incapatanez sa cred in bunatate si in oameni cu suflete frumoase. Am cunoscut astfel de oameni atat virtual cat si in Cimpulung, iar fiecare moment in compania lor mi-a dat aripi si incredere ca viata poate fi si frumoasa.

M-au ajuns, insa, din urma, rautatea si uratenia si nerusinarea celor care se bucura cand provoaca suferinta.
Persoanele despre care vorbesc, se vor recunoaste in aceasta postare. Imi citesc blogul si cauta orice cuvant care poate fi rastalmacit si transmis mai departe sub forma de barfa. Ba au inceput sa si lase comentarii anonime (deocamdata doar unul, dar ma astept si la altele). Deh, e greu sa iti asumi cuvintele aruncate si sa risti sa stie lumea cine esti.

Fac publica aceasta problema tocmai pentru ca nu am nimic de ascuns. Ce scriu pe blog sunt parerile si experientele mele personale. Cine vrea sa le interpreteze altfel decat cum le-am scris, e liber sa o faca. Dar eu am inima impacata ca n-am facut lucrurile de care sunt acuzata.

Saptamana trecuta, de Mihail si Gavril, adica de ziua socrului meu, o persoana “binevoitoare” s-a prezentat la socrii mei si le-a spus ce scriu eu pe blog despre ei. Adica as scrie ca ei sunt prosti si inapoiati, ca cele 6 luni fara Catalin au fost un chin, ca adevaratii bunici ai lui David sunt cei de la Piatra Neamt si cate si mai cate pe care nici nu vreau sa mi le amintesc.
Vorbele astea, combinate cu o oarecare raceala din partea mea in perioada dinaintea plecarii (raceala datorata in primul rand atitudinii generale din jurul meu, despre care am vorbit in postarea trecuta) au dat nastere unei adevarate tragedii in familie.

Acum... voi stiti care e adevarul. Scriu pe blogul asta de aproape doi ani iar unii dintre voi ma cititi inca de la inceput. Cu mana pe inima spun nu numai ca n-am scris, dar nici macar n-am gandit asa ceva despre parintii lui Catalin. Poate ca pe vreun forum m-am mai plans, dar am mentionat intotdeauna ca inteleg diferentele de varsta si de gandire. Niciodata nu i-am ponegrit in asemenea mod.

Bunicii lui David sunt oameni buni si muncitori, pentru care familia, munca si reputatia sunt lucrurile cele mai importante in viata. E drept ca nu ne-am inteles intotdeauna, ca nu avem acelasi mod de a vedea viata. Dar putine sunt familiile in care diferentele dintre generatii sa nu se faca simtite. Insa de aici pana la a ma apuca sa-i judec si sa-i umplu cu noroi, e cale lunga.. Pentru ca eu nu fac asta cu nimeni, cu atat mai putin cu oameni care-mi sunt dragi si alaturi de care am trait timp de patru ani.

Problema se va rezolva iar adevarul va iesi la iveala. Ma scarbeste, insa, rautatea si nesimtirea. Nu stiu cine e persoana care vorbeste astfel despre mine si nici nu ma intereseaza. Nu merita atentia mea. Poate fi oricine, de la vecina din colt pana la cineva cu care n-am schimbat nici doua cuvinte de-a lungul timpului (in oraselul acela barfele circula asa de rapid ca o vorba spusa acum pe ulita, ajunge in cateva ore in capatul celalalt al orasului deformata de n-o mai recunosti). A profitat de faptul ca parintilor le e greu sa verifice informatiile pentru ca nu stiu sa foloseasca internetul. Se va gasi, insa, cine sa le aate blogul si vor vedea singuri adevarul.

In urma povestii asteia, am primit recomandari de a inchide blogul sau de a-l face privat. Nu le voi urma, insa. Cand am deschis un blog public, mi-am asumat si astfel de intamplari. Si, la urma urmei, cine vrea sa imprastie minciuni, poate sa se lege de orice altceva, n-are nevoie neaparat de blog pentru asta.

SI RECI...SI CALDE...

Sunt multe persoane care au gandit si inca gandesc negativ despre plecarea noastra.

Unele din invidie. “Cum dom’le sa-ti iei familia cu tine dupa doar 6 luni? Altii abia dupa cel putin 1-2 ani au reusit. Sau niciodata.”

Altele din neincredere. “Unde umblati cu copil mic dupa voi? N-o sa va descurcati.” In categoria asta intra si cei care ne-au recomandat cu multa caldura sa-l lasam pe David la bunici, ca “sa ne fie mai usor”.

Altele din teama. “N-o sa ne linistim pana nu primim telefon ca ati ajuns cu bine... ”

Alte persoane cred ca am plecat din mandrie si teribilism, ca sa fac in ciuda cuiva, sa demonstrez ca pot sa plec daca nu-mi convine ceva. Sau sa ma razbun, luand copilul de langa persoane care il iubesc.

Cu mana pe inima va spun ca niciodata nu m-am razbunat pe cineva, indiferent cat rau mi-a facut. Nu cred in plata cu aceeasi moneda. Nici in dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.

Toate gandurile astea negative, plus nesiguranta inceputului, sunt reteta perfecta pentru intamplari neprevazute care intarzie si anuleaza planuri. Cum ma las prada neincrederii, cum se produc rasturnari de situatii. Cum imi recapat stapanirea de sine si optimismul, cum vin si rezolvarile. Nu cele pe care ni le-am fi dorit, nu cele mai comode, dar, totusi, rezolvari.

Pe scurt, n-am gasit apartament. De fapt, am gasit, dar era mult prea scump pentru cat ne permitem momentan. Vom sta La un motel. Nu stiu pentru cat timp.

Partea buna e ca ziua intreaga casa e goala, toti fiind la servici. Avem doar pentru noi spatiile comune. Ne jucam in living, gatim in bucatarie, iesim la plimbare prin imprejurimi.

Partea proasta e ca dupa amiaza se intorc toti de la servici si limitam accesul la spatiile comune din cauza de aglomeratie. Iar spatiile comune sunt absolut toate in afara de camera noastra.

Dar lumea e draguta si toleranta. Toti il indragesc pe David. Toti ii zambesc si se amuza de accesele lui de cantat cu toata vocea, de cercetarile lui cutezatoare prin fiecare cotlon.

De cand sunt aici nimeni nu mi-a dat indicatii despre cum sa-l educ, cum sa-l cresc, cum sa-l las sau nu, cum sa-l imbrac, etc. In Romania primeam zilnic astfel de observatii nu numai din partea familiei, dar si din partea strainilor.
Revin cu o postare si pe tema asta.

La un moment dat, cand Dumnezeu va decide ca e timpul, se va ivi si apartamentul nostru, in care sa fim singuri singurei si in care sa crestem impreuna fara nimeni intre noi sau in imediata apropiere, gata sa observe, sa intervina, sa comenteze ceea ce facem noi. Sau poate ca Dumnezeu va hotari altfel si ne vom intoarce in Romania daca aici nu vom reusi sa ne adaptam.

Totusi, inca mai cred ca venirea noastra aici a fost decizia corecta pentru familia noastra. E de ajuns sa ma uit la David si am cea mai puternica confirmare pentru asta. De cand suntem aici n-a intrebat nici macar o data de bunici sau de prietenii din Romania. Doar de sora mea, Oana, isi aminteste cand vede o mingiuta pe care i-a daruit-o ea. In schimb, de dimineata pana seara ma intreaba de nenumarate ori de tati. Isi raspunde singur cu “brrrum” sau “nani”, adica tati e plecat cu masina sau doarme. Cand e Catalin prezent, eu pot sa plec linistita. Ba chiar David ma impinge spre usa sau spre un colt mai indepartat al camerei, dandu-mi de inteles ca n-am ce cauta intre ei, ca-i momentul sa fie singuri, sa se joace si sa discute ca intre baieti.

Ma uit la ei si imi spun ca aici ne e locul.
Nu stiu ce va fi. Am pornit pe drumul asta fara nici un scenariu, fara nici o idee despre cum va decurge viata noastra. Le luam pe toate pe rand, in ordinea in care se ivesc.

Si inchei cu una calda: David incepe sa testeze cuvinte. Repeta de multe ori dupa mine ca un papagal. Rar ii iese, dar e delicios cand se rusineaza stiind ca n-a pronuntat corect. In plus, recunoaste prin reviste, carti si numere de inmatriculare de la masini literele A, M, O si cifra 2 (i-am aratat-o intr-o doara zilele trecute spunandu-i ca implineste doi ani)

HALLOWEEN SI ANIVERSARE

In Romania nu sarbatoream Halloween-ul. Ba chiam zambeam superior cand vedeam entuziasmul tinerilor.

Totusi, sambata ne-am trezit invitati la party. Si ne-am dus. Si a fost fain. Am mancat la lumina lumanarilor in forma de dovlecei. Fiecare a adus cate ceva de mancare. Un finlandez a facut chilli con carne, spaniolii au facut tortilla, francezii placinta cu dovleac, o tailandeza a facut taitei cu legume si pui, noi, romanii, am dus pizza, saratele si salata de telina, morcov, mar si maioneza (made by me).

A fost distractie. Am avut ocazia sa-mi dau seama ca n-am uitat toata franceza si ca stau binisor si cu engleza.

David a fost fascinat de dovlecei si de acvariul cu pesti. A facut furori in costumasul alb cu bleu handmade by matusa Nory din Nasaud.

Spre final, toti i-au cantat la multi ani si s-au prezentat cu cadouase. Astfel, David are acum propria lui colectie de machete de masini si de lego-uri micute.

Din pacate tortul pe care-l facusem nu ajungea pentru toata lumea, asa ca l-am mancat a doua zi, intr-un cadru mai restrans si fara mare tam tam. Dar cine a apucat o felie din el a zis c-a iesit delicios.