PATRU LUNI IN DANEMARCA - IARNA

Zona in care am locuit e mirifica iarna. Ieseam la plimbare si ma simteam prinsa intr-o poveste alba si calma

PATRU LUNI IN DANEMARCA - MAREA

Nu mai vazusem marea din 2006. Imi era un dor fantastic de ea, dar in Romania, nu-i chiar la indemana sa tragi o fuga de la Cimpulung la mare. In Danemarca, insa, marea e aproape cam oriunde ai locui si poti petrece cateva ore pe malul marii fara prea mare greutate.
N-am fost decat de doua ori, din care una a fost intr-o zi destul de mohorata. Dar mi-a placut. Asa toamna cum era si in ciuda vantului

PATRU LUNI IN DANEMARCA - PADUREA

Prima luna in Danemarca a fost mirifica din punctul de vedere al locului in care am locuit. Am ramas cu un mare dor de padure, de rate si fazani, de liniste si verde. Intr-o astfel de zona mi-ar placea mult sa traiesc si sa creasca copiii mei. N-are rost sa spun mai multe. Va las sa admirati pozele.
Nu inainte de a multumi Mihaelei, lui Alin, Juliei si lui Moni, pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am vazut la ei.

AL DOILEA DRUM

Am inceput sa-l pregatesc cu vreo 3 saptamani inainte. La inceput nu prea stiam ce sa-i spun dar, incet, incet, povestea a prins contur. Iar el a inceput s-o invete.

Urma sa ne trezim in toiul noptii, cand e inca intuneric afara, iar oamenii inca dorm. Aveam sa-l imbrac in haine groase pentru calatorie. Aveam sa mergem intai cu masina pana la gara. Acolo, eu si David aveam sa ne urcam in tren iar tati avea sa ramana acolo, ca sa vina cu masina.

“Tuti, tuti” spunea David de fiecare data cand ajungeam la partea cu trenul. “Da, David, ne urcam in tren si mergem departe”, ii raspundeam eu.

Trenul avea sa ne duca direct la aeroport de unde aveam sa mergem cu avionul in Romania “Tut”, spunea David si arata cerul “Da, vom merge cu avionul pe sus”.

La Bucuresti avea sa ne astepte unchiul George la care aveam sa petrecem noaptea. Tot el avea sa ne duca a doua zi la gara, sa luam trenul pana la Piatra Neamt. “Tuti, tfu, tfu, bica”. Da, la Piatra ne astepta bica.

Stia povestea atat de bine incat de fiecare data cand ne urcam in masina spunea “Tati, brrum tuti”. Trebuia sa-i spun ca inca nu e momentul sa mergem la gara.

A venit si momentul plecarii. Il imbracasem de cu seara, urmand ca, la ora 2.30, cand aveam sa-l trezesc, sa-i dau doar cosmonautul. A plans cand am iesit din casa, dar i-am repetat povestea si s-a calmat. Cand am ajuns in oras, l-au captivat luminile si a uitat de suparare. In gara ne-a placut mult sala de asteptare si macheta cu trenulete care porneau daca le puneai moneda potrivita.

Trenul a fost cel mai comod si elegant cu care am calatorit vreodata.David a plans un pic atunci cand tati a ramas in gara, dar s-a calmat repede si a inceput sa exploreze vagonul. Apoi, rapus de oboseala, a adormit. Din pacate a trebuit sa-l trezesc dupa o ora si jumatate, pentru ca ajunsesem la aeroport.

De mare folos mi-a fost mei tai-ul, care l-a tinut lipit de mine pana cand am lasat geamantanul. Dupa ce am trecut de controlul de securitate (unde David a protestat un pic atunci cand a trebuit sa-l dezbrac de cosmonaut), ne-am petrecut urmatoarele 2 ore plimbandu-ne cu un carucior prin aeroport, studiind vitrinele, privind avioanele pe geam si....cantand de mama focului. Noua placere a lui David e sa cante. Interpreteaza fidel versiunea fara cuvinte a cantecelului “twinckle, twinckle little star”, plus cateva creatii proprii.

Cand am ajuns aproape de poarta, i-a placut mult banda rulanta, pe care ne-am plimbat de nenumarate ori. Am alergat si am ras, ca sa inselam oboseala, iar intr-un tarziu, ne-am urcat in avion. Nu erau multi pasageri, asa ca am calatorit cu un avion micut. A plans cand i-am pus centura de siguranta. Ar fi vrut sa stea in brate la mine. S-a calmat doar dupa decolare, cand l-am putut lua in brate. Apoi, atentia i-a fost distrasa de cadoul daruit de cei de la SAS: o punguta cu abtibilduri, o masinuta, o carticica cu mijloace de transport si o marioneta de deget, in forma de ren. Si acum, cand se joaca cu masinuta imi spune “nenea” adica a primit-o de la tanti din avion (momentan si nenea si tanti sunt tot “nenea” pentru el).

A dormit si in avion o ora, apoi iar a trebuit sa-l trezesc. Ajunsesem in Romania. Din fericire, la aterizare n-a mai plans cand i-am pus centura pentru ca nu s-a trezit. Rapus de oboseala, nici n-a simtit cand l-am asezat pe scaun.

Restul a trecut ca fulgerul. Seara petrecuta cu verisorii mei, doi baieti extraordinari, care s-au oferit sa ne ajute fara cea mai mica urma de ezitare cand au auzit ca venim, somnul de vreo 10 ore, calatoria de vreo 5 ore cu trenul pana la Bacau, apoi alta calatorie cu masina, pana acasa, timp in care David a adormit.

Acum, gandindu-ma la cate griji mi-am facut, ma pufneste rasul. A fost bine, nesperat de bine. Nu mi-a trebuit cine stie ce pregatire. Tot ce a contat a fost sa-i fiu la dispozitie si sa-i povestesc la fiecare pas ce urma sa se intample, sa am rabdare, sa facem totul in ritmul lui. N-am avut nevoie nici de jucariile si cartile cu care-mi umplusem rucsacul. David n-a avut chef de ele. Era mult prea atent la lucrurile noi care i se intamplau. Ma bucur ca am ales varianta cu avionul, pentru ca nu m-as fi simtit in stare de un alt drum cu masina, mai ales iarna.

O sa povestesc in perioada urmatoare si cate ceva despre Danemarca. A fost o experienta din care vreau sa pastrez doar amintirile placute. Acolo David a inceput sa vorbeasca. Acolo am cunoscut oameni relaxati si impacati cu viata lor. Acolo am vazut locuri care imi vor ramane mult timp in suflet.