CU COSULETUL DUPA OUA

Stiu, a trecut o saptamana de atunci, dar n-am apucat sa descarc pozele mai devreme.

In ziua de Paste, in Bucovina, copiii isi iau cosuletul pe brat si merg pe la vecini si pe la rude dupa oua rosii. A fost a doua data cand David a mers dupa oua, dar anul trecut era prea mic ca sa inteleaga ce se intampla.

Anul acesta a fost foarte incantat si abia astepta sa mai batem la o poarta. Isi tinea cosuletul cu grija, ca pe un trofeu si era mandru de fiecare data cand primea cate ceva de pus in el. Normal ca pe langa ouale rosii, verzi, galbene s-au mai strecurat si oua de ciocolata sau cate un iepuras, tot din ciocolata. Noi, parintii, n-am fost prea incantati, dar am zis ca o data-n an il putem lasa sa-si faca de cap. Si si-a facut.

La ouale adevarate i-au placut mult culorile si felul in care se spargeau. Nu prea a ajuns cu ele intregi acasa. Ii placea sa le cojeasca, sa le stranga bine in maini, sa vada cum se zdrobesc apoi mi le dadea sa le arunc la pasari, la pisici sau catei. Cu ocazia asta, au avut si animalele parte de oua rosii de Paste :)

ANA SAVIN - PRIMA ADOLESCENTA

Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai “copt” pe măsură ce creşte. Din contră, creşterea şi dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor paşi reprezintă o perioadă de echilibru, urmat de stadiul primei adolescenţe (în jurul vârstei de doi – trei ani), care este o perioadă de total dezechilibru. Apoi urmează stadiul de trei ani, perioadă de echilibru, iar apoi pe la patru ani, iarăşi dezechilibru.

Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă “prima adolescenţă”, din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenţă”)

Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.

În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.


În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.


În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii.


Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei.


Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor.

Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.


Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.


În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.


Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Dacă priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.


Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa “eului”. Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă “eul” de “non-eul” care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere. În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.


În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: “Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur.” În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: “Lasă-mă pe mine!”


În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând că el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui.


Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”


Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.


Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.


Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.


Se poate întâmpla de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior”.


La acest stadiu mai poate interveni o problemă: aceea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va crea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.


Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceia care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii “rău educaţi” la vârsta primei adolescenţe. sursa Ana Savin - Totul se intampla inainte de sase ani

AZI SAMANTA, MAINE POMISOR

Saptamana trecuta, grupa noastra (grupa mica Step by step de la Gradinita Liceului Comercial Spiru Haret din Piatra Neamt) a gazduit un eveniment care le-a placut mult copiilor. In cadrul actiunii "Azi samanta, maine pomisor", doamna inginer Elena Curea de la Parcul National Vanatori Neamt, a venit si a prezentat copiilor o serie de materiale despre etapele pe care le parcurge o padure pana a ajunge sa o putem admira si sa ne putem bucura de ea.

La sfarsitul prezentarii, copiii au avut ocazia sa participe si la o activitate practica legata de tema intalnirii: au plantat in paharele seminte de bradut. Asteptam ca in 2-3 saptamani sa rasara plantulele. Pomisorii care vor rezista vor fi plantati in curtea gradinitei.

Iata si cateva imagini din timpul activitatii.

In ordine crescatoare, de la stanga la dreapta: plantula ce rasare la 2-3 saptamani de la semanare, pomisorul la 1 an, pomisorul la 2 ani si pomisorul la 4 ani, cand e gata sa fie plantat in padure.

PAPANASI CU PERIPETII

Am tot vrut sa va mai impartasesc din aventurile noastre culinare, dar in amalgamul de evenimente din ultimul timp, n-am mai reusit.

Despre papanasii de saptamana asta, insa trebuie sa va spun. Reteta Larisei imi facea cu ochiul de mult timp, dar am tot amanat. Ba ca nu-s sanatosi ca-s prajiti, ba ca nu am destula branza... motive se gaseau.

Marti, insa, am zis ca nu se mai poate. Trec anii pe langa mine si eu salivez gandindu-ma la niste amarati de papanasi. N-o fi bai daca mananc o portie (sigur, nu m-am putut opri la una singura). Am pregatit ingredientele: • 500 grame branza proaspata de vaci • 2 oua • 120 grame zahar • 250-300 grame faina • o fiola esenta de lamaie • 2 plicuri zahar vanilat • un praf de sare • ulei pentru prajit • smantana si dulceata pentru servit Pe David l-am rezolvat usor. I-am facut un aluat din faina si apa si gata. Chestia asta il tine ocupat si mai mult de o ora, timp suficient sa termin treaba. Am pus intr-un vas: branza de vaci, cele 2 oua, zaharul, un praf de sare, esenta de vanilie si zaharul vanilat. Am zis ca poate-i mai bine sa folosesc mixerul, ca sa iasa compozitia mai fina. Am apasat pe buton si in secunda doi s-a auzit “poc” si mixerul meu a murit. Primul gand a fost ca s-a ars, dar apoi am observat ca murisera toate celelalte aparate din casa.

“Prizele!” am zis si aveam dreptate. Murisera toate. M-au trecut fiori. In primul rand pentru ca de prize depinde centrala. De gatit puteam gati fara curent. Dar caloriferele cine le-ar fi incalzit?

Dupa cateva momente de dezorientare, in care i-am explicat lui d ce se intampla si de ce sunt agitata iar el repeta mereu “Cat” (adica “stricat”) aratand spre prize, am pus mana pe telefon si am sunat-o pe mama. Mama mi-a zis sa iau copilul in brate si sa sun la vecini, sa vad care se pricepe sa umble la sigurante. Am inghitit in sec. Cum sa umblu prin vecini? Dar cum alta solutie n-aveam, mi-am facut curaj, l-am luat pe David pe sold si i-am explicat ca mergem sa gasim pe cineva care sa ne repare prizele.

La prima usa nu mergea soneria. Am batut, n-a aparut nimeni. La a doua usa nu mergea soneria. Am batut, n-a aparut nimeni. La a treia usa a sunat soneria. Dar tot n-a aparut nimeni. Ce sa fac? Terminasem usile de la parter.

Dau din nou telefon mamei. Imi zice sa incerc la etajul 1. Cineva o fi acasa in tot blocul, sa-mi recomande un electrician ceva. In ultima clipa, insa mi-a zis sa ma uit la panou sa vad daca-i din ala vechi sau din ala cu clapete. Era cu clapete, din care una era in pozitia “off”. Am spus un “Doamne ajuta!”, am dat pe “on” si... surpriza! Am auzit cum a pornit centrala. Sarbatoare mare, chiote de bucurie ca am rezolvat problema si ma puteam apuca de papanasi.

Doar David a fost foarte dezamagit, ca-i promisesem ca mergem sa mai batem pe la usi si nu m-am tinut de cuvant. Dar i-a trecut repede cand si-a putut relua joaca cu aluatul.

Revenind la blidele mele, in loc de mixer, am folosit o furculita pentru a amesteca ingredientele. Am adaugat apoi faina, treptat. Am pus ulei in ceaun si am lasat sa se incinga. Muuuult ulei, deoarece papanasii trebuie sa “fiarba” in ulei. N-am modelat papanasii ca in reteta. I-am facut simpli, rotunzi. I-am prajit pe ambele parti apoi i-am scos pe un servetel astfel incat surplusul de ulei sa fie indepartat.

Cand am terminat eu de gatit, David era inca in plina activitate, asa ca am avut timp si de spalat vasele si curatat bucataria.

Apoi ne-am delectat amandoi cu rezultatul muncii nostre.

Va las si doua poze sugestive.

SFATURILE NECERUTE

In 2007 ne-am luat masina. Tiii, ce aventura! Am asteptat-o o vara intreaga si, in sfarsit, eram cu ea in curte. I-am facut rodajul pe drumuri lungi si de toate felurile. Eu, care candva facusem scoala de soferi, dar nu condusesem niciodata, ma dadeam mare ca stiu regulile de circulatie. Astfel ca imi dadeam cu parerea de fiecare data cand Catalin era la volan. Uneori ii prindeau bine sugestiile mele, alteori il enervau. Dupa un timp, in urma unor discutii pe care le-am avut cu alti soferi, am renuntat. Mi-am dat seama ca nu era corect ce faceam si ca trebuia sa am incredere in experienta lui Catalin

In 2008 l-am nascut pe David. Alta aventura. M-am pregatit temeinic. Am intrat pe forumuri, mi-am cumparat carti. Stiam cam tot ce aveam de facut, iar pentru situatiile care m-ar fi prins nepregatita, aveam persoane la care sa apelez pentru sfaturi, mamici cu 1-2 copii, mamici doctori cu 1-2 copii.

Imi facusem asa bine lectiile, ca incepusem sa dau si sfaturi. De fiecare data cand auzeam de o proaspata mamica, o intrebam despre alaptare, despre purtatul bebelusilor etc, spunandu-mi parerea, fara sa ma gandesc daca sugestiile mele pica bine sau nu. Pana la un moment dat, cand am renuntat. Mi-am dat seama ca nu e corect ce fac si ca cel mai bine e sa ofer exemplu personal si sa astept sa mi se ceara sugestii, in cazul in care cineva e curios sau interesat de ceva ce fac eu.


De unde schimbarea asta de atitudine? Cand imi stabilisem in linii mari lista cu persoane de incredere la care sa apelez la nevoie, nu luasem in consideratie persoanele la care nu ma gandisem sa apelez pentru sfaturi, dar care mureau de nerabdare sa-mi impartaseasca parerile si experientele lor in domeniu. Rude, vecini, cunostinte, necunoscuti de pe strada.

M-am trezit de-a dreptul bombardata cu sfaturi necerute. E drept, nu era prima data, dar parca niciodata pana atunci nu ma simtisem asa presata.

Sunt o persoana careia ii place sa se informeze singura. Cand am o nedumerire, caut in carti, pe internet, la persoanele pe care le consider in masura sa ma sfatuiasca corect.
Accept sfaturile in general, atunci cand sunt documentate, cand au justificari, cand vin de la persoane care au experienta in domeniul in care am nevoie de indrumare.

Sfaturile nesolicitate care mi se dadeau, insa, erau, in marea lor majoritate, venite din superstitii, din auzite, din traditii transmise din om in om si din care fiecare a retinut ce l-a interesat. Am selectat ce mi s-a parut logic si am ignorat ce mi se parea fara sustinere, incercand sa justific de ce o faceam, de ce credeam diferit. Dar sfaturile continuau sa fie repetate zilnic de multi dintre cei cu care ne intalneam, cu insistenta si cu suparare ca nu le respect, ca am indrazneala de a cauta si alte solutii decat cele care-mi sunt oferite. Lumea se supara ca nu ma las ajutata, ca nu accept sugestii, ca nu am incredere in “cei mai in varsta”. Eram considerata sfidatoare si indaratnica si altele asemenea.

Toate astea m-au facut sa limitez sau chiar sa intrerup contactele cu persoanele respective. Nu-mi place asta, incerc intotdeauna sa pastrez legatura cu cat mai multi oameni, dar presiunea pe care o resimteam ma obosea, nu ma lasa sa ma concentrez asupra vietii mele si a familiei mele.

Mult mai greu e atunci cand presiuni din acestea vin chiar din partea partenerului de viata. Sub pretextul ajutorului si indrumarii, se pot cauza rupturi greu reversibile. Am multe exemple de acest gen in jurul meu.

Pentru mai multe despre subiect, va recomand blogul Andreei

Si ca sa va fac curiosi, reproduc doar un scurt fragment din ultima ei postare

Prin urmare, sfatul meu nesolicitat pentru voi este că ar trebui să fiți la fel atenți când le dați sfaturi necerute copiilor voștri pe cât sunteți când le dați soțului sau soției. Cu cât vă abțineți mai mult de la a da sfaturi nesolicitate, cu atât e mai probabil ca copiii să vă ceară sfatul când au nevoie și să-l urmeze, dacă este rezonabil.