ANA SAVIN - PRIMA ADOLESCENTA

Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal şi regulat, conducând spre un comportament mai “copt” pe măsură ce creşte. Din contră, creşterea şi dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor paşi reprezintă o perioadă de echilibru, urmat de stadiul primei adolescenţe (în jurul vârstei de doi – trei ani), care este o perioadă de total dezechilibru. Apoi urmează stadiul de trei ani, perioadă de echilibru, iar apoi pe la patru ani, iarăşi dezechilibru.

Prima adolescenţă este un stadiu de tranziţie. Prima tranziţie pe care o întâlnim în dezvoltarea copilului. Numesc această perioadă “prima adolescenţă”, din cauza asemănării sale frapante cu adevărata adolescenţă, între 13 şi 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenţă”)

Aceste etape, formate din furtuni şi tensiuni, implică negarea şi rebeliunea.

În ciuda dificultăţilor pe care atitudinea negativă, de opoziţie, a copilului de doi ani vi le cauzează, amintiţi-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluş.


În acest stadiu, copilul nu se integrează bine nici unui grup social, şi nu este dispus la raporturi de grup cu semenii săi. Are încă nevoie de mama sa. Mama este Soarele în jurul căruia se roteşte această tânără planetă.


În general este încăpăţânat şi inflexibil. Cere ca dorinţele sale să fie satisfăcute pe moment. Este foarte puţin dispus către compromis şi se adaptează rău realităţii.


Este dominator. Îi place să dea ordine. Se poartă ca un mic rege, ca stăpânul absolut al casei.


Este de asemenea o fază a emoţiilor violente, a furtunilor şi tensiunilor, câteodată pline de umor.

Este vârsta extremelor. Copilul găseşte dificil să facă o alegere simplă şi să o respecte. Va ezita, prins între sentimente contradictorii. Decizia dacă vrea sau nu îngeţată, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.


Poate de asemenea să bată recorduri în toate domeniile: să facă acelaşi lucru la infinit, sau să repete mereu aceeaşi frază sau acelaşi cuvânt până ce o exasperează pe mamă. Este deseori dificil să-l faceţi să adopte noutăţi cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranţa oferită de ceea ce este vechi şi cunoscut. La această vârstă copilul are nevoie de multă răbdare din partea noastră. Aptitudinea de a împărţi, de a aştepta, de a ceda, este foarte redusă.


În ceea ce priveşte aspectul pozitiv, să spunem că micuţul se impune la această vârstă prin vigoarea sa, prin entuziasmul său şi prin energia sa. Dacă mama se arată înţelegătoare, atunci va putea să-l aprecieze şi să descopere aspectele încântătoarei sale personalităţi. Copilul ştie câteoadoată să fie fermecător, cu toată exuberanţa şi naivitatea.


Deci, ce învaţă copilul în acest stadiu de dezvoltare? Dacă priviţi dincolo de cotidian, ar trebui să înţelegeţi că micuţul este pe cale să-şi descopere individualitatea în opoziţie cu conformismul social.


Amintiţi-vă că nou-născutul nu are conştiinţa “eului”. Îi trebuie ceva timp înainte să înveţe să distingă “eul” de “non-eul” care reprezintă universul său. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul în cursul căruia copilul devine conştient de personalitatea sa unică. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l facă în mod absolut necesar pentru a-şi stabiliza sentimentul identităţii este să se opună părinţilor, adoptând o atitudine negativă. Pentru ca să poată defini faptul că el este ceea ce doreşte, trebuie să treacă printr-o fază de negare şi de respingere. În alţi termeni, luarea conştiinţei de sine în mod negativ, face parte din lupta dusă la această vârstă pentru a lua conştiinţa de sine în mod pozitiv.


În cea mai mare parte a timpului această vârstă se caracterizează prin: “Lasă-mă mamă, îmi place mai mult să fac asta singur.” În anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei în a se îmbrăca, şi va stiga furios: “Lasă-mă pe mine!”


În alte circumstanţe nu-i va mai da drumul mamei, spunând că el este încă un bebeluş, şi că mama trebuie să le facă pe toate în locul lui.


Ca şi un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” înainte şi înapoi, de la o oră la alta, de la o zi la alta, între dorinţa de independenţă şi dorinţa de a se menţine în acea infantilă dependenţă maternală. De aceea regulile şi restricţiile impuse unui copil de doi ani trebuie să fie suple. Este o greşeală să aveţi principii prea stricte cu privire la îmbrăcare, la ora de baie, etc. În general, este bine ca părinţii să nu aplice reguli şi să nu fixeze limite precise şi coerente până ce copilul nu ajunge la vârsta de aproximativ trei ani. Dar, între timp, părinţii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”


Deci, noua misiune desemnată copilului aflat în acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta în mod ferm sensul individualităţii sale, sentimentul profund că stie cine este. În acelaşi timp, trebuie să înveţe a se comforma la ceea ce societatea aşteaptă de la el.


Aici, lucrurile pot fi stricate în două feluri. În primul rând, părinţii pot exercita un control mult prea strict şi pot impune o supunere prea mare, iar în acest caz, copilul riscă să devină prea docil. Mă gândesc la un băieţel pe care l-am cunoscut şi care nu a trecut niciodată prin stadiul de opoziţie tipic vârstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fără nici o jenă, să fie pasiv şi ascultător. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive şi nici izbucnirile emotive atât de caracteristice vârstei. Din contră, îl recompensa de fiecare dată când stătea liniştit şi pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, în măsura în care, departe de a fi o piatră de încercare pentru mamă, acest stadiu de dezvoltare a fost depăşit uşor, dar nu a mers chiar atât de bine pentru copil. Când a mers la grădiniţă, educatoarea a observat că era temător, nu se juca cu ceilalţi copii şi se dovedea închis. Se pare că mama îl antrenase prea bine în atitudinea pasivă şi liniştită. Acest fel de educaţie risca să-l transforme într-un adult timid şi lipsit de agresivitate, ezitant în a se lansa în viaţă şi în a încerca ceva nou.


Nu toţi copiii acceptă aşa de uşor ca acest băieţel, excesul de autoritate din partea părinţilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca alţii. În acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenţa feroce a copilului gata să meargă până la capăt înainte de a ceda. Întreaga perioadă a primei adolescenţe devine în acest fel un conflict în care se luptă opoziţia părinţilor cu cea a copilului. Contează mai puţin cine câştigă această luptă, deoarece, pe parcurs copilul capătă tot ce trebuia căpătat în această perioadă.


Se poate întâmpla de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comiţînd tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de animozităţi. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormânt alb şi frumos pe dinafară, dar plin de oase şi putreziciune la interior”.


La acest stadiu mai poate interveni o problemă: aceea a mamei căreia îi este frică să îşi exercite autoritatea. Cedează la toate exigenţele copilului. Când copilul refuză limitele impuse, mama împinge imediat înapoi aceste limite, şi copilul are ulimul cuvânt. În curând, în acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa şi nu părinţii. Acest fel de copii, astfel formaţi, nu vor învăţa să se comformeze realităţii în timpul primei adolescenţe, ceea ce le va crea dificultăţi în momentul când vor ajunge la grădiniţă şi când vor descoperii că educatoarea şi ceilalţi copii îi vor cere să respecte regulile elementare de comportament în societate. Nu vor fi în stare să o facă deoarece mama nu l-a ajutat să înveţe acest respect elementar al regulilor.


Priviţi în jurul dumneavoastră la adulţii pe care îi cunoaşteţi. Sunt convinsă că aveţi printre cunoştinţe oameni teribil de timizi ca şi oameni mai comformişti decât alţii. Am spune că aceştia nu-şi permit niciodată să se destindă. Sunt plini de prejudecăţi. Există alţii care sunt mereu în opoziţie. Puteţi fi siguri că vor fi în contratimp cu orice. În cluburi şi asociaţii, ei sunt aceia care creează probleme. Pe plan psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care să combată. Aceştia au fost, în cea mai mare parte a cazurilor, copii “rău educaţi” la vârsta primei adolescenţe. sursa Ana Savin - Totul se intampla inainte de sase ani