34

Acum fix un an, vavaly mi-a scris "Ai o varsta foarte frumoasa, mult mai rotunda decat cele cu 0 la urma, e o varsta a marilor schimbari si a regasirilor, varsta la care trebuie sa iti gasesti propria cale si destinul ce ti-a fost scris. "

După un an epuizant, pe care doream cu tot sufletul să-l las în urmă şi să nu mă mai gândesc în veci la el, tot ce am putut gândi atunci a fost "Ce schimbări? Ce cale? Ce ar mai putea apărea nou în viaţa mea? E bine dacă reuşesc măcar să mă menţin la limita deprimării şi să pot avea grijă de David aşa cum are nevoie. Atât îmi doresc, să nu resimtă prea mult nefericirea mea."

Dar Vavaly a avut dreptate şi de nenumărate ori m-am trezit gândindu-mă la ea, pentru că lucrurile s-au întâmplat întocmai cum a spus ea că ar trebui să se întâmple.

Încă din ianuarie, având destul de mult de lucru, cu banii câştigaţi mi-am permis să mă înscriu la un curs de iniţiere în masaj. Îmi doream de mult aşa ceva dar mi s-a oferit ocazia abia anul acesta. Mi-a plăcut la nebunie nu doar să învăţ tehnicile de masaj ci şi să descopăr că încă mai pot învăţa şi citi şi altceva decât ce e legat de parenting.

Asta mi-a dat aripi şi am început să mă gândesc serios la ce nu merge în viaţa mea şi la ce aş putea schimba. Punctul hotărâtor a fost atunci când am aflat de un post de educatoare în oraş şi n-am putut să mă înscriu la concurs pentru că nu am studiile necesare. De fapt, postul oricum n-ar fi fost pentru mine. Am aflat de el când trecuse perioada de înscriere pentru titularizare. Acum ştiu că a apărut doar ca să mă trezească din amorţeala în care mă aflam.
Atunci am înţeles că degeaba fug de ceea ce îmi doresc să fac. Calea mea este să lucrez cu copiii mici. Din tot ce am făcut în ultimii 10 ani, de când am terminat facultatea, lucrul la grădiniţâă a fost cel mai aproape de sufletul meu. Şi am început să caut varianta cea mai convenabilă pentru obţine diploma de care am nevoie. Şi am găsit-o. Detalii aici.

De îndată ce am luat decizia asta, parcă lucrurile şi-au găsit singure drumul şi ce a urmat a fost de-a dreptul fantastic. Nu numai că am avut destul de lucru cu traducerile încât să acopăr taxele şi cheltuielile (nu mai mult, niciodată nu am avut bani mai mult decât strictul necesar, dar când am avut nevoie, s-au ivit posibilităţi de a-i avea), dar în mine şi în jurul meu s-au schimbat multe în bine.

Am avut o vară fantastică, urmărind explozia de energie a lui David care s-a schimbat peste noapte într-un copil care vorbeşte fără încetare, care aleargă pe dealuri şi râde şi tânjeşte după prietenii lui, copil care stă cu orele prin vecini, la joacă şi cântă şi povesteşte şi dansează. Am avut casa şi curtea plină de copii toată vara iar jocurile şi povestirile lor mi-au înseninat sufletul.

În afară de asta, s-au produs schimbări şi cu mine. M-am transformat peste noapte în gospodină şi toate mi-au ieşit din plin. Am pus flori pentru prima dată în viaţă iar tufa de zorele a crescut ca nebuna şi a stat înflorită până la primul îngheţ. Am făcut dulceţuri şi  compoturi şi peltea şi siropuri. Nu multe, câteva borcănele din fiecare, dar cu ce creşte în grădina şi livada noastră: zmeură, coacăze, mere, prune, gogonele, dovlecei, plus altele pe care le-am primit sau cumpărat: caise, piersici, bostan (gemul de bostan e de-a dreptul încântător).

Reuşitele astea, alături de alte câteva care pentru unii ar părea nesemnificative, dar de care nu aveam parte înainte, mi-au dat incredere şi am devenit mai sigură pe mine, pe deciziile pe care le iau. Mi s-au confirmat multe intuiţii corecte anul acesta, în special în ceea ce-l priveşte pe David.

În toamnă am început facultatea şi am descoperit că îmi place mult. Profesorii sunt exact aşa cum îmi doream să fie, colegii sunt oameni buni, care mi-au devenit dragi, care lucrează de mult timp în învăţământ şi de la care am multe de învăţat. Mersul la Dorna nu e un chin (chiar dacă prin curbele de pe Mestecăniş mi se face mereu rău) şi nici o obligaţie. E o plăcere să ştiu că mă întâlnesc din nou cu aceşti oameni.

Şi aşa am ajuns aici, la 34 ani, având cu totul altă stare de spirit decât cea de acum fix un an. Şi am ajuns să cred că într-adevăr, 33 a fost pentru mine o vârstă magică, o vârstă când multe s-au putut schimba şi când am găsit noi sensuri şi noi drumuri în viaţă.

Desigur, nu toate-s roz. Mai sunt lucruri care nu merg, echilibre care nu reuşesc să se restabilească, dureri care nu se sting. Dar le iau pe toate pe rând. Cumva se vor rezolva şi astea dacă le e scris să se rezolve.

Şi un mic îndemn care mie mi-a fost de folos:

DARUL VERDE

Era să uit de provocarea verde de luna asta. Când am citit despre ce e vorba, am spus că e neapărat să particip si eu cu decoraţiunile realizate anul ăsta şi pe care le-am făcut deja cadou rudelor şi prietenilor, din păcate înainte de a apuca să le fotografiez pe toate.
Vă prezint aşadar una dintre felicitări, unul dintre fulgişori şi unul dintre globuleţe.
Pentru globuri am cumpărat figurine de ipsos de la Maria, le-am pictat cu tempera, le-am lipit pe un carton mai gros pictat şi dat cu lipici, iar pe margine (pentru că se vedea urât marginea cartonului) am pus sârmă pluşată. Pe verso am scris câte un mesaj cu carioca albă.
Nu am lucrat eu totul cap coadă. Partea de lipit, dar cu sclipici şi pictat cartonul a făcut-o David. A fost muncă de echipă :)

ÎNŢĂRCAREA (NOASTRĂ) NATURALĂ ... ŞI CÂTE CEVA DESPRE TIPARE

Draga mea M,
Mesajul ăsta l-am gândit citind conversaţia ta cu C. Iniţial m-am supărat, apoi mi-am dat seama că cel mai important e că eu cred în ceea ce fac. Chiar dacă nu toată lumea înţelege de ce cred eu atât de mult în ceea ce fac.
Cu drag, Madi

"Înţărcarea naturală se produce atunci când nevoia copilului de a suge se diminuează si dispare treptat. Acest lucru apare, de obicei, cândva între 9 luni şi 3 ani şi jumătate – 4 ani. De-a lungul istoriei, cultura şi societatea au influenţat procesul natural de înţărcare. Alăptarea este mult mai mult decât o alegere de a oferi lapte, iar înţărcarea înseamnă mult mai mult decât încheierea accesului la laptele matern. Astăzi, înţărcarea precoce şi eşecul alăptarii sunt, în principal, produse de presiunea socială, de lipsa de informaţie şi de suport."
Sursa (una dintre sursele referitoare la înţărcarea naturală): http://laptematern.ro/cms/front_content.php?idcat=9&idart=36&lang=1

Suntem în grafic ca întotdeauna. După ce pe la 3 ani şi jumătate am trecut printr-o perioadă în care credeam că David n-o să se înţarce în veci, a început să ceară mai rar. Apoi, în  toamnă, a rărit supturile la 2 zile. Şi doar seara, la culcare, în timpul zilei nu mai cerea de mult. Apoi au început să treacă şi 3 zile, apoi câte o săptămână, exact aşa cum scrie peste tot că se petrece înţărcarea naturală. Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când a supt. Să fie două săptămâni... Sau poate trei... Chiar să vrea, nu ar mai avea ce suge, pentru că laptele s-a retras aşa frumos şi natural din cauza lipsei de stimulare încât nu mai e nimic. Dar nu mai vrea. L-am mai ispitit când şi când dar doar se preface că suge şi râde.

Încă o dată mi s-a confirmat ceea ce am învăţat în ultimii ani despre ritmul natural al evoluţiei copiilor. Literatura de specialitate referitoare la înţărcarea naturală nu e bazată pe baliverne. Copiii chiar se opresc din supt atunci când nu mai au nevoie să fie alăptaţi. Încă o dată mă bucur că am făcut faţă presiunilor şi nu l-am condiţionat pe David să renunţe înainte de vreme la ceva cât se poate de natural

În altă ordine de idei, simt nevoia să mai exprim nişte gânduri legate de felul în care sunt văzută eu din exterior.

Nu mi-a fost niciodată greu să ignor gura lumii,  gura aia care te comentează şi te judecă pentru orice pas pe care îl faci altfel decât zice ea să-l faci. De când s-a născut David şi am realizat că gândesc altfel decât cei din jur referitor la creşterea şi educarea copiilor, am devenit imună la comentariile străinilor. Zică ce-or vrea, să mă comenteze şi să mă judece dacă n-au altceva mai bun de făcut şi de trăit. Mie mi-a fost clară direcţia în care am vrut să o apuc, am găsit destule surse de informare care să-mi confirme gândurile şi trăirile, am găsit destui alţi părinţi care gândesc şi simt la fel ca mine. A fost, în primul rând, o muncă cu mine. Casetele scrise greşit de-a lungul vieţii am reuşit să le rescriu, prejudecăţile pe care le aveam referitoare la copii, am reuşit să le închid într-un sertăraş şi sper să fi pierdut definitiv cheia. David m-a schimbat. David m-a ajutat să cresc. David este cel care îmi confirmă zilnic că tot ceea ce am învăţat în ultimii 4 ani despre creşterea şi educarea copiilor, dincolo de comentariile şi judecăţile celorlalţi, este corect, chiar dacă este diferit.

Imunitatea asta pe care am dobândit-o referitor la gura lumii, nu mă apără, însă, de cei apropiaţi. Există în viaţa mea persoane care îmi sunt dragi, pe care abia aştept să le văd, oricât de rar se întâmplă asta, cu care îmi face o deosebită plăcere să vorbesc, chiar dacă nu avem mereu aceleaşi păreri. Ce mă doare cel mai mult este să aflu că unele dintre aceste persoane, deşi pe faţă par că mă acceptă şi li-s dragă, pe la spate mă comentează şi mă evaluează ca mamă conform unor tipare în care eu sunt prima care recunosc că nu intru. Nu-mi vor fi mai puţin dragi aceste personae, voi continua să le iubesc, dar îmi va fi şi mai clar că nu sunt compatibilă cu anumite moduri de gândire referitoare la creşterea copiilor.

Nu, nu intru în tiparele care spun că cel mai bine e să dai copilul la creşă sau grădiniţă indiferent de cât de mult protestează el, indiferent câte tantrumuri şi coşmaruri îi creează această etapă. Sunt copii care se adaptează uşor şi copii pentru care instituţionalizarea e un chin. Trebuie să ne raportăm la fiecare copil în parte. Nu cred că dacă nu forţezi desprinderea la o anumită vârstă, copilul nu va fi niciodată independent. Dacă ar fi aşa, David ar sta veşnic lipit de mine, nu ar rămâne cu orele prin vecini, la joacă, protestând când mă duc să îl iau. Şi nici nu s-ar împăca atât de bine cu bunicii când lipsesc de acasă de dimineaţa până seara. David ştie că îl iubesc şi că, oricât aş fi plecată, mă întorc la el. Dar nu e încă pregătit pentru a fi lăsat în mediu necunoscut, cu persoane necunoscute. Experienţa noastră de anul ăsta cu grădiniţa am povestit-o aici.

Nu intru în tiparele care spun că o palmă la fund nu face rău. Voi apăra până în pânzele albe dreptul copilului meu de a nu fi agresat. Pentru că palma aia nu vine din cauza copilului ci din cauza faptului că adultul nu e destul de stăpân pe sine încât să nu se lase dus de valul violenţei. Iar David ştie că îl apăr în faţa oricui şi că nimeni nu are voie să îl lovească (încă mai lucrez la a-l face să înţeleagă că nici el nu are voie să lovească la nervi) şi că nu-i voi condamna niciodată nici un fel de reacţie în faţa agresiunii celor din jur. Momentan e în faza în care, dacă este agresat, atunci când nu ripostează cu violenţă fizică, se strămbă şi urlă şi îi trimite pe toţi la gunoi. Dincolo de un comportament care pare condamnabil, eu consider că un copil care îndrăzneşte să riposteze atunci când e agresat, e un copil care încă nu s-a pierdut, care încă nu a capitulat în faţa superiorităţii fizice a adulţilor. Ceea ce pentru mine e un lucru bun.

Nu intru în tiparul care spune că cei mici trebuie pregătiţi pentru o viaţă dură, că trebuie căliţi pentru asta, că trebuie să ne impunem în faţa lor cu orice preţ, pentru că noi suntem adulţii iar ei trebuie să ne asculte. A trata un copil ca pe o persoană înseamnă să-i înţelegi şi să-i accepţi pornirile specifice vârstei, să-l îndrumi şi să-l cizelezi fin lăsându-l să înţeleagă tot ce are el bun şi punând accentul pe asta, nu pe părţile lui negative.

Nu intru în tiparul care spune că e ok să laşi un copil ca David (indiferent de vârsta lui), în grija altuia iar tu, mama, să pleci să munceşti în străinătate, fie şi doar pentru câteva luni. Sunt copii care se adaptează relativ uşor la câteva luni fără mama, dar pentru David ar fi o traumă după care s-ar recupera foarte greu. A nu se înţelege că le condamn pe cele care au fost nevoite să facă asta. În nici un caz. Eu, însă, nu mă simt capabilă să îl las pe David, indiferent câte greutăţi financiare am avea.

Şi în nici un caz nu intru în tiparul care spune că UN COPIL TREBUIE IUBIT DOAR CÂND DOARME. Cu tot respectul pentru cei care şi-au crescut copiii astfel şi sunt mulţumiţi de ce au ajuns ei ca adulţi, mie mi se pare o aberaţie (desigur, aşa cum multora li se par aberaţii părerile mele). Poate că lumea în care trăim este aşa cum este tocmai din cauza unor astfel de concepţii. Umanitatea a crescut extrem de mulţi oameni care au fost iubiţi doar când dormeau şi, pentru că nu li s-a arătat iubire, nu ştiu să iubească. În privinţa asta, David are toate condiţiile să nu crească astfel. Îl iubesc pe faţă şi necondiţionat iar el ştie şi va şti asta mereu şi va primi dovezi în sensul ăsta cât voi trăi. Astfel, dacă atunci când va fi adult va avea probleme în a-şi manifesta iubirea faţă de cei din jur, nu va fi din cauză că eu, ca mamă, nu am ştiut să i-o arăt pe a mea.

Recunosc, încă intru în tiparul părinţilor care la oboseală şi supărare ţipă la copil. Lucrez din greu la asta şi mă simt groaznic de fiecare dată când realizez că mi-am agresat copilul astfel. Reusesc apoi (sper) să remediez din stricăciunile făcute şi să recapăt încrederea lui David.

Cunosc destul de multe persoane crescute după tiparele de mai sus. Unele s-au descurcat să treacă de frustrările create de ele, altele au rămas veşnic incapabile să-şi ia viaţa în mâini şi să lupte pentru ceea ce-şi doresc şi iubesc.

Există şi alte moduri de a creşte şi a educa copiii. Nu neapărat mai bune, nu neapărat mai rele. Doar diferite, mai centrate pe copil şi pe nevoile lor, concepţii care nu-l mai pun pe adult în mijlocul universului. Nici ele nu oferă garanţii. În viaţă sunt 50% şanse ca lucrurile să o apuce pe un drum sau altul . Dar sunt cele în care cred momentan pentru că doar ele mi-au fost confirmate de evoluţia lui David.

Nu sunt ipocrită. Am recunoscut de mai multe ori în paginile blogului că am aplicat şi metode care nu au fost conforme ataşamentului. Iar rezultatele au fost dezastruoase.  Singurul mod de a mă raporta la copilul meu, care a avut efecte benefice asupra lui, a fost cel legat de ataşament şi de tot ce preupune el. Poate că din afară se vede altfel decât văd eu din interior. Poate că din afară sunt văzută ca o mamă exagerată, care prea îşi cocoloşeşte copilul. Însă cei care mă văd din afară nu mă văd decât în anumite momente ale vieţii mele cu David sau mă cunosc din ce povestesc alţii şi n-au cum să aibă imaginea noastră completă.

Poate că cei care nu mă înţeleg, încearcând totuşi să mă accepte, justifică atitudinea mea crezând că prin felul în care mă raportez la David, prin atenţia asta exagerată pe care i-o acord,  încerc să compensez lipsurile pe care le-am avut în copilărie. Mulţumesc, dar n-am nevoie de astfel de justificări. Am avut multe lipsuri în copilărie dar nu le-am simţit pentru că ce conta mai mult am avut: iubirea pe faţă şi necondiţionată a părinţilor mei tocmai în primii ani de viaţă. Familia noastră s-a destrămat mult după aceşti primi ani. Cei care nu ne-au cunoscut atunci nu au nici un drept să facă presupuneri şi să tragă concluzii referitoare la copilăria mea.

Revenind la tonul  iniţial al acestei postări, menţionez încă o dată, pentru cei sceptici, că suntem în grafice pe toate planurile: şi ca dezvoltare fizică şi ca dezvoltare emoţională. David s-a înscris mereu în specificul vârstelor prin care a trecut, mă aştept ca şi de aici înainte să aibă o evoluţie la fel de naturală, indiferent cum e percepută ea din exterior.

INVITAŢIE

O sa fim si noi acolo

ÎN CAZ CĂ AŢI RATAT ANUNŢUL...

Ştire de ultimă oră! SFÂRŞITUL LUMII, care era programat pentru 2012 a fost amânat pentru 3012 din cauza unor probleme tehnice. Vă rugăm să cooperati şi să continuaţi să trăiţi cu entuziasm! :)

UN SMS PENTRU O INIMIOARA

Zilele trecute am prins la TV un scurt reportaj despre SMS. Se implineau parcă 20 de ani de la trimiterea primului SMS.
Se zicea că acum SMS-urile au cam intrat în declin, pentru că, de când cu internetul şi reţelele de socializare, e mai ieftin să lasi mesaje pe net prietenilor.

O fi aşa, dar au şi SMS-urile valoarea lor care nu se va pierde: sunt cel mai usor mod in care putem ajuta.

Haideţi să-l ajutăm pe Tudor cu o inimioară sănătoasă. Până pe 7 decembrie, printr-un SMS la 484 îl putem ajuta să fie mai aproape de o viaţă normală.

Povestea lui o găsiţi pe situl fundatiei Mereu Aproape

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ...

Nu ştiu alţii cum au fost, dar pe mine, întreaga copilărie, când citeam o poveste, de cele mai multe ori nu mă mulţumea finalul. Ţin minte că mă întrebam mereu: Şi după nuntă oare ce-au mai făcut? Oare s-au înţeles sau s-au certat şi s-au despărţit? Au avut copii? Au călătorit? S-au întâlnit cu alte personaje din alte poveşti? Piticii s-au întors în pădure? I-a mai vizitat Alba ca Zăpada? Surorile Cenuşăresei oare ce-au mai făcut? Dar dacă toate personajele astea ar trăi în lumea noastră, cum ar fi?
Iar seara, înainte de a adormi, în loc să număr oi, schimbam cursul poveştilor sau le continuam după inspitaţia de moment.

A venit apoi anul 1990 şi cu el avalanşa de desene animate, întâi pe canalele româneşti, apoi pe cele italiene. Nu vă puteţi imagina prin câte au trecut (în mintea mea, desigur) Sandybell şi Lidia şi Candy şi ţestoasele ninja şi luptătorii din Voltron şi Saber Rider şi Macron I. În mintea mea creasem o adevărată lume paralelă în care toate personajele astea, din poveşti şi desene animate trăiau cu adevărat, se întâlneau, se iubeau, se certau, luptau împreună pentru bine. Nu conta că erau poveşti separate. Acolo, în lumea lor, ele se cunoşteau toate  şi aveau viaţa aia dincolo de finalul clasic, viaţa aia care îmi trezea mereu curiozităţi. Şi, bineînţeles, de cele mai multe ori eram şi eu printre ele şi participam şi eu la viaţa lor, le ajutam, le dădeam soluţii, mai era câte un prinţ care se îndrăgostea de mine şi mă salva de pe la balauri şi zmei. Duceam o viaţă palpitantă, ce mai!

Am păstrat obiceiul de a schimba mental acţiunea filmelor sau cărţilor pe care le citesc. Ăsta e număratul oilor înainte de a mă cuprinde somnul.

Ei bine, nu vă pot spune ce senzaţii trăiesc de câteva luni de când am descoperit un serial care face exact ceea ce fac eu de o viaţă: crează o lume paralelă în care toate poveştile sunt una singură, toate personajele se cunosc şi luptă împreună pentru bine. Scufiţa Roşie e prietenă bună cu Albă ca Zăpada, piticul morocănos e aşa din cauza iubirii imposibile pentru o zână,  Rumpelstilskin şi Regina cea rea sunt personajele negative cam din toate poveştile, doar că până la noi au ajuns cu alte nume, Cenuşăreasa şi prinţul ei sunt buni prieteni cu Albă ca zăpada şi iubitul ei, luptătoarea Mulan îl ajută pe prinţul Philip să ajungă şi să o trezească din somnul cel lung pe prinţesa Aurora, cavalerul Lancelot îi ajută pe Albă ca Zăpada şi pe prinţ, Crocodilul pe care-l urăşte Hook nu e chiar crocodil şi multe, multe alte situaţii care nici prin gând nu-mi treceau atunci când făceam conexiuni între poveşti.

Şi ajung în lumea noastră şi se văd nevoiţi să trăiască aşa cum trăim noi. Da, sunt aici, în lumea noastră arată ca noi, merg la servici şi la şcoală, se străduiesc să se adapteze. Desigur, imaginaţia celor care au creat filmul merge mult, mult mai departe decât am mers eu vreodată. Lumea asta, a poveştilor este atât de complicat şi de frumos construită încât pur şi simplu mă pierd în ea. Abia aştept zilele de luni ca să văd următorul episod şi sper, sper din tot sufletul să dureze serialul ăsta. Sunt atâtea poveşti şi atâtea personaje care încă nu au apărut şi care s-ar potrivi atât de bine în film!
 
Şi ştiţi ce-mi place cel mai mult? Cu o mică excepţie (dar pe măsură ce înaintează filmul s-ar putea să descoperim că nu e chiar o excepţie), filmul transmite ideea că nu există rău pur. La baza răului stă întotdeauna o mare suferinţă, de obicei din iubire şi chiar şi cei mai răi, ca Regina cea rea din Albă ca Zăpada sau Rumpelstilskin (apropos, Robert Carlyle joacă fantastic în rolul lui Rumpelstilskin din lumea poveştilor) n-au fost mereu aşa, iar în ele se duce mereu o luptă între iubire şi puterea malefică. De asta, cumva, mi-s dragi personajele astea negative. Sunt foarte complicat construite. Oricât le-ai detesta, te trag înapoi de la ură conflictele lor interioare. Iar binele învinge. Sărutul iubirii adevărate nu e un mit, e real şi le vindecă pe toate. Şi, oricât de răi sunt cei răi şi oricât de mult ar suferi cei buni, binele şi iubirea găsesc mereu o cale de a învinge.

Asta e o lecţie extrem de importantă pe care ar trebui s-o transmitem nu numai copiilor, ci mai ales adulţilor din jurul nostru care s-au pierdut în dezamăgiri şi greutăţi. Dincolo de toate filmele de groază sau de acţiune, cu monştri şi terorişti şi arme sofisticate, cu psihopaţi şi criminali ingenioşi şi extratereştri care ne invadează planeta şi ne extermină, ar trebui să promovăm mai ales astfel de poveşti şi astfel de valori. Valori vechi de când lumea, care ne erau insuflate nouă de bunici şi părinţi, valori care nu-s chiar apă de ploaie, aşa cum mulţi au ajuns să creadă. Binele poate învinge dacă crezi în el. Lupta lui începe din noi, din mintea noastră care, dacă nu s-ar lega doar de neajunsuri şi de dureri, ar descoperi iubirea şi magia din fiecare clipă pe care o trăim.

Serialul ăsta care-mi luminează mie fiecare început de săptămână, se numeşte ONCE UPON A TIME şi, cum la TV nu-s şanse să-l vedeţi, îl găsiţi pe Vplay sau pe torente. Merită să-l urmăriţi.

DE CE NU MAI FRECVENTĂM GRĂDINIŢA

Aşa cum am povestit, David mergea cu plăcere la grădiniţă. Era bucuros când ne întâlneam dimineaţa cu L şi S şi se ascundeau după poartă până ieşea maşina din curte, ca să strige în cor „Cucu baaaauuuu!!!!” Pe holul gradiniţei, până să îl îmbrac, ţopăia ca un ieduţ şi îmi arăta ce făcuse cu o zi în urmă. Uneori nici nu era nevoie să intru în grupă, îmi spunea „Pa, mama!” şi îmi trimitea o bezea. Când veneam să-l iau îmi spunea: „Mulţumesc, mama, că m-ai adus aici la copii şi la jucării. O să mai venim şi mâine”.

Nu mânca acolo. Doar în zilele în care era în meniu mămăliga cu brânză dădea gata porţia. În rest, doar se juca cu mâncarea, umplându-şi castronul cu pâine şi împingându-l către alţi copii. Îmi mai povestea că-l necăjeşte un copil, că a plâns iar doamna îmbrăcată în roşu  l-a luat în braţe şi l-a calmat. 

A venit apoi problema eliminărilor. Aflat într-un loc străin (să fim serioşi, după doar o săptămână de frecventat grădiniţa, aceasta n-are cum să fie un loc  familiar iar personalul e încă străin pentru un copil care n-a stat niciodată decât cu părinţii, bunicii sau prieteni apropiaţi), David refuza să comunice eliminările. Nu voia să meargă la baie acolo, prefera să facă pe el. În prima zi mi-a povestit cum doamna blondă, îmbrăcată în halat, a pus apă caldă în lighean şi l-a spălat. A doua zi la fel. Am insistat să aibă încredere în doamna educatoare şi să-i spună la ureche când vrea să meargă la baie. A spus că nu, că el nu spune, că face pe el. Şi aşa a făcut şi a treia zi iar după amiază mi-a spus că el nu mai vrea să meargă la grădiniţă. Nu-l mai spălase doamna blondă, probabil cealaltă doamnă nu fusese la fel de disponibilă şi amabilă cu el. 

Din vorbă în vorbă, a menţionat că fusese întrebat dacă poartă pampers. Atunci i-am propus să poarte la grădiniţă. De 2 ani nu mai cumpărasem dar, dacă el s-ar fi simţit mai bine aşa, eram dispusă să o fac şi pe asta. A acceptat cu lumină în ochi iar din momentul în care i-am pus pampers la grădiniţă, nu a mai făcut deloc pe el, nici treaba mare nici cea mică. Îi schimbam scutecul la câteva zile doar pentru că se uzase de prea mult purtat.
Şi aşa am rezolvat una din probleme. Totul era din nou bine, mergea voios la grădiniţă.

A venit a doua problemă: nu mânca, iar toată lumea stătea cu gura pe el să mănânce, inclusiv eu. Acum îmi pare rău că am insistat aşa. Ritmul lui era altul. El mânca bine dimineaţa iar masa de prânz o lua abia după 14. La ora 12 degeaba mergea la masă. Nu-i era foame şi mai era şi gălăgie în sala de mese. El a avut dintotdeauna o problemă cu mulţimile zgomotoase. N-ar fi fost chiar o problemă faptul că nu mânca, dar după el se luau şi alţi copii, care se distrau la masă imitându-l.

În acelaşi timp, s-a ivit şi problema somnului. El nu dormea acolo, îl luam la ora 13. I-am sugerat şi să stea la grădiniţă până se trezesc copiii, chiar dacă nu doarme. 

În acel moment, copilul meu pus pentru prima dată în situaţia de a-şi rezolva singur nişte conflicte interioare (acceptarea copiilor care-l necăjeau, insistenţele legate de eliminări, mâncare şi somn, programul organizat de activităţi de la grădiniţă) a clacat. Era o zi de joi, cred, când s-a lipit aşa de tare de mine şi a început să plângă să nu-l las, că orice i-am spus n-a funcţionat. L-am luat acasă, cu condiţia să mă lase să lucrez fără să se uite la desene animate, că nu-mi convine să-l ştiu în faţa televizorului când alternativa ar fi fost printre copiii de la grădiniţă. Vineri dimineaţa a făcut un puseu de febră, cu frisoane. Nu l-am dus la grădiniţă, iar pe la amiază şi-a revenit de parcă n-ar fi avut deloc febră. Asta m-a trimis cu gândul la Salomé şi la somatizări. Ceva chiar nu era în regulă dacă se ajunsese la asta.

Am insistat, totuşi, cu grădiniţa. pentru săptămâna următoare am făcut un program: de comun acord am stabilit trei zile în care să meargă la grădiniţă: luni, miercuri şi joi. Am însemnat zilele pe calendar iar el a fost de acord cu înţelegerea asta.

Am mers luni. Cât a stat el în sala de mese (era lapte cu cereale şi a vrut să mănânce), am discutat cu doamna educatoare, care mi-a zis că trebuie să fiu mai fermă. Ok am spus. Azi oricum nu-l pot lua la prânz, va rămâne până după amiaza, dar să nu insiste nimeni nici cu mâncatul nici cu somnul. Mi-a cerut mână liberă să discute cu el să încerce să-l aducă pe direcţia pe care o crede ea bună, aşa cum a făcut şi cu alţi copii. I-am zis hai s-o facem şi pe asta. S-a terminat masa, am citit cartea, iar David iar s-a lipit de mine. De data asta, am zis să încerc şi varianta cu care mă bătea la cap toată lumea: l-am pus în braţele doamnei şi am plecat. Din câte am înţeles, nu nu a plâns după ce am plecat şi a participat la activităţi. Era vesel când l-am luat.

Atunci am făcut o prostie: am încălcat pactul. Urmând sugestia doamnei, nu l-am ţinut acasă marţi. M-am făcut că am uitat de înţelegere şi l-am dus la grădiniţă. La fel ca luni, l-am lăsat în braţele doamnei. Totul îmi suna aiurea, mă gândeam mereu cum l-am lăsat plângând, dar sunt încă destul de influenţabilă încât, când toţi insistă că greşesc, să sacrific ce simt şi să încerc şi varianta lor, chiar şi numai ca să vadă cu proprii ochi că eu am fost cea care a avut dreptate.

Acasă, într-un moment de iubire, David mi-a spus că stătea în braţele doamnei şi plângea pentru că se gândea că „A plecat mama şi nu am spus pa”. M-a terminat gândul ăsta al lui. L-am strâns în braţe şi abia m-am abţinut să nu izbucnesc în plâns. Copilul meu de aproape 4 ani (atunci) nu suferea pentru că îl abandonasem ci pentru că nu apucase să îmi spună „Pa!” Plus că, în ultimele două zile, fix alea când îl lăsasem plângând, David se schimbase. Era aerian, nu se putea concentra la nimic, tantrumurile se accentuaseră, începuse să viseze urât noaptea.

Atunci a început să se cristalizeze gândul să nu-l mai duc deloc la grădiniţă. Dar am încercat şi a treia zi. S-a trezit, l-am îmbrăcat, a mâncat iar când să-i dau ghetele a început să plângă cu lacrimi mari, cât se poate de adevărate şi să-mi spună că el nu vrea la grădiniţă, că el vrea să stea acasă şi se joacă singur şi nu mănâncă dulciuri şi nu se uită la desene, dar să-l las să stea acasă. Şi atâta a plâns şi a promis cele de mai sus că am decis: nu mai mergem la grădiniţă. Am mai trecut pe acolo de ziua lui, când s-a făcut petrecere pentru toţi copiii sărbătoriţi în septembrie şi octombrie şi atât. Nici la petrecerea aia nu a vrut să meargă decât după promisiuni solemne că stau şi eu acolo cu el, ba vin şi mătuşica Oana şi nana Doriana.

Şi cam asta a fost tot. Îmi mai povesteşte uneori cum era la grădiniţă. Îşi aminteşte câte un cântecel, cum se rostogoleau ca ursuleţii când făceau sport sau cum făceau fire de praf cu creionul pe covoraşul desenat de doamna. Mai recunoaşte câte un coleg pe stradă sau în vreun magazin.
Uneori îmi spune că ar merge la grădiniţă, dar să stau şi eu cu el acolo. Am, însă,  atât de mult de lucru în ultimul timp încât nu reuşesc să ies din casă dimineaţa. Şi oricum, aş bulversa iar o serie de copilaşi dacă aş sta acolo şi aş fi privită cel puţin ciudat dacă aş face o asemenea solicitare.

Aşa că, momentan, David stă acasă. Dimineaţa îşi găseşte ocupaţie singur sau cu bunica, tot uitându-se la ceas să se facă 14 să mă ridic de la calculator. Mai vin vecini şi cunoştinţe care îl întreabă de grădiniţă. Dacă devin prea insistenţi (Vai, dar toţi copiii de 4 ani merg la grădiniţă, se joacă cu copiii şi învaţă lucruri interesante), pleacă din încăpere şi-mi zice „Eu nu mai stau cu tanti aia că-mi spune să merg la grădiniţă”.

Ştiţi ce mi-a confirmat că am luat o decizie bună?
În primul rând, cam la o săptămână după ce a împlinit 4 ani, când s-a convins el că într-adevăr nu mai mergem la grădiniţă (M-am străduit să-i fac clar că atâta timp cât nu e pregătit, nu mai insist, indiferent ce spun alţii), copilul meu a devenit peste noapte cu totul altul. Scrisesem postarea despre copilul la 4 ani ca să (îmi) explic, cumva, tantrumurile şi toate celelalte trăiri ale lui David. Pe nepusă masă, el o contrazice pe Ana Savin referitor la crizele vârstei de 4 ani. Nu numai că a scăpat de coşmaruri şi doarme liniştit o noapte întreagă, dar am parte de un copil extrem de înţelegător (desigur, dacă îi respecţi teritoriul, îl tratezi cu calm şi nu insişti aiurea pe subiecte care ştii că-l irită). Am în ultimul timp un copil care nu-l mai pune pe NU în faţă în orice ocazie. Mă ajută de cele mai multe ori la curăţenie, se dezbracă şi îmbracă singur din când în când, se spală pe dinţi şi pe ochi singur, acceptă când nu-i pot da atenţie şi-şi găseşte singur ocupaţie fără să insiste la nesfârşit să termin treaba ca să mă joc cu el. Cântă şi-mi spune poezii (doar mie, nici măcar bunicilor nu îndrăzneşte încă să le spună). Când lipsesc de acasă câte o zi întreagă pentru că merg la cursuri, stă cu bunicii şi e cel mai cuminte copil cu putinţă.

Desigur nu-i mereu aşa. Mai face el „nazuri”, se mai contrazice cu noi, mai refuză să colaboreze, mai „face în ciudă” când nu-i dăm atenţie, făcând prostioare care să ne atragă atenţia, dar tantrumurile au dispărut de parcă n-au existat. Şi e dulce şi afectuos.

În al doilea rând, acum două zile am avut o discuţie foarte interesantă cu o nepoată mai tânără cu vreo 10 ani decât mine, dar care se pare că mă depăşeşte în hotărâre când vine vorba despre ce e mai bine pentru copilul ei. Băieţelul ei are trei ani şi jumătate. Merge la o grădiniţă cu program scurt. E vesel şi încântat şi multă lume i l-a dat ca exemplu lui David.  Dar ce credeţi că-mi spune mie mama asta tânără? „Madi, am stat o lună de zile cu el 4 ore pe zi la grădiniţă, până când a acceptat să stea singur. I nu a stat niciodată cu nimeni străin, cum puteam să-l las şi să plec?”

Poftim! În momentul acela mi-am amintit de o cunoştinţă din Italia care-mi zicea cândva că la grădiniţa unde merge fetiţa ei mamele sunt obligate să vină zi de zi cu copiii timp de cel puţin două săptămâni la începutul anului şcolar, până se obişnuiesc copiii. Se pare că mai sunt şi pe aici locuri în care se gândeşte la fel. Iar nepoata mea a fost destul de hotărâtă încât să nu bage în seamă când lumea îi spunea că-l învaţă rău, sau că e normal să plângă copiii la început de grădiniţă, că se obişnuiesc ei „Şi noi am plâns şi până la urmă ne-a trecut.” Eu de ce n-am fost atât de hotărâtă? Aş fi stat, pe bune că aş fi stat, dar singura încurajare pe care am primit-o a fost „Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine, faceţi cum credeţi că e mai bine” Asta în timp ce alte persoane din grădiniţă şi din afara ei îşi arătau cel puţin uimirea, dacă nu dezaprobarea că insist să stau până primesc acceptul lui să plec sau că nu-l las să doarmă la prânz.

Aşa că, oricât mi-ar fi plăcut să meargă David la grădiniţă, oricât de mult mi-a plăcut cum lucrează cu copiii doamna educatoare, oricât de atrasă aş fi eu de grupa asta step-by-step, momentan ne retragem. Ne e bine aşa, împreună. De învăţat David învaţă oricum, în ritmul lui şi conform preferinţelor lui. Pe nesimţite a învăţat să numere în trei limbi şi face adunări simple, a învăţat literele, colorează (mai rar, dar o face, nu e activitatea lui preferată), modelează în neştire, construieşte cu lego şi cuburi, face gimnastică cu tati, dansează şi cântă la orga lui de jucărie combinând sunetele şi încercând să reproducă bucăţi muzicale. Nici cărţile sau jocurile în cutie nu rămân uitate. Le luăm pe rând şi, jucându-le, mai trecem în revistă informaţii despre animale, plante, culori, forme, stele şi soare, bune maniere, istorie şi religie şi tot ce ne mai trece prin cap în momentul respectiv. Ne-am înscris la bibliotecă şi împrumutăm cărţi, lucru care îi place foarte mult. Sunt mană cerească blogurile educatoarelor sau mamelor care fac homeschooling. Din mulţimea de activităţi propuse de ele, găsesc mereu ceva care să-l intereseze pe David, chiar dacă nu e mereu ceea ce îmi place mie să fac.

David nu duce lipsă nici de copii cu care să se joace. Copiii îl iubesc şi cel puţin o dată la două zile are 1-2 vizitatori sau mergem noi în vizite. Şi e în stare să stea prin vecini cu orele, pierdut în joacă, deci nu-s îngrijorată că-i prea dependent de mine. 

I-am propus să mergem împreună la grădiniţă la serbarea de Crăciun, să-i vedem pe prietenii lui cum dansează şi cântă şi spun poezii apoi să-l vedem pe Moş Crăciun. După ce l-am asigurat că nu-l las singur acolo m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „Multumesc, mama, că vii şi stai cu mine la grădiniţă.” Îşi doreşte să meargă. Văd asta din cum povesteşte unele amintiri legate de grădiniţă. Dar nu mai vrea să facă faţă singur situaţiilor legate de grădiniţă şi încă nu e pregătit să se lase pe mâna doamnelor educatoare şi doamnelor îngrijitoare. Poate anul viitor va vedea lucrurile altfel. Până atunci, însă, ne e bine aşa.

LA MULŢI ANI!

Pentru că timpul nu stă în loc iar dorul nu are leac.

La mulţi ani, tata!

COPILUL LA PATRU ANI - ANA SAVIN

În fiecare toamnă revin la Ana Savin şi citesc despre noua vârstă a lui David. Desigur, nu tot ce scrie în cartea asta se potriveşte, dar îmi place să descopăr că stările prin care trece David nu sunt anormale ci sunt perfect conforme vârstei pe care o are.
Iată ce scrie despre copilul la 4 ani. Am îngroşat fragmentele care-l descriu pe David de câteva săptămâni încoace.
 

                             Această vârstă este marcată de dezechilibru, insecuritate şi lipsa de coordonare în aproape orice act comportamental. Copilul care părea atât de bine coordonat la trei ani, acum se poate împiedica, poate cădea şi poate să-i fie teamă de căzături. Semnele fizice ale tensiunii sunt mai frecvente: clipeşte des, îşi roade unghiile, bagă degetele în nas, îşi atinge organele sexuale, îşi suge degetele. Poate să capete şi ticuri faciale.

                             Devine în acelaşi timp un individ cu un simţ social foarte dezvoltat. Prieteniile contează mult, în ciuda dificultăţilor pe care le are în a se înţelege cu prietenii. În prezenţa altor copii, problemele sale reamintesc de cele pe care le avea la doi ani.  Este autoritar, certăreţ şi agresiv. Părinţii sunt tentaţi să creadă că a regresat la vârsta de doi ani, în timp ce copilul acţionează dintr-un impuls care îl va împinge spre o nouă etapă stabilă şi pozitivă în dezvoltarea sa: vârsta de cinci ani. Este adevărat că un copil la vârsta de patru ani ne aduce foarte bine aminte de copilul la doi ani şi jumătate. Este subiectul aceloraşi reacţii extreme: când timid, când excitat. În această situaţie mulţi copii se (re)ataşază de diferitele ritualuri (ritualul mersului la culcare, ritualul îmbăierii, etc.) Îşi fixează atitudini rigide ( care cuprind reguli stricte şi invariabile) pentru a se îmbrăca, a mânca sau dormi. Poate să fie foarte dificil să schimbaţi şi cel mai mic detaliu. Neliniştea lor afectivă este exprimată prin lacrimi, şi nenumărate întrebări.

                             Vârsta de patru ani este aceea la care copilul urăşte să se joace singur. Raporturile sociale la această vârstă sunt tot timpul furtunoase şi violente.  Intruşii sunt ţinuţi la distanţă. Limbajul devine mai violent. Această “vârstă”  nu-şi face probleme despre părerea celor din jur. Copilul este de-a dreptul energizat. Loveşte cu piciarele, se enervează foarte repede. De asemenea nu are nici limite verbale. Este fascinat de cuvinte şi de sonoritatea lor. Pentru prima oară înţelege că există o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul părinţilor. Marea majoritate a acestora au de la trei la cinci litere. Realizează că îşi poate enerva părinţii folosindu-le, mai ales în public. Termenii scatologici îl bucură foarte tare; va spune: “Mami şti ce vreau să mănânc azi? Carne, morcovi, îngheţată şi caca!” În acest moment va izbucni în râs. Mama prevenită, se va abţine să valorizeze aceste cuvinte prin manifestarea nemulţumirii sau prin mărirea atenţiei. Le va ignora. Aceste cuvinte vor dispare din vocabularul copilului când va atinge vârsta de cinci ani.

                             Copilul de patru ani este neînfrânat şi în contact cu alte persoane. Îi place să reziste la ordine sau ridicări de ton, interdicţiile îl irită, face pe interesantul, se laudă, jură. “Am să-ţi dau un pumn!” este ameninţarea sa favorită la adresa altor copii. Şi imaginaţia îi este debordantă. Acesta este unul din factorii care fac dificilă distincţia dintre real şi imaginar. Linia de demarcaţie nu îi este prea clară. Este plin de poveşti incredibile pe care le povesteşte fără nici o problemă.

                             Nu are simţul proprietăţii, în afară de a crede că tot ceea ce vrea îi aparţine. În orice caz, un copil la patru ani nu este mai hoţ decât este mincinos. La această vârstă confundă “ a atinge” cu “a poseda”. Jucăria luată de la un vecin îi aparţine deoarece se joacă cu ea. Aceasta este teoria proprietăţii la patru ani.

                             Dinamismul său este extraordinar iar viteza de propulsie este ridicată. Urcă şi coboară scările în fugă, aleargă prin apartament sau prin casă, trânteşte uşile. Şi viteza de alocuţiune este mare. Este vorbăreţ şi îi place să discute despre tot. Este propriul comentator al lumii înconjurătoare şi uneori propriul public.

                             Îi place să rostească vorbe fără sens sau să găsească rime. Părinţii avizaţi pot folosi această  nouă pasiune pentru limbaj pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Îi place în mod special umorul şi exagerările. Dacă intraţi în joc, copilul va aprecia întrebări de genul: “Nu-i aşa că ai un elefant în buzunar?”

                             Îi place să dramatizeze, jocul scenic şi ştie să se folosească de marionete. Va organiza în jurul său o punere în scenă interminabilă, atât în casă cât şi afară, cu ajutorul cuburilor, maşinilor, trenurilor, vapoarelor, păpuşilor.

                              După cum spunea Dr. Gesell, copilul poate fi: “liniştit, zgomotos, calm, imperativ, aluziv, independent, sociabil, atlet, artist, prozaic, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin de umor, dogmatic, stupid şi bătăuş.”

                             Din cauza caracterului deosebit la această vârstă, copiii de patru ani trebuie trataţi cu fermitate. Părinţii slabi sau ezitanţi au mult de furcă cu ei. Copilul de patru ani se complace în variaţie. Îi trebuie schimbat adesea ritmul. O mamă avizată, va şti întotdeauna să prevadă o oarecare activitate nouă care să-l intereseze pe copil şi să-l îndepărteze de o situaţie care începe să ia o turnură urâtă. Jocurile şi comportamentul său, pot degenera cu uşurinţă în necazuri, dacă nu sunt controlate. Trebuie ca mama sau tatăl să prevină momentul în care acestea se vor produce şi să propună o nouă activitate interesantă.

sursa: Ana Savin - Totul_se_intampla_inainte_de_6_ani