'Spui că e obositor să fii alături de copii.Ai dreptate. Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic. Aici însă greșești. Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor. Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor. Ca să nu-i rănești.' Janusz Korczak

"Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat" (Ion Creangă)

"Cea mai bogata mostenire pe care parintii pot sa o lase copiilor este copilaria fericita, plina de amintiri tandre despre tatal si mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, ii va pazi de ispite si-i va ajuta in incercarile vietii de zi cu zi dupa ce vor parasi casa parinteasca.
Parintii trebuie sa fie asa cum vor sa-i vada pe copiii lor, ci nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie sa-si invete copiii prin exemplul vietii lor."
(Sfanta Mucenita Alexandra, Imparateasa Rusiei)


sâmbătă, 15 decembrie 2012

ÎNŢĂRCAREA (NOASTRĂ) NATURALĂ ... ŞI CÂTE CEVA DESPRE TIPARE



Draga mea M,
Mesajul ăsta l-am gândit citind conversaţia ta cu C. Iniţial m-am supărat, apoi mi-am dat seama că cel mai important e că eu cred în ceea ce fac. Chiar dacă nu toată lumea înţelege de ce cred eu atât de mult în ceea ce fac.
Cu drag, Madi

"Înţărcarea naturală se produce atunci când nevoia copilului de a suge se diminuează si dispare treptat. Acest lucru apare, de obicei, cândva între 9 luni şi 3 ani şi jumătate – 4 ani. De-a lungul istoriei, cultura şi societatea au influenţat procesul natural de înţărcare. Alăptarea este mult mai mult decât o alegere de a oferi lapte, iar înţărcarea înseamnă mult mai mult decât încheierea accesului la laptele matern. Astăzi, înţărcarea precoce şi eşecul alăptarii sunt, în principal, produse de presiunea socială, de lipsa de informaţie şi de suport."
Sursa (una dintre sursele referitoare la înţărcarea naturală): http://laptematern.ro/cms/front_content.php?idcat=9&idart=36&lang=1

Suntem în grafic ca întotdeauna. După ce pe la 3 ani şi jumătate am trecut printr-o perioadă în care credeam că David n-o să se înţarce în veci, a început să ceară mai rar. Apoi, în  toamnă, a rărit supturile la 2 zile. Şi doar seara, la culcare, în timpul zilei nu mai cerea de mult. Apoi au început să treacă şi 3 zile, apoi câte o săptămână, exact aşa cum scrie peste tot că se petrece înţărcarea naturală. Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când a supt. Să fie două săptămâni... Sau poate trei... Chiar să vrea, nu ar mai avea ce suge, pentru că laptele s-a retras aşa frumos şi natural din cauza lipsei de stimulare încât nu mai e nimic. Dar nu mai vrea. L-am mai ispitit când şi când dar doar se preface că suge şi râde.

Încă o dată mi s-a confirmat ceea ce am învăţat în ultimii ani despre ritmul natural al evoluţiei copiilor. Literatura de specialitate referitoare la înţărcarea naturală nu e bazată pe baliverne. Copiii chiar se opresc din supt atunci când nu mai au nevoie să fie alăptaţi. Încă o dată mă bucur că am făcut faţă presiunilor şi nu l-am condiţionat pe David să renunţe înainte de vreme la ceva cât se poate de natural

În altă ordine de idei, simt nevoia să mai exprim nişte gânduri legate de felul în care sunt văzută eu din exterior.

Nu mi-a fost niciodată greu să ignor gura lumii,  gura aia care te comentează şi te judecă pentru orice pas pe care îl faci altfel decât zice ea să-l faci. De când s-a născut David şi am realizat că gândesc altfel decât cei din jur referitor la creşterea şi educarea copiilor, am devenit imună la comentariile străinilor. Zică ce-or vrea, să mă comenteze şi să mă judece dacă n-au altceva mai bun de făcut şi de trăit. Mie mi-a fost clară direcţia în care am vrut să o apuc, am găsit destule surse de informare care să-mi confirme gândurile şi trăirile, am găsit destui alţi părinţi care gândesc şi simt la fel ca mine. A fost, în primul rând, o muncă cu mine. Casetele scrise greşit de-a lungul vieţii am reuşit să le rescriu, prejudecăţile pe care le aveam referitoare la copii, am reuşit să le închid într-un sertăraş şi sper să fi pierdut definitiv cheia. David m-a schimbat. David m-a ajutat să cresc. David este cel care îmi confirmă zilnic că tot ceea ce am învăţat în ultimii 4 ani despre creşterea şi educarea copiilor, dincolo de comentariile şi judecăţile celorlalţi, este corect, chiar dacă este diferit.

Imunitatea asta pe care am dobândit-o referitor la gura lumii, nu mă apără, însă, de cei apropiaţi. Există în viaţa mea persoane care îmi sunt dragi, pe care abia aştept să le văd, oricât de rar se întâmplă asta, cu care îmi face o deosebită plăcere să vorbesc, chiar dacă nu avem mereu aceleaşi păreri. Ce mă doare cel mai mult este să aflu că unele dintre aceste persoane, deşi pe faţă par că mă acceptă şi li-s dragă, pe la spate mă comentează şi mă evaluează ca mamă conform unor tipare în care eu sunt prima care recunosc că nu intru. Nu-mi vor fi mai puţin dragi aceste personae, voi continua să le iubesc, dar îmi va fi şi mai clar că nu sunt compatibilă cu anumite moduri de gândire referitoare la creşterea copiilor.

Nu, nu intru în tiparele care spun că cel mai bine e să dai copilul la creşă sau grădiniţă indiferent de cât de mult protestează el, indiferent câte tantrumuri şi coşmaruri îi creează această etapă. Sunt copii care se adaptează uşor şi copii pentru care instituţionalizarea e un chin. Trebuie să ne raportăm la fiecare copil în parte. Nu cred că dacă nu forţezi desprinderea la o anumită vârstă, copilul nu va fi niciodată independent. Dacă ar fi aşa, David ar sta veşnic lipit de mine, nu ar rămâne cu orele prin vecini, la joacă, protestând când mă duc să îl iau. Şi nici nu s-ar împăca atât de bine cu bunicii când lipsesc de acasă de dimineaţa până seara. David ştie că îl iubesc şi că, oricât aş fi plecată, mă întorc la el. Dar nu e încă pregătit pentru a fi lăsat în mediu necunoscut, cu persoane necunoscute. Experienţa noastră de anul ăsta cu grădiniţa am povestit-o aici.

Nu intru în tiparele care spun că o palmă la fund nu face rău. Voi apăra până în pânzele albe dreptul copilului meu de a nu fi agresat. Pentru că palma aia nu vine din cauza copilului ci din cauza faptului că adultul nu e destul de stăpân pe sine încât să nu se lase dus de valul violenţei. Iar David ştie că îl apăr în faţa oricui şi că nimeni nu are voie să îl lovească (încă mai lucrez la a-l face să înţeleagă că nici el nu are voie să lovească la nervi) şi că nu-i voi condamna niciodată nici un fel de reacţie în faţa agresiunii celor din jur. Momentan e în faza în care, dacă este agresat, atunci când nu ripostează cu violenţă fizică, se strămbă şi urlă şi îi trimite pe toţi la gunoi. Dincolo de un comportament care pare condamnabil, eu consider că un copil care îndrăzneşte să riposteze atunci când e agresat, e un copil care încă nu s-a pierdut, care încă nu a capitulat în faţa superiorităţii fizice a adulţilor. Ceea ce pentru mine e un lucru bun.

Nu intru în tiparul care spune că cei mici trebuie pregătiţi pentru o viaţă dură, că trebuie căliţi pentru asta, că trebuie să ne impunem în faţa lor cu orice preţ, pentru că noi suntem adulţii iar ei trebuie să ne asculte. A trata un copil ca pe o persoană înseamnă să-i înţelegi şi să-i accepţi pornirile specifice vârstei, să-l îndrumi şi să-l cizelezi fin lăsându-l să înţeleagă tot ce are el bun şi punând accentul pe asta, nu pe părţile lui negative.

Nu intru în tiparul care spune că e ok să laşi un copil ca David (indiferent de vârsta lui), în grija altuia iar tu, mama, să pleci să munceşti în străinătate, fie şi doar pentru câteva luni. Sunt copii care se adaptează relativ uşor la câteva luni fără mama, dar pentru David ar fi o traumă după care s-ar recupera foarte greu. A nu se înţelege că le condamn pe cele care au fost nevoite să facă asta. În nici un caz. Eu, însă, nu mă simt capabilă să îl las pe David, indiferent câte greutăţi financiare am avea.

Şi în nici un caz nu intru în tiparul care spune că UN COPIL TREBUIE IUBIT DOAR CÂND DOARME. Cu tot respectul pentru cei care şi-au crescut copiii astfel şi sunt mulţumiţi de ce au ajuns ei ca adulţi, mie mi se pare o aberaţie (desigur, aşa cum multora li se par aberaţii părerile mele). Poate că lumea în care trăim este aşa cum este tocmai din cauza unor astfel de concepţii. Umanitatea a crescut extrem de mulţi oameni care au fost iubiţi doar când dormeau şi, pentru că nu li s-a arătat iubire, nu ştiu să iubească. În privinţa asta, David are toate condiţiile să nu crească astfel. Îl iubesc pe faţă şi necondiţionat iar el ştie şi va şti asta mereu şi va primi dovezi în sensul ăsta cât voi trăi. Astfel, dacă atunci când va fi adult va avea probleme în a-şi manifesta iubirea faţă de cei din jur, nu va fi din cauză că eu, ca mamă, nu am ştiut să i-o arăt pe a mea.

Recunosc, încă intru în tiparul părinţilor care la oboseală şi supărare ţipă la copil. Lucrez din greu la asta şi mă simt groaznic de fiecare dată când realizez că mi-am agresat copilul astfel. Reusesc apoi (sper) să remediez din stricăciunile făcute şi să recapăt încrederea lui David.

Cunosc destul de multe persoane crescute după tiparele de mai sus. Unele s-au descurcat să treacă de frustrările create de ele, altele au rămas veşnic incapabile să-şi ia viaţa în mâini şi să lupte pentru ceea ce-şi doresc şi iubesc.

Există şi alte moduri de a creşte şi a educa copiii. Nu neapărat mai bune, nu neapărat mai rele. Doar diferite, mai centrate pe copil şi pe nevoile lor, concepţii care nu-l mai pun pe adult în mijlocul universului. Nici ele nu oferă garanţii. În viaţă sunt 50% şanse ca lucrurile să o apuce pe un drum sau altul . Dar sunt cele în care cred momentan pentru că doar ele mi-au fost confirmate de evoluţia lui David.

Nu sunt ipocrită. Am recunoscut de mai multe ori în paginile blogului că am aplicat şi metode care nu au fost conforme ataşamentului. Iar rezultatele au fost dezastruoase.  Singurul mod de a mă raporta la copilul meu, care a avut efecte benefice asupra lui, a fost cel legat de ataşament şi de tot ce preupune el. Poate că din afară se vede altfel decât văd eu din interior. Poate că din afară sunt văzută ca o mamă exagerată, care prea îşi cocoloşeşte copilul. Însă cei care mă văd din afară nu mă văd decât în anumite momente ale vieţii mele cu David sau mă cunosc din ce povestesc alţii şi n-au cum să aibă imaginea noastră completă.

Poate că cei care nu mă înţeleg, încearcând totuşi să mă accepte, justifică atitudinea mea crezând că prin felul în care mă raportez la David, prin atenţia asta exagerată pe care i-o acord,  încerc să compensez lipsurile pe care le-am avut în copilărie. Mulţumesc, dar n-am nevoie de astfel de justificări. Am avut multe lipsuri în copilărie dar nu le-am simţit pentru că ce conta mai mult am avut: iubirea pe faţă şi necondiţionată a părinţilor mei tocmai în primii ani de viaţă. Familia noastră s-a destrămat mult după aceşti primi ani. Cei care nu ne-au cunoscut atunci nu au nici un drept să facă presupuneri şi să tragă concluzii referitoare la copilăria mea.

Revenind la tonul  iniţial al acestei postări, menţionez încă o dată, pentru cei sceptici, că suntem în grafice pe toate planurile: şi ca dezvoltare fizică şi ca dezvoltare emoţională. David s-a înscris mereu în specificul vârstelor prin care a trecut, mă aştept ca şi de aici înainte să aibă o evoluţie la fel de naturală, indiferent cum e percepută ea din exterior.

11 comentarii:

andru spunea...

O poveste dulce-amaruie... Eu va citesc cu mare, mare drag!

madi spunea...

Multumesc. Conteaza foarte mult pentru mine astfel de aprecieri.

Anca spunea...

Parcă m-ai descris pe mine și relația pe care o am cu copilul meu! (cred că dacă aș fi stat câteva zile să mă gândesc n-aș fi reușit să mă descriu așa de clar cum ai făcut-o tu).
Așa că te înțeleg perfect, te admir și te susțin. Băiețelul meu merge la grădiniță, pentru că nu am avut de ales, dar în fiecare toamnă e chin cu (re)acomodarea și văd cum copilul meu vesel, cooperant, înțelegător se schimbă într-un ghem de crize de nervi, urlete și necuvinte din care eu nu mai înțeleg nimic. Și vorbesc despre o grădiniță foarte prietenoasă cu copiii, caldă și răbădătoare. Cu toate astea copilului meu îi e greu. Așa că eu simt că încă nu e pregătit pentru grădiniță, la fel cum simt că va veni vremea când va cere singur să meargă acolo. Deci te aprob în totalitate.
Și copilul meu lovește când e furios (ba mai și scuipă) și deși lupt efectiv să își schimbe modul în care își arată furia, eu văd ce există în spatele loviturii și mă bucur că se exprimă (chiar dacă nu așa cum îmi doresc) și nu e un roboțel cu sentimente reprimate.
Îți mulțumesc, de mult nu mi-a mai mers o postare la suflet așa cum a făcut-o a ta. :)

madi spunea...

of, Anca, tocmai pentru ca am avut alternativa, n-am vrut sa tin mortis de o conventie care nu i se potriveste lui David.
Iar despre tantrumuri... Sunt un fenomen inca nerecunoscut ca natural de foarte multi dintre cei pe care-i cunosc. De asta, probabil, lumea nu intelege atitudinea mea. Din fericire am in jur si cateva persoane care cunosc destul de bine copiii incat sa-mi dea dreptate.

Strumful spunea...

Am alaptat-o si eu pe Iulia pana la 2 ani si jumatate, si-s mandra de asta.
Gura lumii sa zica, si pe mine m-au afactat multe, dar treptat le-am lasat sa spuna ce vor ele si am facut ca mine.
Felicitari pentru ca ai alaptat cat a vrut puiul tau!

Anonim spunea...

jos palaria! Te admir, te citesc si invat! numai bine! Mika

madi spunea...

Strumfule, pentru mine a fost o mare usurare sa descopar ca nu e obligatorie intarcarea fortata pana in maxim 1 an, asa cum stiam inainte de a incepe sa citesc despre alaptare. A fost de ajuns sa descopar cat de importanta e alaptarea prelungita pentru copil, atat fizic cat si emotional, ca sa realizez, ca nu il voi intarca inainte sa fie el pregatit pentru asta.

Mika, pentru mine blogurile mamelor au fost o binecuvantare dupa ce l-am nascut pe David. Nu scriu pe acest blog cu scop informativ, dar daca cineva gaseste lucruri utile in postarile mele, nu pot decat sa ma bucur.

szqwer spunea...

Ai scris foarte frumos, Madi! Eu cred si sustin cu tarie ca fiecare isi creste copilul asa cum doreste, oare de ce m-ar interesa pe mine ce face alta mamica cu al ei pui incercand eu sa-i schimb intreg universul pe care si l-a construit?Lumea vorbeste si de-i bine si de-i rau in acceptiunea ei.Singura care stie ce este mai bun , mai normal si mai ok pentru puiul ei este mama.Atat!
Sarbatori frumoase si un an nou fericit!

madi spunea...

Acum... depinde de mama :)
Sunt convinsa ca asa cum noi invocam dreptul de a sti ce e mai bine pentru copiii nostri, la fel o fac si mamele care-si cresc copiii diametral opus fata de noi si pe care noi le dezaprobam.
De asta, eu nu (mai) incerc sa dau lectii. Vreau doar sa arat ca SE POATE si asa, nu-i obligatoriu ca tot ce spune lumea sa fie si regula.
Dar da, cred ca trebuie intervenit din afara doar atunci cand copilul este in pericol, fie el pericol fizic, emotional sau de alta natura.

Unknown spunea...

Draga mea Felicitari! Felicitari! Felicitari!

Eu am o vorba cu care inchid gura lumi "eu nu tin alti copilasi in casa,doar pe fi-mea! si ma intereseaza ce face ea, nu alti copilasi!"...evident ca se continua discutia, iar replica urmatoare este "o compar pe ea, cu ea! chiar nu ma doare capul de ce fac alti copilasi,sau alte mamici cu copilasi lor! diecare face ce il taie capul, ca doar suntem o tara libera!".





Unknown spunea...

Madi eu personal nu dezaprob pe nimeni...fiecare face ce crede ca e mai bine, si nimeni nu le stie pe toate...toti avem de invatat.

Fiecare copil este unic si fiecare mama, vreau sa cred, ca face tot ceea ce crede ca e mai bine pentru copilasul ei.