ÎNŢĂRCAREA (NOASTRĂ) NATURALĂ ... ŞI CÂTE CEVA DESPRE TIPARE

Draga mea M,
Mesajul ăsta l-am gândit citind conversaţia ta cu C. Iniţial m-am supărat, apoi mi-am dat seama că cel mai important e că eu cred în ceea ce fac. Chiar dacă nu toată lumea înţelege de ce cred eu atât de mult în ceea ce fac.
Cu drag, Madi

"Înţărcarea naturală se produce atunci când nevoia copilului de a suge se diminuează si dispare treptat. Acest lucru apare, de obicei, cândva între 9 luni şi 3 ani şi jumătate – 4 ani. De-a lungul istoriei, cultura şi societatea au influenţat procesul natural de înţărcare. Alăptarea este mult mai mult decât o alegere de a oferi lapte, iar înţărcarea înseamnă mult mai mult decât încheierea accesului la laptele matern. Astăzi, înţărcarea precoce şi eşecul alăptarii sunt, în principal, produse de presiunea socială, de lipsa de informaţie şi de suport."
Sursa (una dintre sursele referitoare la înţărcarea naturală): http://laptematern.ro/cms/front_content.php?idcat=9&idart=36&lang=1

Suntem în grafic ca întotdeauna. După ce pe la 3 ani şi jumătate am trecut printr-o perioadă în care credeam că David n-o să se înţarce în veci, a început să ceară mai rar. Apoi, în  toamnă, a rărit supturile la 2 zile. Şi doar seara, la culcare, în timpul zilei nu mai cerea de mult. Apoi au început să treacă şi 3 zile, apoi câte o săptămână, exact aşa cum scrie peste tot că se petrece înţărcarea naturală. Nici nu mai ştiu când a fost ultima dată când a supt. Să fie două săptămâni... Sau poate trei... Chiar să vrea, nu ar mai avea ce suge, pentru că laptele s-a retras aşa frumos şi natural din cauza lipsei de stimulare încât nu mai e nimic. Dar nu mai vrea. L-am mai ispitit când şi când dar doar se preface că suge şi râde.

Încă o dată mi s-a confirmat ceea ce am învăţat în ultimii ani despre ritmul natural al evoluţiei copiilor. Literatura de specialitate referitoare la înţărcarea naturală nu e bazată pe baliverne. Copiii chiar se opresc din supt atunci când nu mai au nevoie să fie alăptaţi. Încă o dată mă bucur că am făcut faţă presiunilor şi nu l-am condiţionat pe David să renunţe înainte de vreme la ceva cât se poate de natural

În altă ordine de idei, simt nevoia să mai exprim nişte gânduri legate de felul în care sunt văzută eu din exterior.

Nu mi-a fost niciodată greu să ignor gura lumii,  gura aia care te comentează şi te judecă pentru orice pas pe care îl faci altfel decât zice ea să-l faci. De când s-a născut David şi am realizat că gândesc altfel decât cei din jur referitor la creşterea şi educarea copiilor, am devenit imună la comentariile străinilor. Zică ce-or vrea, să mă comenteze şi să mă judece dacă n-au altceva mai bun de făcut şi de trăit. Mie mi-a fost clară direcţia în care am vrut să o apuc, am găsit destule surse de informare care să-mi confirme gândurile şi trăirile, am găsit destui alţi părinţi care gândesc şi simt la fel ca mine. A fost, în primul rând, o muncă cu mine. Casetele scrise greşit de-a lungul vieţii am reuşit să le rescriu, prejudecăţile pe care le aveam referitoare la copii, am reuşit să le închid într-un sertăraş şi sper să fi pierdut definitiv cheia. David m-a schimbat. David m-a ajutat să cresc. David este cel care îmi confirmă zilnic că tot ceea ce am învăţat în ultimii 4 ani despre creşterea şi educarea copiilor, dincolo de comentariile şi judecăţile celorlalţi, este corect, chiar dacă este diferit.

Imunitatea asta pe care am dobândit-o referitor la gura lumii, nu mă apără, însă, de cei apropiaţi. Există în viaţa mea persoane care îmi sunt dragi, pe care abia aştept să le văd, oricât de rar se întâmplă asta, cu care îmi face o deosebită plăcere să vorbesc, chiar dacă nu avem mereu aceleaşi păreri. Ce mă doare cel mai mult este să aflu că unele dintre aceste persoane, deşi pe faţă par că mă acceptă şi li-s dragă, pe la spate mă comentează şi mă evaluează ca mamă conform unor tipare în care eu sunt prima care recunosc că nu intru. Nu-mi vor fi mai puţin dragi aceste personae, voi continua să le iubesc, dar îmi va fi şi mai clar că nu sunt compatibilă cu anumite moduri de gândire referitoare la creşterea copiilor.

Nu, nu intru în tiparele care spun că cel mai bine e să dai copilul la creşă sau grădiniţă indiferent de cât de mult protestează el, indiferent câte tantrumuri şi coşmaruri îi creează această etapă. Sunt copii care se adaptează uşor şi copii pentru care instituţionalizarea e un chin. Trebuie să ne raportăm la fiecare copil în parte. Nu cred că dacă nu forţezi desprinderea la o anumită vârstă, copilul nu va fi niciodată independent. Dacă ar fi aşa, David ar sta veşnic lipit de mine, nu ar rămâne cu orele prin vecini, la joacă, protestând când mă duc să îl iau. Şi nici nu s-ar împăca atât de bine cu bunicii când lipsesc de acasă de dimineaţa până seara. David ştie că îl iubesc şi că, oricât aş fi plecată, mă întorc la el. Dar nu e încă pregătit pentru a fi lăsat în mediu necunoscut, cu persoane necunoscute. Experienţa noastră de anul ăsta cu grădiniţa am povestit-o aici.

Nu intru în tiparele care spun că o palmă la fund nu face rău. Voi apăra până în pânzele albe dreptul copilului meu de a nu fi agresat. Pentru că palma aia nu vine din cauza copilului ci din cauza faptului că adultul nu e destul de stăpân pe sine încât să nu se lase dus de valul violenţei. Iar David ştie că îl apăr în faţa oricui şi că nimeni nu are voie să îl lovească (încă mai lucrez la a-l face să înţeleagă că nici el nu are voie să lovească la nervi) şi că nu-i voi condamna niciodată nici un fel de reacţie în faţa agresiunii celor din jur. Momentan e în faza în care, dacă este agresat, atunci când nu ripostează cu violenţă fizică, se strămbă şi urlă şi îi trimite pe toţi la gunoi. Dincolo de un comportament care pare condamnabil, eu consider că un copil care îndrăzneşte să riposteze atunci când e agresat, e un copil care încă nu s-a pierdut, care încă nu a capitulat în faţa superiorităţii fizice a adulţilor. Ceea ce pentru mine e un lucru bun.

Nu intru în tiparul care spune că cei mici trebuie pregătiţi pentru o viaţă dură, că trebuie căliţi pentru asta, că trebuie să ne impunem în faţa lor cu orice preţ, pentru că noi suntem adulţii iar ei trebuie să ne asculte. A trata un copil ca pe o persoană înseamnă să-i înţelegi şi să-i accepţi pornirile specifice vârstei, să-l îndrumi şi să-l cizelezi fin lăsându-l să înţeleagă tot ce are el bun şi punând accentul pe asta, nu pe părţile lui negative.

Nu intru în tiparul care spune că e ok să laşi un copil ca David (indiferent de vârsta lui), în grija altuia iar tu, mama, să pleci să munceşti în străinătate, fie şi doar pentru câteva luni. Sunt copii care se adaptează relativ uşor la câteva luni fără mama, dar pentru David ar fi o traumă după care s-ar recupera foarte greu. A nu se înţelege că le condamn pe cele care au fost nevoite să facă asta. În nici un caz. Eu, însă, nu mă simt capabilă să îl las pe David, indiferent câte greutăţi financiare am avea.

Şi în nici un caz nu intru în tiparul care spune că UN COPIL TREBUIE IUBIT DOAR CÂND DOARME. Cu tot respectul pentru cei care şi-au crescut copiii astfel şi sunt mulţumiţi de ce au ajuns ei ca adulţi, mie mi se pare o aberaţie (desigur, aşa cum multora li se par aberaţii părerile mele). Poate că lumea în care trăim este aşa cum este tocmai din cauza unor astfel de concepţii. Umanitatea a crescut extrem de mulţi oameni care au fost iubiţi doar când dormeau şi, pentru că nu li s-a arătat iubire, nu ştiu să iubească. În privinţa asta, David are toate condiţiile să nu crească astfel. Îl iubesc pe faţă şi necondiţionat iar el ştie şi va şti asta mereu şi va primi dovezi în sensul ăsta cât voi trăi. Astfel, dacă atunci când va fi adult va avea probleme în a-şi manifesta iubirea faţă de cei din jur, nu va fi din cauză că eu, ca mamă, nu am ştiut să i-o arăt pe a mea.

Recunosc, încă intru în tiparul părinţilor care la oboseală şi supărare ţipă la copil. Lucrez din greu la asta şi mă simt groaznic de fiecare dată când realizez că mi-am agresat copilul astfel. Reusesc apoi (sper) să remediez din stricăciunile făcute şi să recapăt încrederea lui David.

Cunosc destul de multe persoane crescute după tiparele de mai sus. Unele s-au descurcat să treacă de frustrările create de ele, altele au rămas veşnic incapabile să-şi ia viaţa în mâini şi să lupte pentru ceea ce-şi doresc şi iubesc.

Există şi alte moduri de a creşte şi a educa copiii. Nu neapărat mai bune, nu neapărat mai rele. Doar diferite, mai centrate pe copil şi pe nevoile lor, concepţii care nu-l mai pun pe adult în mijlocul universului. Nici ele nu oferă garanţii. În viaţă sunt 50% şanse ca lucrurile să o apuce pe un drum sau altul . Dar sunt cele în care cred momentan pentru că doar ele mi-au fost confirmate de evoluţia lui David.

Nu sunt ipocrită. Am recunoscut de mai multe ori în paginile blogului că am aplicat şi metode care nu au fost conforme ataşamentului. Iar rezultatele au fost dezastruoase.  Singurul mod de a mă raporta la copilul meu, care a avut efecte benefice asupra lui, a fost cel legat de ataşament şi de tot ce preupune el. Poate că din afară se vede altfel decât văd eu din interior. Poate că din afară sunt văzută ca o mamă exagerată, care prea îşi cocoloşeşte copilul. Însă cei care mă văd din afară nu mă văd decât în anumite momente ale vieţii mele cu David sau mă cunosc din ce povestesc alţii şi n-au cum să aibă imaginea noastră completă.

Poate că cei care nu mă înţeleg, încearcând totuşi să mă accepte, justifică atitudinea mea crezând că prin felul în care mă raportez la David, prin atenţia asta exagerată pe care i-o acord,  încerc să compensez lipsurile pe care le-am avut în copilărie. Mulţumesc, dar n-am nevoie de astfel de justificări. Am avut multe lipsuri în copilărie dar nu le-am simţit pentru că ce conta mai mult am avut: iubirea pe faţă şi necondiţionată a părinţilor mei tocmai în primii ani de viaţă. Familia noastră s-a destrămat mult după aceşti primi ani. Cei care nu ne-au cunoscut atunci nu au nici un drept să facă presupuneri şi să tragă concluzii referitoare la copilăria mea.

Revenind la tonul  iniţial al acestei postări, menţionez încă o dată, pentru cei sceptici, că suntem în grafice pe toate planurile: şi ca dezvoltare fizică şi ca dezvoltare emoţională. David s-a înscris mereu în specificul vârstelor prin care a trecut, mă aştept ca şi de aici înainte să aibă o evoluţie la fel de naturală, indiferent cum e percepută ea din exterior.