Unul dintre partenerii conferinței Monicăi Reu a fost librăria Humanitas, care a venit la eveniment cu o mulțime de publicații din domeniul parenting, care de care mai atrăgătoare.
Deși nu-s adepta lecturilor de genul "Cum să...", m-am trezit cumpărând 2 cărți: CUM SĂ NE CREȘTEM BĂIEȚII și CUM SĂ NE CREȘTEM FETELE, de Steve Biddulph. În ultimul timp îmi ascult tot mai mult instinctul iar acesta mi-a zis să le cumpăr În caz că nu îmi plac, pot oricând să i le dau Elizei să le roadă, că și așa e în faza în care roade tot ce e hârtie sau carton.
Azi am început să citesc cartea despre băieți. Deh, băiatul e mai mare și e la o vârstă când chiar simt nevoia de un pic de îndrumare, chiar dacă știu că instinctele mele sunt bune.
Voi scrie postări separate de fiecare dată când voi găsi ceva interesant și voi interpreta după mintea mea (destul de creață uneori).
Primele idei interesante le-am găsit la pagina 13, chiar în ultimul paragraf:
"Mamele trebuie să fie încrezătoare și creative cu băieții și să-i ajute să se simtă în largul lor în preajma sexului opus."
Bun. De mine depinde cum relaționează el cu fetele. Am mai auzit ideea asta, nimic nu-i nou sub soare.
Vine imediat, însă explicația:
"O mamă este o "prietenă de probă" și își învață băiatul cum să se înțeleagă cu o femeie. Fie că o conștientizează, fie că nu, ea este șablonul pentru toate relațiile lui viitoare".
Poate că din asta înțelegeți că mama trebuie să stea cu gura pe băiat și să-l învețe: "Măi băiete: când o să fii mare și o să mergi la fete să te porți așa și pe dincolo".
Nu știu cum va explica autorul această idee în capitolul ce-i e dedicat (mai spre finalul cărții), dar eu văd chestia asta în felul următor:
1. Atunci când băiatul are o mamă posesivă și doritoare să-l controleze și să aibă ea mereu dreptate, gen "Știu eu mai bine - nu uita mănușile - mănâncă tot din farfurie - nu te murdări - ce-i cu notele astea băiete? - Of, mă bagă în mormânt băiatul ăsta. - Cum îndrăznești să-mi răspunzi? - Tu trebuie să mă asculți pentru că eu sunt adultul în casa asta! etc etc", copilul învață să vadă în orice relație cu sexul opus o luptă de afirmare a superiorității. Simte nevoia să combată orice spune femeia, să riposteze, să domine, să se afirme. Pentru simplul motiv că în relația cu mama lui a fost dominat și nu s-a putut exprima, nu a găsit înțelegere, acceptare și nu a fost lăsat să se afirme. A fost condus, nu îndrumat. Acum vrea și el să conducă, nu să fie empatic și să asculte și de nevoile femeii.
2. Atunci când relația mamă-băiat e caracterizată pe empatie, comunicare non violentă, când copilul e lăsat să greșească, să-și spună părerea (chiar dacă spune și prostii), să mai facă câte o criză pe care mama îl învață cum să o gestioneze, când e învățat să negocieze și să-și exprime și sentimentele pozitive dar mai ales pe cele negative, pentru a le conștientiza și pentru a învăța cum să treacă prin ele fără să rămână cu sechele, copilul învață ce înseamnă colaborarea, cooperarea într-o relație. Învață că nimeni nu-i perfect, că oamenii se mai și ceartă, dar că, cei care se iubesc, găsesc moduri de a conviețui astfel încât niciunul să nu se simtă umilit și epuizat și închis în căsnicie ca în carceră.
Deci, da, responsabilitate mare pe capul meu. Dar trag nădejde că mă îndepărtez tot mai mult de primul model și mă apropii tot mai mult de al doilea. Deși nu-s acolo încă. Mai am mult de lucrat cu mine pentru asta.
O altă idee care mi se pare foarte, foarte importantă, este cea că: "E important ca băieții să nu înceapă școala prea devreme, din moment ce creierul lor se dezvoltă altfel și mai încet decât al fetelor. Dacă încep prea devreme, anii de școală pot deveni o pacoste din cauza sentimentelor de alienare și ură față de învățat"
Uite de asta, dragii mei, am susținut eu sus și tare, cu riscul unor discuții cel puțin contradictorii, că David nu trebuie să înceapă școala la 5 ani și 10 luni jumate ci abia la 6 ani și 10 luni jumate. Eram perfect conștientă că la 6 ani fără 2 luni nu era deloc pregătit să meargă la școală, pe când, un an mai târziu, era cu totul alt copil și a făcut altfel față clasei pregătitoare care, știm cu toții de acum, înseamnă ceva în teorie, iar în practică depinde foarte mult de cine aplică teoria.
Și nu mă deranjează nici cât negrul sub unghie că la o lună jumate după începerea clasei I el împlinește 8 ani. Nu-i nici primul nici ultimul, important e că se simte bine la școală.
Și închei cu ultima frază pe care am citit-o azi: "Băieții pot fi extraordinari. noi îi putem face să fie așa. Secretul este înțelegerea"
Înțelegerea, da? Nu obediența forțată, nu etichetările, nu criticile fără sfârșit.
ÎN-ȚE-LE-GE-REA!
4 comentarii:
Da, Madi - intelegerea copilului e importanta. Baietii sunt atat de diferiti (de fete, dar si intre ei) incat e bine sa ne documentam cat mai mult despre cum sa abordam educatia baietilor. Sunt mama unui baiat (12 ani) precoce - fizic (1,70 m) si intelectual (cl.8), psihic e de 12 ani, extrovertit, dominant. M-am regasit (in parte) in randurile tale, vreau sa cred ca sunt prietena lui de incredere, vreau sa cred ca ma simte (neconditionat) de partea lui, dar simt ca am nevoie si de informatie de calitate. Dia.
O tendință pe care am simțit-o din plin crescându-l pe David, e că facem foarte mari dinstincții între băieți și fete în sensul că tindem să acordăm mai multă atenție nevoilor emoționale ale fetelor și să ne dorim ca băieții să nu aibă acest tip de nevoi.
Ori eu cred (și nu numai eu) că băieții, poate și pentru că așteptăm asta de la ei, au o viață emoțională mult mai complicată decât a fetelor.
Am văzut în ultimul timp fete, chiar de vârste mici, care știu să se impună mai mult, știu să identifice și să ceară ce au nevoie și băieți sensibili, care nu știu cum să se descurce cu emoțiile lor.
Mi-a fost de mare ajutor și cartea lui Michael Thompson, Crescându-l pe Cain.
Am si 3 fete, toate diferite, mi se pare ca le pot ajuta mai usor in descalcirea sentimentelor, mi se pare ca putem vorbi aceeasi limba, dar cu baiatul e cel mai greu!! "Muncim" cu el atat eu cat si sotul!
Muncim - in sensul ca ne dorim sa fim alaturi de el nu numai fizic, ci sa-l intelegem, sa ne simta prieteni de incredere! E atat de greu sa-ti intelegi proprii copii, sa-i accepti cum sunt, totul presupune munca si documentare!Dia.
Am observat ca atunci cand incerci sa-ti intelegi persoanele dragi, sa le respecti felul de a fi - se schimba modul de a comunica si cu cei din jur, eu ma simt mai toleranta si ma afecteaza mai putin ceea ce nu-mi convine la ceilalti. De aceea simt o recunostinta fata de propriii copii, m-au ajutat sa-mi rezolv problemele de comunicare si cu cei din jur. Corectez acum si cuvantul din comentariul de mai sus: "propriii". Dia.
Trimiteți un comentariu