STIMA DE SINE ȘI O CONFERINȚĂ CU MONICA REU

Una dintre cărțile mele de căpătâi în ultimii ani a fost Stima de sine a lui Tony Humphreys. Mi s-a părut minunat scrisă, în cuvinte și formulări pe înțelesul tuturor, scurt și la obiect, nu am rămas cu nelămuriri.

Desigur, de la teorie până la practică e cale lungă și mă trezesc uneori comportându-mă total în dezacord cu credințele mele. Mă surprind că ridic tonul, că spun cuvinte pe care nu le cred, că îl oblig pe David să facă ceva doar pentru că “așa vrea mușchii mei” în momentul acela. Cine mă vede doar în momentele astea, are impresia că sunt o nevrozată, care stă toată ziua cu gura pe copil. Dar îmi asum greșelile astea în educarea lui David, înțeleg consecințele și lucrez mult cu mine ca să diminuez momentele în care mă pierd și să repar ce am stricat.

Cu aceste cunoștințe, am fost, vineri seara la conferința Monicăi Reu despre cum consolidăm stima de sine a copiilor. A fost o seară minunată. Nu doar că am cunoscut un om superb, care răspunde cu calm și la obiect la toate neliniștile părinților, care își recunoaște greșelile și efortul de a se schimba și a se adapta la nevoile propriului copil, dar am primit toate confirmările de care am avut nevoie. Am văzut mame preocupate de comunicarea non violentă, un tătic foarte atent la ce se discuta, a fost frumos, frumos. Mă bucur mult că se organizează astfel de evenimente și în orașele mai mici și că sunt oameni interesați de ele, oameni care conștientizează că tiparele în care am fost crescuți nu mai corespund cu cerințele lumii de azi și vor ceva mult mai bun pentru copiii lor.

Sâmbătă, evenimentul a continuat cu un curs despre cum gestionăm refuzurile copiilor, acele mari NU-uri care ne scot din minți de cele mai multe ori. Din nou, a fost o încântare să descopăr părinți care duc o luptă constantă cu ei înșiși să-și rescrie ce a fost înscris greșit în felul lor de a fi și să se aplece asupra copiilor pentru a-i înțelege și pentru a-i duce în manieră non violentă spre cooperare.

Concluzia acestor 2 zile a fost că nu, nu am chiar așa multe probleme în a comunica cu copii (desigur, cu micile excepții când mă pierd). Îmi place să găsesc moduri de a ajunge la ei, de a-i face să comunice. Am lucrat cu copiii mici și am știut să mi-i apropii și să-i fac să aibă încredere în ei. Problema mea e cu adulții care nu înțeleg cu ce se mănâncă non violența, empatia și stima de sine. Cu ei nu reușesc să relaționez în mod pașnic. Cu ei, cei care, când aud despre ceva diferit de ceea ce știu ei din moși strămoși, ridică un zid între mine și ei și nimic din ce vreau să transmit nu ajunge acolo unde aș vrea.

Dar mă pot împăca cu asta. Am văzut că modul meu de abordare a copiilor dă roade și asta mi se pare mai important. Peste ani, când se vor vedea aceste roade în copii deveniți adulți capabili să ia decizii și să se bucure de viață, se vor convinge și alții că eforturile de acum, de a comunica cu copiii, sunt mai importante decât obediența forțată.

În caz că nu ați citit cartea lui Tony Humphreys, fac aici un rezumat:

Când vorbim despre STIMA DE SINE, trebuie să cunoaștem și conceptul de VALOARE PERSONALĂ

VALOAREA PERSONALĂ reprezintă ceea ce ești încă din clipa concepției: o ființă sacră, care merită să iubească și să fie iubită, unică, individuală, cu un mare potențial intelectual și înzestrată cu numeroase talente.

VALOAREA PERSONALĂ nu-ți poate fi luată sau vătămată, ea e mereu prezentă, dar pentru mulți oameni ea se află ascunsă în spatele unor ziduri protectoare.

STIMA DE SINE este un eu-paravan pe care-l construiești în jurul eului tău adevărat, pentru a supraviețui în sistemul social din care faci parte sau în anumite relații.

STIMA DE SINE reprezintă cantitatea din eul tău adevărat pe care îndrăznești să o arăți altora.

STIMA DE SINE SCĂZUTĂ  se manifestă la persoane cu mecanisme de protecție puternice. Aceste persoane pot fi agresive, violente, acuzatoare, dependente de muncă, dependente de alcool, posesive, sau extrem de pasive, retrase, apatice, dependente de droguri, timide, rezervate, temătoare, deprimate.

STIMA DE SINE MEDIE se manifestă prin manevre defensive cu caracter moderat: „Nu sunt chiar atât de rău”, „Sunt un om obișnuit”, „Sunt la fel de bun ca oricine altcineva”, „Există oameni mai răi decât mine”.

STIMA DE SINE RIDICATĂ se manifestă la cei care sunt foarte aproape de exprimarea deplină a valorii lor unice (5-10% din populație). Persoanele cu stimă de sine ridicată acționează  din perspectiva valorii lor personale imuabile și sunt iubitoare, capabile să primească iubire, spontane, unice, diferite, individualizate, expansive, aventuroase, creative și netemătoare. Un anumit nivel de protecție este, totuși, necesar, deoarece trăim într-o lume în care a fi tu însuți cu adevărat te expune la amenințări frecvente, puternice și durabile.

STIMA DE SINE are două dimensiuni centrale:

1.       Sentimentul de a fi demn de iubire

Copilul școlar timid, retras, rezervat, extrem de tăcut, care caută atenție și se agață de tine sau care e agresiv și tiran SE ÎNDOIEȘTE CĂ E DEMN DE IUBIRE

2.       Sentimentul de  a fi capabil

Copilul speriat, care se împotrivește la provocări, se teme de eșec, se tulbură repede dacă face greșeli, are emoții la extemporale, e perfecționist, excesiv de silitor la școală sau evită să își facă temele SE ÎNDOIEȘTE DE CAPACITĂȚILE SALE

STIMA DE SINE ȘI DIFICULTĂȚILE DE ÎNVĂȚARE

Părinții cu stimă de sine scăzută sunt excesiv de pretențioși, excesiv de protectori sau neglijenți. Părinții cadre didactice, de obicei tind să ceară rezultate școlare înalte, să-i admonesteze, să-i ridiculizeze, să-i critice și să condamne eșecul. Ei sunt, fără voia lor, orbi față de valoarea personală a copilului.

Există 2 reacții posibile ale copiilor la aceste atitudini:

I.                    Apatia/evitarea – copiii renunță să facă eforturi la învățătură și alte eforturi ca să nu riște umilirea și respingerea. Drept urmare, copiii sunt etichetați drept leneși, proști, buni de nimic.

II.                  Compensarea – manifestată atât la copiii muncitori, perfecționiști, cât și la cei lăudăroși, agresivi sau tirani. Copilul se apără astfel de orice posibil eșec, deoarece eșecul ar însemna umilire și respingere.

STIMA DE SINE ȘI MOTIVAȚIA DE A ÎNVĂȚA A COPILULUI

Copiii cu stimă de sine ridicată își păstrează o curiozitate firească față de lucrurile noi pe care le pot învăța și se entuziasmează când se confruntă cu o provocare nouă.

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută au pierdut emoția învățării : învățarea înseamnă mereu a risca să eșueze și să facă greșeli, lucruri ce i-au adus în trecut doar umilință și respingere . e mai puțin periculos să riște dezaprobarea părintelui și a profesorului decât rușinea și pedeapsa eșecului.

Succesul și eșecul în sine nu au nici un efect asupra motivației de a învăța a copilului.

însă

Reacția la reușită și nereușită a părinților, a profesorilor și a altor adulți poate avea un efect devastator.

Reacția pozitivă în caz de reușită și pedeapsa în caz de eșec face copilul să se îndoiască de propria capacitate de a se ridica la înălțimea așteptărilor

Lăudarea succesului crează dependență, duce la frica de a nu face pe plac.

În consecință,

Trebuie lăudată strădania, nu performanța. Un copil e mereu demn de iubire, indiferent dacă eșuează sau face greșeli

ORIGINEA PROBLEMELOR LEGATE DE STIMA DE SINE ȘI DE ÎNVĂȚARE LA COPII

Conflictele dintre părinți pot cauza nesiguranță cronică

De multe ori copiii nu dezvăluie problemele de acasă. Drept urmare profesorii pot interpreta greșit lipsa de atenție sau cooperare ori agresivitatea drept impertinență, lene sau îndrăzneală. Acest fapt duce la pedepse, ridiculizări, admonestări, retragerea afecțiunii, ceea ce confirmă cele mai cumplite temeri ale copiilor: nu au nici o valoare și nici un fel de capacități. Astfel, cadrele didactice amplifică frământările de acasă.

IUBIREA CONDIȚIONATĂ VS. IUBIREA NECONDIȚIONATĂ

IUBIREA CONDIȚIONATĂ:

Iubirea este condiționată atunci când e folosită ca o armă: e oferită sau retrasă în funcție de prezența sau absența anumitor comportamente.

Condiții pentru a primi iubire, afecțiune și confirmare în familie trebuie să fii bun, să fii cuminte, să fii perfect, să fii deștept, să fii potolit, să fii ca fratele tău, să fii frumos, să fii amuzant, să fii conformist, să fii recunoscător, să fii un exemplu bun etc

În iubirea condiționată purtarea devine mai importantă decât persoana și decât relațiile dintre membrii familiei. E greu de înțeles că persoana și conduita sunt separate.

Comportamentul este mijlocul prin care explorezi lumea, o percepi și înveți despre ea: el nu influențează cu nimic valoarea ta ca persoană.

Valoarea ta ca persoană este întotdeauna separată de ceea ce faci, spui, gândești, visezi sau simți.

Comparațiile sunt acte de respingere, deoarece spun că persoana, așa cum e ea acum, nu e acceptabilă dar, dacă ar fi precum cealaltă persoană, ar fi acceptabilă.

Retragerea iubirii parentale e cea mai devastatoare experiență din câte poate avea un copil.

IUBIREA NECONDIȚIONATĂ:

Iubirea necondiționată nu e doar acceptare, afecțiune, confirmare și absența comparațiilor, ci și încurajarea comportamentelor care contribuie la construirea competențelor, păstrând totodată delimitarea între comportament și persoană.

În general, când vrei să încurajezi comportamente responsabile, „bune”, este important să eviți mesajele precum „ești o persoană bună”, „ești băiat bun”. Ele sugerează implicit că bunătatea unei persoane este corelată cu o anumită acțiune responsabilă și depinde de existența acelei acțiuni. Este mai bine să lauzi acțiunea concretă care te-a impresionat. În loc de „ești un băiat bun”, este mai bine pentru valoarea personală a copilului să spui „M-am bucurat că ai observat că sunt obosită și m-ai ajutat să strâng masa după cină”

COMUNICAREA ÎN FAMILIE ȘI STIMA DE SINE

Comunicarea vizează nevoile

Copiii plâng când au nevoie de ceva

Este o idee eronată că, dacă copiii sunt luați în brațe când plâng, se consolidează și amplifică comportamentul plânsului.

CAZUL JAVA:

În Java, părinții sesizează semnale ale nevoilor pruncilor, altele decât plânsul, înainte ca micuții să trebuiască să recurgă la plâns. Bebelușii din Java nu sunt lăsați din brațe nici o clipă în primele 6 luni de viață iar contactul strâns între corpul copilului și cel al părintelui permite sesizarea nevoilor mai din timp. Astfel, nevoile, mai ales cele de iubire, sunt satisfăcute cu regularitate, pe când bebelușii occidentali trebuie să țipe și să strige ca să capete o asemenea atenție.

E esențial ca membrii familiei să încerce să surprindă semnalele nonverbale ale nevoile până copilul ajunge să vorbească, dar și după aceea astfel de sensibilitate este înțeleaptă și arată afecțiune

CONTROLUL COMPORTAMENTULUI ȘI VALOAREA PERSONALĂ A COPILULUI

Controlul comportamentului este tiparul reacțiilor adoptate de o familie pentru a aborda comportamentul în:

1.       situații ce presupun pericol fizic – scări, drumuri circulate, zone de joacă periculoase

2.       situații ce presupun exprimarea nevoilor și impulsurilor psiho-biologice și satisfacerea lor – înfulecat, exces de mâncare, exces de băutură, promiscuitate sexuală etc

3.       situații ce presupun interacțiuni personale și sociale în familie și în afara ei.

Controlul comportamentului nu se referă doar la gestionarea activității copiilor , ci include și modul în care își controlează părinții conduita în aceste situații.

Copiii își imită părinții, în special acțiunile lor, iar cuvintele adulților trec deseori neauzite de copii când spusele nu se potrivesc cu acțiunile părinților.

Părintele/adultul are responsabilitatea de a se controla, iar orice pierdere a controlului în interacțiunea cu copiii reprezintă o abrogare a acestei responsabilități.

Părintele care-și pierde controlul și reacționează critic și agresiv față de copii, le oferă, de fapt, acestora, controlul asupra lor.

Astfel, copiii știu că pot să-și „scoată din minți” părintele și cum cei mici nu dețin prea multă putere acasă, acest dram de putere devine o armă pe care s-o folosească atunci când le este amenințată valoarea personală.

Uneori, comportamentul copilului poate fi extrem de exasperant iar responsabilitatea părintelui de a-și păstra controlul asupra comportamentului propriu, poate fi pusă la grea încercare. În astfel de situații, cel mai bine e să pui distanță între tine și copil.

O reacție agresivă va determina fie noi comportamente inacceptabile din partea copilului, fie retragerea lui și va afecta cu siguranță relația părinte-copil.

Comportamente „scăpate de sub control” ale părinților:

1.       strigatul la copii

2.       ordinele, dominarea și controlarea excesivă a copiilor

3.       ridiculizarea, admonestarea, criticarea

4.       etichetarea drept încăpățânat, obraznic, leneș, prost, bun de nimic

5.       amenințarea că-i va părăsi pe copii

6.       amenințarea că-i va trimite de acasă

7.       amenințarea fizică a copiilor

8.       violența fizică

9.       pedepsele disproporționate pentru greșeli

10.   îmbrâncirea și zgâlțâirea copiilor

11.   compararea copiilor

12.   preferințe evidente între copiii din familie

13.   așteptările prea ridicate

14.   lipsa de interes manifestată față de binele copiilor

15.   a nu arăta afecțiune copiilor

16.   a nu cere scuze pentru greșeli („cum să-mi cer scuze în fața unui copil?”)

17.   a nu spune te rog, mulțumesc copiilor

18.   a le retrage copiilor iubirea

19.   folosirea tăcerii ostile în încercarea de a controla copiii.

CONTROLUL ASUPRA COPIILOR NU E RESPONSABILITATEA PĂRINȚILOR

Control = conflict

Membrii familiei sunt răspunzători pentru propriul autocontrol

Părinții au responsabilitatea de a-i educa pe copii să-și asume responsabilitatea pentru ei înșiși

În loc de pedepse, se recomandă aplicarea sancțiunilor. Sancțiunea nu presupune retragerea iubirii și respectului. Relația trebuie să-și păstreze mereu importanța maximă, mai presus de orice altceva.

Sistemele autoritare de disciplină tind să pună accentul pe lista de nu e voie în privința conduitei. O astfel de abordare nu le demonstrează copiilor ce să facă și nu le stimulează autocontrolul și responsabilitatea acasă și în afara ei. În plus, controlul prin dominație sau prin practici rigide, formează fie copii timizi, care se simt în nesiguranță, fie copii exagerat de îndrăzneți, care se simt în nesiguranță, ceea ce declanșează furtuni în adolescență

Cealaltă extremă: familii în care nu funcționează nici un standard, se permite îngăduință totală și se acceptă orice. Lipsa de disciplină  - copii care nu învață mare lucru despre autocontrol.

Cea mai distructivă formă de gestionare a comportamentului – controlul imprevizibil = trecerea aleatorie de la rigiditate la spirit democratic și la lipsa de control. Rezultă copii care nu cunosc, cu precizie, limitele și responsabilitățile în familie și în afara ei. Copiii nu-și pot dezvolta nici sentimentul de securitate, nici încrederea în sine, iar nesiguranțele din copilărie îi vor însoți în adolescență și, de multe ori, în viața adultă.

Părinții sunt exemple pentru controlul adecvat al comportamentului. Este nedrept să ceri copiilor să facă lucruri pe care tu nu le faci.

DEZVOLTAREA AUTOCONTROLULUI COPIILOR.

3 ASPECTE ESENȚIALE:

1.       folosirea pozitivă a sancțiunilor

Sancțiunile se folosesc nu pentru a pedepsi, ci pentru a asigura respectarea responsabilității asumate.

Sancțiunile trebuie folosite într-un context în care se comunică pozitiv, respectuos, părinții oferă exemple de comportamente adecvate, se încurajează strădania, nu performanța.

Sancțiunile nu sunt o cale de a-i jigni pe copii.

Caracteristici ale folosirii pozitive a sancțiunilor:

a.       sancțiunea trebuie să fie o consecință firească a comportamentului lipsit de responsabilitate: copilul se joacă cu mâncarea – i se ia mâncarea. (depinde de vârstă)

b.      sancțiunile trebuie să fie previzibile și consecvente – copilul știe care e responsabilitatea și care va fi sancțiunea încălcării ei.

c.       Sancțiunile trebuie să fie corecte și drepte, pe măsura responsabilității.

d.      Sancțiunile trebuie să fie impersonale și obiective. Adultul nu trebuie să-și piardă calmul

e.      Sancțiunile trebuie să fie amânate până când adultul înțelege rolul psihologic al comportamentului iresponsabil.

f.        Sancțiunile trebuie să fie aplicate pozitiv și cu calm, astfel încât copilul să nu se teamă de adult. Frica inhibă comunicarea dintre copil și adult. Copilul speriat poate fi de acord cu orice, dar nu învață nimic.

g.       Când se aplică o sancțiune trebuie folosit prenumele copilului, nu porecle.

2.       spusele părinților trebuie să conteze întotdeauna

un sistem eficient de control comportamental presupune

-          previzibilitate – copilul știe cum vei reacționa la un comportament dat, fie el responsabil sau iresponsabil

-          specificitate – promisiunile sau sancțiunile să fie corecte

-          consecvență – abordare comună a sancțiunilor de către ambii părinți.

3.       conflictele cu nevoile copiilor trebuie evitate.

Când copilul are comportament dificil, necooperant sau agresiv, e important ca părintele să rămână calm dar ferm, în mod continuu.

Agresivitatea naște agresivitate.

Când părintele își pierde controlul, copilul care se poartă iresponsabil câștigă și mai mult controlul asupra situației și asupra părintelui.

Când părintele rămâne calm, copilul dobândește mai rapid autocontrolul, înțelege că purtarea sa nu-i va aduce rezultatul dorit iar purtarea va dispărea.

Când copilul este calm, i se poate explica faptul că purtarea sa este problematică și nu-i va aduce nici un folos și i se poate explica și cum să ceară ce vrea în mod adecvat.. i se poate explica și că nu toate nevoile pot fi împlinite imediat, că unele nevoi sunt problematice și că e posibil să nu poată fi satisfăcute.

Dacă un copil atacă fizic părintele, acesta nu trebuie să răspundă la fel – se distanțează calm și păstrează contactul vizual ferm. Dacă nu e posibil ține corpul copilului astfel încât acesta să nu poată lovi.

Comportamente insuficient controlate, care-i supără pe părinți: agresivitatea, insolența, țipetele, limbajul vulgar. Astfel de comportamente vin din nevoia ascunsă a copilului de a fi iubit, prețuit și acceptat și sunt precedate de o experiență ce l-a făcut să se simtă rănit, furios sau speriat.

STIMA DE SINE A PĂRINȚILOR

Problemele nevrotice și psihotice ale oamenilor, precum și problemele conjugale și familiale, sunt corelate cu vulnerabilitatea personală și sentimentele de inferioritate sau superioritate.

Nivelul stimei de sine cu care ieși din copilărie îți stabilește nivelul de împlinire în viața de adult.

Părinții cu stimă de sine scăzută se urăsc, se neglijează, au pretenții excesive față de ei sau față de alții.

Părinții cu stimă de sine medie au îndoieli referitor la cât de demni sunt de iubire și referitor la capacitățile lor, sunt dependenți de aprobarea altora și de succes.

Părinții cu stimă de sine ridicată au o atitudine profundă de acceptare calmă a propriei persoane și a celorlalți.

Experiențe de căldură fizică și afectivă, confirmare, laude, încurajare, sprijin, tandrețe, ascultare, provocare, joc, înțelegere și fermitate pozitivă duc la un nivel ridicat al stimei de sine

Experiență de absență a afecțiunii sau îngrijiri lipsite de căldură, admonestări, ridiculizare, critici și abuz fizic sau tăceri ostile, așteptări și standarde comportamentale lipsite de realism, etichete descurajatoare duc la o imagine inferioară despre propria persoană, implicit la scăderea nivelului stimei de sine.

VALOAREA PERSONALĂ ȘI STIMA DE SINE A COPILULUI TĂU.

Copiii cu stimă de sine ridicată sunt caracterizați prin:

1.       păstrarea curiozității înnăscute

2.       dorința vie de a învăța

3.       agrearea provocărilor

4.       capacitatea de a se concentra la momentul prezent

5.       acceptarea greșelilor și eșecurilor ca prilejuri de învățare

6.       tolerarea criticilor

7.       competiția cu ei înșiși, nu cu alții

8.       recunoașterea punctelor forte și a celor slabe

9.       efortul școlar făcut cu bucurie

10.   receptivitatea și atitudinea pozitivă față de cerințe rezonabile și față de sancțiunile responsabile

Copiii cu stimă de sine medie spre scăzută:

1.       pierderea curiozității înnăscute.

2.       Frica de eșecuri și greșeli

3.       Folosirea strategiilor de evitare (apatie, motivație scăzută, atenție slabă pentru studiu, refuzul de a asculta, chiulitul, reveria)

4.       Strategii de compensare (perfecționism, efort școlar excesiv, program de studiu prelungit sau purtare lăudăroasă fără nici un efort școlar)

5.       Hipersensibilitate la critică

6.        Tendința de a face pe plac sau rebeliune

7.       Timiditate, retragere afectivă sau comportament perturbator, gălăgios, distructivitate, tiranizarea altora.

8.       Atitudine de competivitate sau contrariul

9.       Auto –etichetare nu sunt bun, nu mă pricep

Copilul depinde total de părinți și, indiferent dacă aceștia își dau seama sau nu, fiecare acțiune a lor față de copil influențează felul în care ajunge el să se cunoască

Relația adult-copil trebuie să-i facă pe copii să se bucure profund și sincer de ceea ce sunt. Mesajele pe care le primesc copiii nu trebuie să submineze, să slăbească, să deformeze sau să distrugă percepția lor despre ei înșiși și despre lume.

Reacție eficientă a părintelui la comportamentul protector al copilului

1.       Nu intra în conflict cu copilul

2.       Rămâi calm și imperturbabil (comportamentul lui nu e problema ta, e problema lui pe care tu încerci să-l ajuți să și-o rezolve)

3.       Păstrează delimitarea – nu personaliza purtarea copilului considerând că e o încercare deliberată de a te enerva sau perturba

4.       În caz de comportament insuficient controlat, nu fă nimic, doar păstrează contactul vizual ferm. Abține-te de la orice reacție verbală sau non verbală (grimase, oftat, încleștarea pumnilor)

5.       Explorează conflictele ascunse ce duc la manifestările protectoare când atât tu cât și copilul sunteți calmi și stăpâni pe sine.

6.       Dacă simți că ești pe cale să-ți pierzi controlul, îndepărtează-te imediat de copil.

7.       Dacă reacționezi cu învinuiri, condamnări sau manifestări agresive, cere-i scuze întotdeauna după ce te calmezi și arată-i ce a dus la comportamentul tău scăpat de sub control. Astfel, se vindecă ruptura din relație și copilul învață să comunice direct și că e în regulă să eșuezi uneori

Copiii sunt reticenți în a dezvălui și explora ce-i face să sufere. Prin blândețe, iubire necondiționată, fricile ascunse ies la suprafață.

Principii pentru explorarea conflictelor ascunse:

1.       Explorează cu blândețe, împreună cu copilul, ce anume provoacă comportamente problematice.

2.       Nu pătrunde forțat în lumea interioară a copilului (poruncind, dând îndrumări, interogând, amenințând, enervându-te)

3.       Fii răbdător și lasă-i copilului timpul și spațiul de care are nevoie ca să-și dezvăluie fricile și nesiguranțele lăuntrice.

4.       Creează un mediu de siguranță acasă și dă-i voie copilului să vorbească direct și deschis despre nevoile nesatisfăcute și conflicte

5.       Asigură-ți copilul că e mereu iubit și că este ești gata să-l asculți oricând vrea el să vorbească.

6.       Adoptă imediat și consecvent comportamente care oglindesc valoarea personală a copilului.

7.       Cercetează-ți propriul nivel al stimei de sine și asigură-te că nu-ți proiectezi asupra copilului propriile nesiguranțe.