ARE VOIE?!!!!

Inainte de a citi randurile urmatoare, va rog sa (re)cititi postarea despre balti/nisip/pietris si argumentele de acolo, in principal cele despre MICROBI, MURDARIRE, EVENTUALE RACELI si SANATATEA EMOTIONALA

Mi se intampla foarte rar sa ies in centru seara, cand se aduna parintii si copiii. Stam departe si nu prea ne potrivim cu programul autobuzelor. Luni seara, insa, am iesit. Fusese cald. Acum adia usor vantul. Pavajul, insa, mai pastra caldura de peste zi. In astfel de momente, activitatea preferata a lui David e sa se rostogoleasca pe jos. Se aseaza in fund si-si freaca calcaiele de pavaj razand, se lasa pe burta si se taraie, inoata, se intoarce pe spate, rade, chitaie, suspina a bine. E ca un fel de ritual pe care il face de fiecare data cand ajungem in centru, un fel de a recunoaste locul si de a se recunoaste pe el in contact cu respectivul loc.

Singura obiectie pe care o am e cand isi pune fata pe jos. Atunci ma aplec langa el, ii pun mana sub obraz si-i zic ca prefer sa stea cu fata pe palma mea decat pe jos, pentru ca pavajul este murdar. Iar el zambeste incantat si spune „nani”.

La un moment dat, s-a apropiat de noi o fetita mai marisoara. Il privea pe David uimita si cumva contrariata.
Ea: De ce sta asa?
Eu: Pentru ca-i place.
Ea: Dar are voie?!
Ea: Da.
Ea: Dar se murdareste.
Eu: Il sterg cu servetele umede.
Ea: Dar isi murdareste hainele.
Eu i-am zambit: Nu-i nimic, cand ajungem acasa pun si hainele si pe el la spalat.
Cu o privire plina de speranta s-a uitat catre mama ei care statea pe o banca langa noi si a intrebat-o: „Pot sa fac si eu ca el?”. Mama a dat din cap a „nu” iar fetita s-a resemnat gasindu-si alta preocupare, dar revenind din cand in cand la noi cat timp am stat acolo. S-au mai adunat si alti copii in jurul nostru, privindu-l cu curiozitate pe David. Unii isi intrebau mamele daca „au voie”, primind invariabil raspunsul negativ.
O singura fetita, mai mica decat David, o italianca bruneta, cu ochi albastri si toata un zambet, a venit hotarata si s-a asezat pe jos, in fata lui. Mama si bunica stateau de vorba cu cineva. Au aruncat o privire spre fetita si au inceput sa rada, apoi si-au continuat nestingherite conversatia. Am zambit incantata de atitudinea lor. La un moment dat, insa, fetita a inceput sa verse pe jos sucul din sticla pe care o tinea in mana si sa plescaie cu palmele in baltoaca formata. Era asa incantata ca am fost tentata sa incerc si eu sa plescai. Deodata aud un „Nooooo” rastit, bunica si mama vin val vartej spre fetita, o apuca de maini si o tarasc dupa ele, certand-o.
Ce sa zic? Nimeni nu-i perfect.

Acum... multi m-ar critica si m-ar comenta, eventual si-ar feri copiii de al meu daca am veni mai des in centru (din fericire nu-i cazul, ca ajungem pe acolo cel mult de doua ori pe luna, de obicei preferand locuri mai retrase si mai putin aglomerate). E ok si asa, fiecare are motivele si argumentele lui pentru a reactiona intr-un anumit fel.

Totusi, unii copii „au voie” si sa se murdareasca, si sa stea pe jos, si sa se joace cu nisip, apa, noroi si tot ce-i mai incanta.
„Nu e voie” nu e un raspuns unanim, nici chiar in oraselul asta mic si amortit. Nu toti parintii se tem de murdarie, microbi si raceli.

Zilele trecute, iesind la o plimbare cu o prietena, mama unui baietel de 4 ani, i-am povestit intamplarea de mai sus si mi-a raspuns senina: „Ooo, dar eu il las sa se murdareasca atata timp cat e fericit. Chiar imi place sa-l schimb de 10 ori pe zi, numai sa stiu ca-i vesel si incantat de ce face.”
Si vorbele astea le-a si pus in practica cateva minute mai tarziu, cand, uitati ce faceau copilasii nostri:







Si oarecum tot in ton cu subiectul: